«

»

Constantin Enianu – Muzică şi pietate

În lume circulă diverse informaţii negative şi şocante despre Islam. Acesta e descris nu de puţine ori ca o forţă ameninţătoare, legată de fundamentalsmul rigid, represiune sau terorism. Pe lângă aceasta, fundamentaliştii interzic muzica. Însă există şi o altă parte a islamului care introduce muzica în inima pietăţii religioase. Latura populară şi mistică a islamului este reprezentată de sufism, cu milioane de adepţi în toată lumea. Analiza acestuia cu imparţialitate răstoarnă toate prejudecăţile despre islam, care în esenţă cultivă pacea, toleranţa şi pluralismul. Sufismul este antidotul stereotipurilor negative ale islamului. Din începuturile sale, sufismul a creat o artă, muzică şi poezie desăvârşite. Precum trubadurii Vestului medieval, au predicat prin intermediul muzicii şi au o popularitate în lumea islamică, barzii ei cuvioşi proslăvind divinitatea. Dar, folosirea muzicii atrage blamul fanaticilor islamici, care, cred ei, muzica abate de la Dumnezeu, deşi în Coran nu scrie că muzica e interzisă. Pentru sufiţi, muzica şi poezia rămân trăsături intrinseci credinţei. Ei consideră că prin ele îşi manifestă iubirea şi nu teama de Dumnezeu, atingând în cele din urmă o stare de extaz spiritual. În lumea islamică, muzica sufită ia o multitudine de forme. Contopindu-se cu tradiţiile locale, creează culori şi sunete variate. Această muzică a atras milioane de fani nemusulmani, graţie puterii sale acaparatoare, extatice.
Rădacinile sufismului sunt incerte, însă islamismul şi creştinismul au origini şi locuri comune: deşerturile şi satele din Orientul Mijlociu. În Siria bizantină, numeroşii eremiţi creştini umpleau peşterile, rătăceau prin deşert sau trăiau pe stâlpi, fiind numiţi stiliţi. Se credea că suferinţa acestor sfinţi le câştigase accesul la divinitate. În timpul convertirii Siriei la islamism, lumea se aştepta ca sfinţii ei să facă la fel. Termenul „sufit“ se spune că face aluzie la legătura cu creştinismul, deoarece „suf“ în limba arabă înseamnă „lână“, referindu-se la veşmântul pustnicilor şi adoptat de primii sufiţi. „E uitat adesea că islamul a adoptat multe de la primii creştini: postul de o lună, numit mai târziu Ramadan, şi obiceiul de a te descălţa la intrarea într-un loc sfânt. La mănăstirea creştină din localitatea siriană Sednaya se pot vedea cum vin să se roage şi musulmani. Aici, confluenţa religiilor se manifestă concret. În timp ce musulmanii cred că Dumnezeu trebuie abordat direct, sufiţii preferă adesea mijlocirea unui sfânt, precum Fecioara Maria. Într-o lume a conflictului între civilizaţii şi a atentatelor, toate acestea par extraordinare, dar ele rămân obiceiuri vechi. Musulmani, creştini şi evrei refarzi au aceleaşi lăcaşuri şi sfinţi. În această mixtură culturală diversă îşi are rădăcinile sufismul.“ (William Dalrymple, „Muzica mistică a Islamului“)(*)
Primii sufiţi erau pustnici în deşert, dar până în secolul VIII veniseră în noile oraşe musulmane. Însemnări ale ordinelor sufite arată că foloseau muzica de pe atunci. În oraşul Alep din nordul Siriei, unde se găsesc sute de case sufite ascunse pe străzile vechiului oraş, oricine îşi poate face o idee despre cântecele şi ritualurile primelor ordine sufite şi felul cum sunau ele. În diferite zile ale săptămânii, aici se ţine aşa-numitul „Zikr“, un ritual de comemorare a Domnului, cu rugăciuni, cântece şi tobe, în tonul vechii tradiţii. E evidentă legătura cu monahismul creştin timpuriu, cu monahii pentru care „rugăciunea lui Iisus“, ce repetă mereu numele Mântuitorului, era în centrul spirituaşlităţii lor.
