«

»

Alexandru Spătaru – versuri

Parada

Pe sub efemere arcuri de triumf,
trec victoriile iluzorii.
În cadenţe şchioape,
defilează oameni-fragmente şi proteze.

Fanfare euforice,
puse în mişcare de frica de golul tăcerii,
bat cu înverşunare
în timpanele obosite.

Focuri de artificii,
obsesie domestică a prafului de puşcă,
surogate de lumină,
joacă de copii
în mintea bătrânilor.

Vin nechemate,
de la Miazănoapte,
fantome negre
din cap până-n copite,
disimulate în mantii albe.

Puţine clopote
împrăştie întunericul.
Le-au topit în creuzete păgâne
închinătorii la idoli.

O paradă veselă.
Ce tristă !

Vai învingătorilor învinşi..

Priveghi de vârsta a treia

„I-am spus, dragă, de atâtea ori,
că mănâncă prea mult.
Nu a vrut să mă asculte.
Pentru inima lui m-am temut.
Inima l-a lăsat, săracu’ !
Şi abia a încăput în coşciug.”

„Trebuia să-l depunem în capela
cimitirului; acolo e mai răcoare.
S-ar fi acomodat cu locul.
Ar fi suferit mai puţin de căldură
pe ultimul lui drum, mai scurt.”

„Oare de ce bat clopotele, dragă ?
Că doar nu este sărbătoare !”
„Te rog, închide fereastra aia,
că intră căldura de-afară
şi muştele dau năvală la mort.”

„Am vorbit astăzi cu groparii.
Mi-au spus că nu au măcar
un hârleţ ca lumea şi că
adu-ne, nene, un chil de vin,
că murim de sete !”

„Toate s-au scumpit peste măsură.
Costă mult să trăieşti,
nu-i deloc ieftin să mori.
Bine-i de el că nu mai ştie nimic.”
Dar răposatul ştia şi,
de supărare, mirosea urât.

„Uite-i şi p-ăştia, domnule,
n-au bani pentru o lumânare,
dar îşi permit să meargă
cu toate luminile aprinse
ziua în amiaza mare !”

„Câtă lume se adună, se vede
că l-au cunoscut mulţi.
Câţi oare l-au şi iubit ?”
„Domnule, ăia sunt următorii,
au ieşit în stradă, protestează.”

O portavoce în scaun cu rotile
insistă să se facă auzită:
„De ce să mai fie moarte în lume,
dacă tot nu se moare ? !”

Lasă un răspuns