«

»

Adina Dumitrescu: Irina Lucia Mihalca – Dincolo de luntrea visului

 

Cuvânt înainte

Vorbesc porțile cerului de-o copilă ce-n zbor, le atinge cu aripile de parcă ar vrea și n-ar avea pe unde să intre, să se lumineze sau să bea din nectarul iubirii divine prelinsă pe ivăre.
Vorbesc gemetele pământului că alunecările faliilor în căutările locurilor sigure de așezare sunt însoțite de pași de femeie, de gemete surde din suflet pribeag, în căutare de suflet pribeag.
Vorbesc malurile răscolite de brize, de brațe deschise spre ele, de nisipuri cernute-n clepsidre, de fluxuri sărutate de ea, călătoarea.
Vorbesc valuri de creste-nspumate, răsturnate, de pânze-n plutiri peste hărți amintiri, balansate sub greutatea iubirii. A ducerii acesteia departe, pe tărâmul trăiniciei, de tornade. Miezul perechii urcate e răsucit, plimbat și dansat, lăsat cuibului pregătit pentru el, printre astre.
Vorbesc mătăsurile iatacurilor de veștminte picate, de lujer dezgolit, arătat, de splendoarea adevărului relevat, de revelația cercului cu două arce îmbinate, de bunătate și de fiori, flori desfăcute din pori de femeie, de bărbat, geamăt-oftat, dorință izbucnită de sub cenușa mocnită și de contopire, alipire într-o singură floare-ființă, cu aceeași credință.
Vorbesc dunele de pași suprapuși pe nisip…

Irina Lucia Mihalca

Fără să vrei, citind versurile poetei Irina Lucia Mihalca prinse-n cununa de față, devii poet. Fără să vrei, făcând înconjurul lumii și urcând înspre ceruri, coborând în abisurile pline de taine ascunse, devii călătorul filozof, căci sunt la un loc și lucruri văzute, și bănuite, și mesaje trimise și deducții.
Fără să vrei câștigi din inocența pierdută, devenind inocent și pur. Fără să vrei înflorești ca femeie, feminitatea romantică a autoarei îmbie la băutul izvorului cu apă vie, la al tinereții cu cercei la urechi. Citind visezi, zâmbești, înflorești, citind te încălzești ca om, te transfigurezi în femeia sensibilă și senzuală, care n-are nevoie să lepede haine, dorința spre celălalt izbucnind ca focurile pădurii-n noapte, acolo unde au fost ascunse comori.
Legi suflete, imagini, reverii, energii, le atragi fără să vrei înspre tine, înțelepciunea lumii devenindu-ți o joacă, un dans de naiade pe muzicile chemărilor de sirene. Copilărești. Ți se readuc în memorie amintiri și șoapte ale părintelui plecat, pânzele pictorului urcat prea devreme la ceruri, tărâmuri neștiute gemând sub chemări. Copilărești odată cu fetele poetei și crești împreună cu ele. Stai și tu smerită sub privirile blânde ale soțului, tată, prieten, liniștindu-te ca-n ținutul din nord- vestul țării, ținutul vorbei molcome și calde. Și înverzești luând din seva florilor, a frunzelor de început de primăvară sau din amprentele celor uscate.
Și fără vrei devii și tu o curajoasă, căci scrierile Irinei Lucia Mihalca sunt curajoase nu prin părăsirea rimelor stas, ci prin miza metafizică, morală și aș putea spune, esoterică a lor. Stilul ei reflectă o dăruire intelectuală ce liază suflete, eliberându-se de dogmatismul laicului, dar și de stridențele, vulgaritățile moderniste și postmoderniste. Dispariția ad literam a sexului explicit, a exhibiționismului afișat, prin atingerile ei feminine, capătă accente de senzualitate, de simțire asemănătoare celei divine.
O alchimie plimbă, transformă și contopește, ca apoi să dispară, apărând în alte planuri și timpuri, dar rămânându-ți certitudinea că a fost totdeauna acolo; a vegheat și a așteptat, întrupându-se, având nu numai coerență spirituală, dar și transcendentă.
Iubirea, speranța și perpetuarea ei sunt țesute din substanță divină ce devine izvor la îndemâna cititorului. Desele dialoguri cu eul sau cu celălalt eu, iubitul, aproapele, viul, toate vin ca o certitudine a simțirii nu numai împărtășite, dar și ca o cale liberă de intrare pe poarta aceluiași sine. Pășim…

„Între cer și pământ, între El și Ea, doar un timp. Voalul a căzut, dând deoparte cioburile, întunericul deveni luminat
disperarea – speranță durerea – bucurie depărtarea – simbioză, singurătatea – întreg.”
Celălalt timp, o nouă viață
„Au intrat în vis scriind singura lor carte ce devenea realitate
pe măsura literelor căpătau contur, forme, lumini și umbre
Un pictura poesis…”
Castelul de nisip al unui vis
„Nimic nu mai pare ce-a fost, nimic nu mai e în ordine.
Ne întrebăm
unde oare ne-a fost să ajungem, Pierduți într-un spațiu fără spațiu mai îndurăm un timp.
Evacuați în locuri rarefiate plutim fără ancore,