În micul oraş turcesc, Konya, se află mausoleul misticului sufit care a ajuns să reprezinte idealurile sufismului în toată lumea. Celaleddin Rumi sau „Mevlana“, care înseamnă „Domnul nostru“, s-a născut în Afganistanul de azi, dar din secolul XIII a trăit în Konya. Mausoleul şi mormântul său de aici atrag pelerini din întreaga lume. „Rumi a subliniat că ritualul şi postul sunt pentru cei religioşi, dar dragostea e peste tot şi e cel mai sigur drum către cele sfinte. Rumi a fost cel mai bine vândut poet în America anilor 1990 şi acest lucru confirmă forţa lui de atracţie, mesajul său întrunind valenţele atemporalităţii. Deşi a trăit în secolul XIII, cărţile sale sunt traduse în toată lumea, întrucât poeziile sale îndemnă la iertare, pace, înţelegere şi respect de sine. Rumi a fost gânditorul musulman cel mai universal. Din scrierile lui ai impresia, fiindcă Domnul sălăşluieşte în inimă, că nu are importanţă religia. Pot ajunge la El şi creştinii, şi evreii.“(*). Adepţii lui Rumi erau sufiţii mevlevi, răspândiţi în Imperiul Otoman. Ei sunt cunoscuţi în lume ca „dervişii rotitori“. Rotirea avea rolul de a le concentra mintea asupra Dumnezeului din sine. Ritualul de învârtire a dervişilor rotitori nu poate fi numit dans, ci rugăciune. Modelul rotirii este universal. Totul se roteşte în lume, de la celula până la galaxii. Prin rotire dervişii rotitori iau parte la această rugăciune universală. Muzica acetui ritual, numit „Sema“, provine din tradiţia otomană clasică. Majoritatea muzicii pentru poezia lui Rumi a fost compusă în secolele XVIII şi XIX. Ceremonia a devenit destul de formală, dar pe vremea lui Rumi era mereu ceva nou. O poveste spune că Rumi, mergând prin bazarul fierarilor în Konya, a fost copleşit de sunetul ciocanelor. Se spune că atunci s-a rotit prima dată, purtat de ritm într-un dans extatic. Muzica este partea vitală a filozofiei lui Rumi. Cel mai faimos poem al său începe cu fluierul de trestie, naiul. Graţie lui Rumi, naiul a devenit o alegorie pentru neamul omenesc. În ceremonia Sema pot fi distinse patru momente: „Către Dumnezeu“, „Cu Dumnezeu“, „În Dumnezeu“ şi „Reîntoarcerea“. Cel mai important mesaj al lui Rumi este unitatea. El a spus „Am venit să unesc, nu să dezbin“.
În 1925, ca parte din programul său de occidentalizare a statului, Kemal Atatürk a interzis cultul Sema şi a închis sălile sufite, „tekke“. Clădirile aferente au avut alte destinaţii: orfelinate, depozite. Unele au devenit muzee, precum „Tekke Galata“, din centrul oraşului Istanbul. Pentru statul turc însă, dervişii reprezintă azi doar o atracţie turistică. Efectul interzicerii este că sufismul a juns să aibă caracter subteran. În anii 1940-60, manifestările sufiste erau ţinute pe ascuns, practicanţii fiind pasibili de a face inchisoare. Astăzi sunt totuşi tolerate. Un semn pozitiv este succesul în Turcia, Europa şi America a „sufismului de club“ Mercan Dede. Pentru Mercan, combinaţia muzicii electronice cu filosofia sufistă este inspirată de Rumi: „Rumi are o zicală: suntem ca nişte oameni saşii, ce văd totul separat, dar când privim în direcţia bună, nimic nu mai este separat. Totul este una şi esenţa sufismului, este unificarea lucrurilor. La prima mea reprezentaţie am combinat sunetul naiului cu beat-urile techno underground. Energia dansului s-a schimbat, muzica electronică şi cea sufită spun aceeaşi poveste, dar folosesc limbaje diferite.“ După Mercan, esenţa sufismului constă în unirea oamenilor, fără ca oamenii să gândească la ceea ce cred ei că sunt.
Lahore este considerată capitala culturală şi artistică a Pakistanului. Un loc deosebit de dinamic, plin de vitalitate. E faimos pentru mâncarea pundjabi şi evident pentru muzica sa. „Aici, toba numită «dhol» dă viaţă muzicii locale, bhangra. Ea este cel mai bine să fie ascultată în locurile sfinte sufite. În fiecare joi seară, seara de dinaintea zilei sfinte musulmane, are loc un ritual la mausoleul lui Baba Shah Jamal. Sunetul tobeleor imense aduc pe spectatori şi pe adepţi în delir. Ritualul poate fi asociat cu cel al dervişilor rotitori din Turcia, dar având mai puţin rafinament, fiind mai brut. Se pare ca aşa era în secolul XIII: o simţire pură, primară ce ducea la extaz.“(*).
