«

»

Constantin Enianu – Ştiinţă şi credinţă

enianuDe mii de ani oamenii gândesc, iar datorită acestui fapt şi-au pus şi problema unei posibile conexiuni a gândirii cu o forţă transcendentă lumii în care trăiesc – Divinitatea. Această perspectivă ideatică am întâlnit-o într-un film documentar de televiziune, din care am şi consemnat câteva idei pro me et Deus sua…
Credinţa este oare intrinsecă creierului, instalată de un „programator“ divin ? Sau este poate o adaptare mai complexă a spiritului care a ajutat , dar a şi afectat omenirea ?
Documentarul tv. începe cu Ţara Sfântă, Israel, recte Ierusalim, loc asociat cu Dumnezeu, deci cu o putere supranaturală. Se investighează creierul care crede în divin, supunând analizei aspectele neuroştiinţifice legate de Dumnezeu, pe subiecţi credincioşi şi necredincioşi.
Specialiştii în neuroştiinţă descoperă că motivele credinţei s-ar putea să nu depindă de o forţă intangibilă, ci chiar de creierul omului. Indicii experimentale arată că reflectarea unor imagini poate fi diferită în funcţie de privitor. Iluzia e cauzată de anomalii în procesarea formelor spaţiotemporale de către retină şi cortex. În una din pieţele comerciale ale Ierusalimului, reporterul documentarului nostru propune un test unui număr de persoane, grefat pe ideea schimbării opiniei în funcţie de preţul financiar propus de reporter. „Fiţi atenţi la următoarea afirmaţie: «Îmi plac zilele însorite, nu zilele înnorate.» […] Pentru 50 $, majoritatea au fost dispuşi să-şi schimbe convingerile.“ Le-au plăcut zilele înnorate… La părerea despre Dumnezeu au fost fermi. Nimeni nu s-a răzgândit în privinţa lui Dumnezeu. Cum e posibilă interacţiunea dintre creier şi divinitate ? Conceptul de Dumnezeu e prezent în neuroni ?
Timp de zeci de ani, medicul şi neurologul Andrew Newberg (1), de la Jefferson University Hospital, a studiat neurofiziologia practicilor spirituale şi religioase: „O experienţă comună a celor care meditează sau se roagă e o senzaţie de uniune cu Dumnezeu, cu realitatea absolută. Constatăm adesea la nivelul creierului o modificare a activităţii din lobul parietal, care ne ajută să ne creăm simţul identităţii şi să ne raportăm la restul lumii.“ Studiile arată că „punctul Dumnezeu“ se dezactivează de fapt la experienţe religioase transcendentale. Ştiinţa poate ajuta şi la înţelegerea ritualurilor zilnice, neexistând o singură zonă care controlează percepţia divinului. „Rugăciunea, meditaţia, vorbitul în limbi… Multe părţi ale creierului participă la aceste experienţe religioase şi spirituale. Pare logic, ţinând cont de bogăţia şi diversitatea efectelor religiei şi spiritualităţii asupra oamenilor.“(1)
Creierul interacţionează în mod obişnuit cu divinul prin simboluri. Simbolurile religioase au un efect uimitor. Crucea pentru creştini e un simbol pozitiv, iar demonul e redat negativ prin animale infernale. Există şi simboluri neutre. Un simbol religios negativ poate dezactiva zone din cortexul vizual, încercând să ne suprime vederea, înainte să ne dăm seama ce vedem, ceea ce nu se întâmplă în cazul altor simboluri. „Simbolurile religioase activează nivelurile cerebrale primare, modul în care creierul procesează informaţiile vizuale, în alt mod decât atunci când privim simboluri de alt tip, care nu au conotaţii religioase specifice.“(*) Cum gândim însă conceptul de Dumnezeu ? Lucru ilustrat printr-un joc cu persoane de vârste diferite, printr-o cerinţă simplă. Fiecare subiect închide ochii imaginându-l pe Dumnezeu, iar după ce deschide ochii să-l deseneze pe hârtie sau pe tableta electronică. Imaginile sunt evident complexe şi diverse, după care se poate face conexiunea cu ceea ce se petrece în creier. Sunetul are şi el un rol esenţial în perceperea lumii şi a lui Dumnezeu. Cum se interacţionează în spaţiile sacre ?
