«

»

Alexandru Spătaru – versuri

Alex SpataruDorinţa

Numai când am să fiu
un tot rotund, fără
fisuri, fără asperităţi,
imaculat şi transparent asemeni
unui bob de rouă,

privirile spre care năzuiesc
or să mă soarbă fără teamă
că aş putea să las pe unde trec
vreo urmă de agresiune,
vreo zgârietură.
„Ce îţi doreşti mai mult?”,
o să mă întrebe cu blândeţe
Izvorul lor.

Am să-I răspund cu sfiiciune:
” să mă socoţi
că-s printre ochii Tăi.
Din ei să cadă peste lume,
în fiecare dimineaţă,
o lacrimă a cântecului bucuriei,
a dorului de viaţă,
să fie ziua întreagă bună!

Şi în anume nopţi
cu lună plină, împrumutate
din alte calendare,
să mă trimiţi pe Terra
– pe aripi de luceafăr –,
îngemănat cu un pian.
Mulţimi imense îl vor aştepta
pe marele maestru;
pe clape îi vor alerga – trecând
prin poarta pleoapelor mirate,
mereu deschisă –, luminile-scântei
ce văd peste departe,
împreunate cu bătaia densă a inimii,
într-un concert astral,
de care toţi se vor îndrăgosti,
pe care nimeni nu-l va înţelege.

Şi nimeni nu îşi va dori
s-aibă final…”

Spre departe
„Când vântul bate, vine spre sicomori,
când tu alergi şi vii la mine…”
Din străveche poezie
egipteană de dragoste

Când iar va bate vântul
către sicomorii de la marginea
pustiei, cu suflarea plină de
parfumul florilor din oaze,
voi fi în drumul spre departe.
Înspre acolo mergi şi tu?

Am pentru tine un buchet
imens de flori alese, rare,
neculese, din oaza veşnic înflorită
ce ne-a adus-o vântul; ne-a îndrăgit
de multă vreme – mai ţii minte? –,
de când venea spre sicomorii
de la marginea pustiei,

iar tu veneai la mine alergând…

Nişte elefanţi şi un om

Elefanţii ştiau că omul acela
le era mai mult decât
un bun şi apropiat prieten,
şi omul a simţit cu toată
fiinţa că o taină profundă îi uneşte.
Aflaseră ce este dragostea
ce numai cu dragoste se hrăneşte;
eliberată de adaosuri, de ingrediente,
ce-i modifică esenţa – veritabila
trăire a miracolului vieţii.

Demult erau o familie.
În partea aceea de lume
se scria o carte de istorie nemaiîntâlnită.
Avea şi o predoslovie:
„Aceasta este cartea cu sfârşitul interzis!”
O furie oarbă, vai, neputincioasă
i-a fulgerat când au aflat
că nu pot avea ultimul cuvânt.
Un şir de elefanţi trişti, tăcuţi, resemnaţi
au plecat într-un marş funebru
spre coliba atât de cunoscută.

Şi-a fost acolo un priveghi de neagră
durere în jurul omului atât de drag.
Nemişcat, avea la căpătâi
o ultimă fotografie de familie
şi o lumânare aprinsă.

Aţi fost vreodată martori
la ce se petrece când îşi plânge
durerea o mare familie de elefanţi?
Din lacrimi se face
o imensă cupolă de cristal.
Din adâncimile ei limpezi coboară
o suflare chemată să stingă
o durere ce cotropeşte, născută
de priveliştea celui fără suflare.
Dar, n-a stins decât lumânarea.

Priveghiul s-a terminat.
Elefanţii au trecut pe rând prin faţa
omului neobişnuit, să-şi ia rămas bun.
Coliba s-a umplut de o densă tisteţe.
Înainte de despărţirea devastatoare,
Cupola le-a şoptit uriaşilor,
întru alinarea însingurării lor,
într-un grai doar de ei înţeles:
„tot sfârşitul e greu şi cade
într-o lume pieritoare;
dragostea nu moare, casa voastră
va rămâne veşnic în dragoste…”

Lasă un răspuns