Muzica şi poezia sufită au avut rol în răspândirea mesajului islamului spre publicul larg. Noua religie a fost adoptată în mod predominant de populaţia hindusă începând cu secolul XII. În secolul XIII, Amir Khusrau a compus o piesă muzicală qawwali, ascultată şi astăzi. Se crede că a fost prima piesă de acest gen. Cântăreţii o agrementează spontan cu expresii lingvistice ale altor poeţi. Uneori cuvintele textelor qawwali sunt reduse la fragmente şi silabe, numele sfântului fiind repetat neîncetat. Amir Khusrau, creatorul muzicii qawwali, este îngropat în Delhi. El este privit ca un mare părinte al muzicii clasice din nordul Indiei. Mormântul său se află lângă cel al maestrului sufit Niyamuddin Auliya, unul dintre cei mai veneraţi sfinţi indieni. Aici se pot vedea credincioşi de diferite confesiuni care se roagă împreună, să-şi comunice dorinţele sfântului şi să asculte qawwali. Aici sufismul nu este ceva superficial sau de pe altă lume, ci e ca un balsam pentru rănile religioase infectate ale Indiei. Aşa cum muzica şi venerarea sfinţilor i-au apropiat pe sufiţi de vecinii lor hinduşi şi creştini, tot astfel i-au despărţit de fraţii lor musulmani ortodocşi.
Azi în Pakistan, la celălalt capăt al spectrului faţă de sufiţi, islamul conservator a căpătat putere graţie şcolilor islamice, „madrasa“, şi moştenirii jihadului din Afganistan. Este islamul cu o agendă politică intransigentă. În lăcaşul celui mai puternic partid religios, Jamaat-e-Islami, se refuză finanţări saudite, dar se consideră venerarea sfinţilor drept idolatrie şi, bineînţeles, condamnă folosirea muzicii cu instrumentele „tabla“, „sarangi“, „dhol“ care conduc oamenii pe căi greşite şi păcătoase. Pentru învăţătorii islamici muzica e o abatere, dar şi o ameninţare. Jugnu Mohsin, editor, este reprezentanta unui respectat ziar din Pakistan. Ea a transmis prin mass-media: „Totul se leagă de putere. Sufitul aspiră la putere, deoarece comandă dragostea, loialitatea şi credinţa majorităţii populaţiei. Dacă eşti o femeie căzută şi vii să te rogi, te va ierta şi accepta. Însă crezul învăţătorilor islamici e extrem de exclusivist şi dur. Nu înţelege slăbiciunea umană, în timp ce sufismul o face. Seamănă cu mesajul lui Iisus Hristos. Oamenii îi iubesc pe cei ce iartă.“. „Pentru a fi înţeles mai profund sufismul, e recomandat de a merge la festivalul anual «Urs». Acesta celebrează moartea sfântului, ziua când şi-a întâlnit Făcătorul, în Bhitshah, provincia Sindh, la mormântul lui Shah Abdul Latif. În ceremonie se venerează un sfânt mort, într-o atmosferă de petrecere şi muzică, motive pentru care este şi dezaprobat.“(*). Shah Abdul Latif a fost cel mai mare sfânt şi poet din Sindh. Poezia sa, cu rădăcini locale, e ştiută de toate etniile din Sindh. A murit în 1752 şi de atunci, zilnic, muzica lui e cântată seară de seară în locul unde a trăit. Instrumentul folosit de aceşti monahi cântăreţi sufiţi se numeşte „damboor“ şi a fost inventat de însuşi Abdul Latif. Deşi poeţii sufiţi au trăit în urmă cu sute de ani, pentru mulţi pakistanezi ei sunt încă o parte vie a culturii. Tradiţia sufită îi atrage pe toţi, de la scriitori la cântăreţi pop.
Cea mai veche capitală imperială din Maroc, Fes, are 1.200 de ani. E unul din centrele de educaţie ale lumii arabe, având o universitate cu 200 de ani mai veche decât Oxford şi Cambridge. Sufiţii de aici îmbină învăţăturile marilor poeţi filosofi medievali cu viaţa artizanilor obişnuiţi de azi. „Aissawas“ este unul dintre cele mai răspândite ordine sufite din Maroc. Muzica sufită marocană e definită de ritmuri intense, ca într-un fel de jazz spiritual, cu improvizaţii la oboi. Muzica şi extazul produs prin amplificările sonore au un tipic marocan şi berber, fiind diferite de cele din Siria şi Pakistan. În zonele de la ţară se întâlneşte ceva ce nu se găseşte prea des: femei cântăreţe. Muzicienele „Jilala“ sunt renumite pentru puterile lor vindecătoare. Ele cred că o boală care îşi are cauza într-o suferinţă a spiritului poate fi vindecată prin muzica sufită, făcând oamenii, în special femeile, să intre în transă. La Fes, oamenii pot vedea o altă imagine a islamului. Aici, prin festivalurile muzicii sacre, se transmite un mesaj de unire a diferitelor culturi şi religii, ideea fiind in extremis una simplă: să adune laolaltă muzica religioasă din toată lumea, indiferent de confesiune, arătând că islamul a fost mereu o religie a păcii şi toleranţei. Azi, în islam, sufismul are un rol de jucat, lumea nefiind uniformă, pentru a o linişti întrucâtva în „compozitul“ trup-suflet.
Constantin Enianu

Lasă un răspuns