Dr. Trevor Cox(2), de la University of Salford, expert în perceperea sunetelor, a adunat un grup de voluntari religioşi şi atei la Biserica Sf Ioan Evanghelistul, aflată lângă Londra. Se ascultă o muzică de orgă cu tuburi imense. Sentimentele voluntarilor au fost de bucurie, deci au reacţionat pozitiv. La a doua melodie, de J. S. Bach (n. n.), cuvintele la care s-au gândit auditorii au fost: teamă, ameninţătoare, imperativă, neliniştită. La a treia melodie auditorii au scris: respect, puternică, intensă, veselă. „Creierul nostru procesează muzica în mod predeterminat. Unii aţi răspuns «Forţă», asociind emoţia cu başii instrumentului. De aceea multe biserici au orgi mari, cu tuburi uriaşe, deoarece creează sunete puternice, Dumnezeu trebuie să pară puternic.“(2) Prin combinarea şi amplificarea efectelor muzicale, putem fi influenţaţi să credem în Dumnezeu. Arhitectura unei biserici face sunetul să persiste. Nu se aude doar sunetele orgii, ci şi efectul catedralei imense. Iată cum lumea exterioară poate incita la credinţă. Putem fi influenţaţi şi viceversa, considerând că în creier există elemente ce ne fac să detectăm divinul în realitate ? Uneori credem ceea ce ne spune creierul să credem. Urmează un nou joc, în care pe diferite pătrate se disting vag diferite corpuri, iar în una din ele nu se distinge nimic.
Dr Jennifer Whitson(3), de la UCLA (University of California, Los Angeles, n.n.), a conceput un joc ce încearcă să răspundă la întrebarea de mai sus. A invitat câţiva voluntari la galeria „Life on Mars“ din Brooklyn, pentru a afla ce văd aceştia în imaginile statice. Sunt două grupuri. Fiecare grup va rezolva două sarcini: un joc de puzzle şi un test în cadrul galeriei. Reacţia grupurilor la imaginile statice va explica cum percepe creierul ordinea în lumea înconjurătoare. Primul grup s-a descurcat excelent. Al doilea grup a avut prea puţin timp la dispoziţie şi a clacat. Cei din al doilea grup au văzut mai multe imagini acolo unde de fapt nu era niciuna ascunsă. „Primul grup a simţit că deţine controlul, după primul joc. Au răspuns corect la imaginile statice. Cei din al doilea grup, neavând controlul, tindeau să spună că văd ceva ce nu era acolo. Când nu deţinem controlul, tindem să observăm tipare în lumea din jur. Dacă oamenii sunt întrebaţi dacă Dumnezeu intervine în viaţa lor, observăm că, dacă nu deţin controlul, tind să creadă că aşa este.“(3) Un alt experiment etalat în documentarul tv. este de fapt un fenomen – Pareidolia.
Creierul poate vedea forme, de exemplu feţe, deşi ele nu există. Capacitatea de recunoaşte feţe e atât de importantă, încât creierul are o zonă specializată, girusul fusiform. Cercetătorii au descoperit că fenomenul e mai frecvent la oamenii care cred în supranatural. Poate că aşa se explică de ce oamenii văd uneori figuri religioase în obiecte banale. Credincioşii văd mai multe în imagini statice, iar ateii nu sunt nici ei imuni. Urmează un joc la care participă un grup de atei şi agnostici declaraţi.
La Institutul Regal din Londra, vechi reper al gândirii ştiinţifice şi scepticismului, s-a apelat la un grup de atei autoproclamaţi pentru a vedea ce poate dezvălui creierul lor despre credinţa în supranatural. Dr Bruce Hood(4), de la University of Bristol, specialist în psihologie experimentală, a coordonat câteva jocuri, arătând ce credule sunt creierele noastre. S-a verificat reacţia subiecţilor în faţa unor obiecte aparţinând unor personalităţi celebre din trecut, pozitive şi negative. „Este o reacţie foarte comună. Obiectele care au aparţinut unor criminali pare să se fi impregnat fizic cu esenţa răului. Desigur, (puloverul, n.n.) nu e a lui Jeffrey Dahmer, (fost criminal, n.n.) ci al meu. Aceste exemple demonstrează existenţialismul psihologic, tendinţa de a atribui lucrurilor o dimensiune ascunsă, transferabilă, ca şi cum esenţa asasinului ar fi contaminat obiectul. Esenţa e transferată. Convingerea că au aparţinut unor persoane celebre ne influenţează.