ne menținem echilibrul în așteptarea unei lumi ce nu se mai potrivește
cu piesele noului puzzle…”
Timpul și noi cei rămași în ochiul furtunii
Și spre speranța noastră, a revenirii și devenirii noastre, suntem când plini de viață rugându-ne, jucându-ne, căutându-ne, când devenim dezorientați. Într-o empatie generală, poeta notează:
„soarele obosise, slăbise, se vlăguise, lent a căzut într-un crater imens,
se preschimba
din foc incandescent în negru–cărbune
o imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!”
O imensă sferă într-o prăpastie
Fiind, eu, o cititoare asiduă a Rețelei Literare, numele poetei mi-a devenit destinatarul comentariilor și darul meu către ea, cea „rostitoare”, născătoarea de versuri, realizând feedbackul perfect. Pentru deslușire și înțelegere a talentului poetei, a sferei lărgită la care-a bătut suflul poeziei acesteia, a sensibilității ei ieșite din comun, îmi permit să alătur scrierii acesteia și scrierea câtorva comentarii. Cele două îmbinate, împreună cu delectarea cititorului în fața versurilor, vor însemna reperele operei poetei. N-am întârziat să o numesc, alături de regretata Magda Isanos, Poeta Iubirii, căci mesajul desprins din opera ei este iubirea: de oameni, de cer și pământ, de vechile lumi bântuite de muze, de gânduri și energii legătoare, de legături indestructibile între oameni, corespondențe ce depășesc sfera obișnuitului, încadrându-se în infinitul sentimentelor umane nemodificate, pure.
„Un fulger a sfâșiat cearșaful cerului” – translația de la rău la bine, de la durere la fericire, de la „cuvintele golite de sensul lor la pictogramele interiorului nostru, de la cădere la o nouă cunoaștere” , de la plecare la întoarcere, nu este vectorială și spiralată, pragul trecându-se fără să ne dăm seama, parcurgând lumi. Bine scris! Filosofic și în același timp accesibil. Sunetul cugetului, ca al ploii, întrerupt de grozăvia fulgerului, apoi, iar ploaia!
„Nu aruncați cu pietre” – recunosc pe cel ce se târăște prin întunericul tunelului în căutarea luminii, mânat de dorința cunoașterii și amintindu-și parfumul atingerii. Vrea să se descâlcească, să aleagă ița realului de cea a gândului, a amintirii, a iubirii de semen, a adevărului acestei lumi. „Nu dați cu pietre”, acesta e cel mai vulnerabil din toți și căderea lui înseamnă doar gust, viteză, sânge lăsat în urma turnirului și răceala metalului. Mai rămâne ceva în spatele lor? Doar speranța primului, căutătorului, fugarului înspre Helios.
„Celălalt trup ~ o nouă viață” – nu remarcabilă, formidabilă, scrisă în registrul grav. Îți mulțumesc pentru delectare și reflecție. Pune-i semn de carte, este printre cele mai bune poezii ale tale. Toate sclipesc, dar asta sparge o graniță!
„Cercelul pierdut” – speranța regăsirii într-o altă viață ne ține în asta, indiferent de e vorba de persoana dragă, unica, de o întreagă umanitate, aceea din trecut, de o identitate națională generoasă, de bine și cald. Toate legile fizicii demonstrează asta, e legea firii. Iubirea și binele nu au cum să fie egale cu ura și răul, din antiteza lor provine imboldul inițial, provine nașterea. Boomul inițial a pornit din diferențe, simpla coacervată peste care s-a așternut suflarea divină e mărturia.
„La Început – Cuvântul” – pot oare descrie în actualele, decapitatele, depreciatele cuvinte? O poezie caldă și pură, dar în același timp, o pătrundere în realitate, în adevăr: greu trebuie să-i fie/ porumbelului alb/ să conducă șirul cocorilor/ întorcându-se dalb/…..

„În veșnicia fără cuvinte” – neputința despărțirii în pofida timpului, „spinilor”, palierelor reale sau ireale suite sau coborâte de unul din doi sau de amândoi, ușilor închise și deschiderile lor pe alte tărâmuri, se datorează doar fluidului magic ce i-a legat pe vecie. Rămân unul în altul scrijeliți pe piele, scrijeliți în inimile și gândurile lor. Oricâte cuvinte ar mai fi avut să-și spună, înțelesurile lor nu se pierd cu timpul, ci capătă noi însușiri: completarea, permanența, indestructibila legare. Veșnicia!
„În visul copilului” – da, copilul este primul care recepționează
corect mesajele universului prin toate visele și stările lui de veghe. El este și primul nostru judecător. Treptat, în mulțime și crescând mai pierde din această capacitate, semănând cu adulții. Li se ia din bine și li se adaugă răul. Inconștient. Frumusețea poeziei și a poeților, frumusețea ta, constă și în păstrarea acestor capacități.
„Cât strigătul luceafărului ce se stinge în mare” – trebuie să fiu sinceră acum; la prima ta „citire” pari doar o romantică incurabilă, de neegalat. Te-am comparat cu Magda Isanos, cu poeta verde, cu cea calofilă, nu, nu! Atingi cititorul cu o inflație de cuvinte pe baza câtorva sentimente, dar, nu! Fiecare senzație romantică de cuvânt asociat cu loc, mai nou și muzică, reprezintă o fațetă distinctă a unei sfere uriașă, cu suprafața fagure de miere. Lași cititorul într-o liniște dumnezeiască. Ai personalitatea ta în poezie, poate fi socotită cumulativă, dar e unică. Ești vindecătoare și reformatoare.
Cititorule, niciodată nu suntem singuri! Încurcați printre
„zăpada dorului, furtuna inimilor, veșnicia frământată, carnea cuvintelor” ni se induce sentimentul siguranței – niciodată nu suntem singuri, totul are un răspuns, transcendența e lină și calmă, e caldă!

Adina Dumitrescu

Lasă un răspuns