«

»

Alexandru Spătaru – versuri

Alex SpataruNu îndeajuns
Trebuie să te iubeşti pe tine
înainte să poţi iubi pe altcineva.
Ca oricare fiinţă din acest univers,
meriţi dragostea ta.
Budha

„Doamne, greşesc?
Acum, când nevolniciile
m-asediază şi vremea cu a ei
povară mă apasă şi drumurile
mi se par bolovănoase
şi tot mai greu de străbătut;

sunt oare îndreptăţit
să mă compătimesc,
să mă încerce un soi de autoempatie,
şi mai să-mi plâng de milă uneori?
– pentru că mă iubesc, ca
întotdeauna; sinele-mi spune
că e dragoste împărtăşită.

„Nu ţi-ai iubit fiinţa îndeajuns!
Cum şi pe-aproapele!
Nici pentru Mine n-ai avut
iubirea întreagă ; ai fi aflat că Eu sunt Tot
şi-s numai dragoste,
şi te-ai fi bucurat nespus că
eşti şi tu un strop de Dumnezeu!”

Mărinimie şi înţelepciune
din suprema Lege:
nu-s niciodată prea târzii regretele…

Următoarea etapă

Când inima din turnul de hotar
ce-l străjuieşte-n neîntreruptă veghe,
va pulsa acordurile de aparent final
de cântec, şi timpul, ce mi-a fost gazdă
trecerii, se va epuiza,

mă voi despovăra de haine grele,
şi voi rămâne-n transparenta aură
– un acoperământ bizar:
nimic din ce este înăuntru nu se vede.

Voi deveni apoi o sferă,
în care voi călători; mă va-nsoţi
lumina – joc enigmatic de culori.
De voi avea în juru-mi câmpuri
ostile, distructive, mă va proteja,
din turnul ce veghează, cântecul
în reluare după oprirea temporară.

Voi fi o sferă netedă fără
asperităţi – colţuri, ori muchii ascuţite,
să nu rănesc, în deplasarea mea,
asemeni unui fulger, vreun
vis, un înger, o cometă,
sau o stea…

Cât mai suntem

Dacă mai eşti, dacă mai sunt,
hai să ne întânim,
hai să schimbăm câteva vorbe,
despre ce ne preocupă cel mai tare
–frământările existenţiale – ,
măcar la telefon.
Poate că împreună, mai lesne
ne vom învinge îndoielile.

Tare mi-e teamă că
după ce se va petrece
inevitabilul spăimosu-atunci,
oricât ne vom dori şi oricât
de tare vom striga să ne ajute
cineva, ceva, să mai avem
o întîlnire fie şi la poartă, sau
o convorbire chiar şi peste gard,
toate aşteptările vor fi zadarnice,
nu vom găsi vreun spaţiu – timp comun,
nici temporar închis.
Cu dedesubtul nu este posibilă
nicio comunicare; cele de sus
sunt mult prea sus pentru
bicisnicele pământene aripioare.

Dacă ne suntem dragi,
cât mai suntem încă pe-aproape,
cu tot dinadinsul să ne căutăm,
să ne vedem, să mai schimbăm
o vorbă, dar mai cu seamă
să ne unim în rugăciune
speranţele că-n drumul nostru
nu s-a prevăzut nicio escală sub pământ,
că nu avem ce căuta în cimitire,
nici din curiozitate
pentru acele rămăşiţe inerte, degradabile;
o!, Doamne, ale noastre…

Lasă un răspuns