“(4) A urmat un experiment cu distrugeri de poze cu obiecte banale şi poze cu persoane de amintire. Tăietura de foarfece la primele e dreaptă, iar la celelalte tăietura o ia razna, indicând anxietate. Distrugerea fizică a unei simple poze nu face rău nimănui, dar simţul supranaturalului ne poate influenţa moralitatea ? Urmează relatări de la ruinele mănăstirii Qumran, unde au fost scrise celebrele manuscrise de la Marea Moartă, o serie de manuscrise ebraice religioase descoperite în 1947. De mii de ani, textele religioase inspiră alegerile morale ale multor oameni. Influenţa intensă a acestor texte este demonstrată în documentarul tv. prin alt joc.
Cara Santa Maria(5), Science Journalist, a coordonat un experiment pentru testarea moralităţii, privind efectele uimitoare ale fiinţelor invizibile asupra comportamentului uman. La experiment au luat parte câteva grupuri. Pe rând, membrii primului grup au fost rugaţi să încerce un joc simplu cu alertă la greşeli. Un cerc din metal trebuie deplasat pe o sârmă. Dacă sârma atinge cercul, se aude un sunet enervant. La sfârşit participanţii la test trebuiau să declare de câte ori au greşit. Neştiindu-se supravegheaţi, raportau o cifră redusă faţă de realitate. Fenomenul a survenit indiferent de raportarea la religie. Jucătorii trebuiau să numere greşelile cu obiectivitate. Scorul real minciună onoare este 1 la 0. A intrat apoi în joc alt participant, minţit de organizatori. În faţa participanţilor se afla un fotoliu gol despre care li s-a comunicat că în el a murit o bibliotecară în vârstă, iar spiritul ei este acolo. Sugestia jurnalistei Cara se numeşte „amorsaj“ şi afectează gândirea, comportamentul. „Nu trebuie să credem în divin ca să ne comportăm moral. Dar în evoluţia umanităţii o modalitate eficientă de a impune comportamentul moral când nu suntem observaţi a fost credinţa într-o fiinţă atotoprezentă, care ne observă acţiunile, ca să nu facem rele. Deşi nu credeţi în supranatural, simpla sugestie că sunteţi observaţi vă poate induce o alertă de ordin moral.“(5) Tehnologia amplifică posibilităţile monitorizării. Cine ştie cum va afecta aceasta comportamentul etic sau capacitatea creierului de raportare la Dumnezeu ? Ştiinţa descoperă noi valenţe ale creierului. Ajungem să ne schimbăm concepţia despre Divinitate în viitor ?
La laboratorul de Virtualitate din Israel sunt testate tehnologii prin care să se controleze un calculator electronic şi chiar un corp virtual doar cu ajutorul minţii, o putere ce poate fi considerată divină. Un joc video prezintă o versiune verificată mintal la spargerea unor cărămizi. Privite atent, unele cărămizi se sparg când computerul măsoară undele cerebrale. Dr Doron Friedman, Advanced Virtuality Lab, relatează: „Suntem în etapa în care tehnologiile ajung să ne influenţeze mintea, astfel încât natura umană se va schimba ? Unii colegi ai mei cred că se naşte o nouă religie. Cu unele tehnologii ca IRM-ul funcţional încercăm să identificăm tipare mentale specifice. Apoi vă vom face să vă simţiţi ca şi cum aţi fi în câmpul altcuiva, prin interfaţa creier-calculator. Ieşiţi din corpul propriu. Aţi putea intra în alt corp, fie într-un avatar virtual, fie într-un robot humanoid.“
Imaginându-ne că ne trimitem oriunde corpul virtual, controlându-l de la distanţă, cu noua putere divină a creierului, avem „satisfacţia“ că printr-un gând putem crea şi controla orice lume dorim. Dacă avem avataruri şi le controlăm cu mintea noastră, dacă putem crea lumi simulate, ce nu se deosebesc de lumea reală, nu putem spune că am devenit întrucâtva asemenea cu Dumnezeu ? Întrebarea finală a documentarului tv. de pe NATIONAL GEOGRAFIC, vizionat şi consemnat de noi, este: „Cât de mult credem în noi înşine ?“

Constantin Enianu

Lasă un răspuns