«

»

Gabriel Stănciulescu – versuri

Gabriel Stanciulescu

Te doresc cu frenezie…

Te iubesc, cum n-am iubit ,
Deși târziu mă-ncearcă viața,
Din clipa când te-am întâlnit
S-a transformat în raze ceața.

S-a întins iubirea pe tot trupul,
Ca o tornadă mă înfășoară,
Când simt supremul și sărutul
Mi-e frică pentru întâia oară.

Când porii se zbârlesc în piele,
Din mângâierile suave,
Se simt stăpâne buzele
Și vor săruturi cât mai grave.

N-am vârsta anilor de foc ,
Dar inima dorește daruri
Pe loc devin bătrân escroc
Și apelez mai mult la haruri.

Surprins de pofta ce dorește,
De ochii ce profund privesc,
Te prind în brațe ca un clește
Nu am de gând să mă opresc.

Mereu și timpul ne presează,
N-am timp să-ți recit o poezie,
Fug spre tine, se înserează,
Te doresc cu frenezie.

Ia-mi mâna și zboară cu ea până la stele!

 

Am vrut cândva să uit de noi,

Am vrut să nu-ți mai simt parfumul,

Dar printre viscole și ploi

ne-am regăsit ușor tărâmul.

Fascinați am fost din prima clipă,

Entuziasmul pe loc ne-a copleșit,

De epitete s-a făcut risipă….

și de îmbrățișări ce-au curs la infinit.

Nimic nu se-ntâmpla la  fel,

Cu trăirile din vremurile apuse.

Se întreceau săgețile-n duel

ce atrăgeau privirile seduse.

De atunci dorințele se-nlănțuie,

Iubirea, fără luptă, a câștigat,

Ne i-au în brațe și pașii ce suie

și dragostea ce ne-a legat.

Ne ocupăm cu drag de perspectivă,

Și ne gândim continuu la un drum,

Trecutul gri dispare din arhivă

Iar tristețea o transformăm în scrum.

Ne despărțim de viața răvășită,

Cu încredințarea iubirilor fidele

Ia-mi mâna, mângâiată de-o ursită

Și zboară cu ea până la stele!

Lasă un răspuns