«

»

Virgil Răzeșu – Poveste de Crăciun

Fetiţa se trezise la viaţă într-un sat înconjurat de dealuri molcome şi acoperite de livezi de mere, pruni şi nuci. Dar nici pădurile, adânci şi întinse, nu erau departe. Go¬laşă nu era decât culmea muntelui Buila, care atunci când îşi potrivea pe creştet cuşma de nori albi şi pufoşi, oamenii ştiau că va fi vreme ploioasă. Şi aşa era.
Satul avea case frumoase, care împrumutau ceva din măreţia Hurezului, mănăsti-ea de dincolo de deal, ctitorită de Domnul Constantin Brâncoveanu şi întrebată de toată lumea. În satul lor, Măldăreşti, se găseau şi nişte construcţii vechi şi rar întâlnite altundeva : Culele. Una, a lui Greceanu, era masivă, mai rece, păstra aspectul de fortăreaţă, şi sub zidurile ei nu îndrăznea să se joace. În schimb cealaltă, Cula lui Duca, era plină de viaţă, albul imaculat care o învăluia fiind numai bine pus în lumină de puzderia de flori roşii, care se iţeau din balcoane, firide şi alte deschideri din zidurile groase.
Domnu’ Marcel, tatăl fetiţei, silvicultor al locului şi bine cunoscut în toată zona, se îngrijea întotdeauna ca din ograda culei să nu lipsească lemnele trebuincioase pentru toată ziua şi, mai ales, pentru iarnă. Şi când se ducea la doamna Duca, doritoare de copiii pe care nu i-a avut, o lua şi pe fetiţa lui. Intrase în graţiile doamnei, o oprea la ea, îi citea poveşti din cărţile care acopereau doi pereţi întregi de cameră, ba o învăţa să vorbească franțuzeşte.
De lângă casa lor, casă gospodărească, din centrul satului, începea drumul către biserică, o bisericuţă veche, veche de tot şi frumoasă, cu pereţi groşi, acoperiţi de picturi. Iar iarna, drumul acesta devenea un derdeluş numai bun pentru săniuş.
În dimineaţa aceea de Ajun, însorită şi cu zăpadă mare şi pufoasă căzută din bel-şug, când fata vroise să ia săniuţa, ai săi o opriseră. I-au spus că nu era vreme de săniuş, că trebuia să se îmbrace frumos şi să iasă în şosea, laolaltă cu tot satul, fiindcă Regina, aflată la Mănăstirea Horezu, avea să treacă cu tot cortegiul său, prin faţa casei, în drum spre cula Doamnei Duca, soţia primului ministru (ce-o mai fi şi asta !?), unde avea să petreacă noaptea sfântă a Crăciunului.
Chiar aşa s-au petrecut lucrurile : când a sunat nu ştiu ce goarnă, satul a ieşit în păr pe marginea drumului, să întâmpine alaiul regal. Ca să vadă mai bine, tăticul fetiţei o luase pe umeri şi se aşezase alături de ceilalţi. Trase de caii puternici de la mănăstire, în sunete zglobii de clopoţei, săniile s-au ivit de departe şi când regina, învelită în blănuri moi, a trecut prin dreptul lor, nu ştiu cum şi-a înclinat capul, numai bine ca fetiţa să înceapă să bată din palme şi strige, plină de bucurie :
– Tăticu, tăticu, m-a salutat regina !
….
Vremurile au trecut, pe domnul I. G. Duca l-au asasinat legionarii în gara Sinaia, apoi a venit războiul cu urgiile lui şi, mai apoi, a venit cealaltă urgie, roşie : regele şi ai săi au fost alungaţi ba, într-o iarnă cu viscol, şi fetiţa din poveste a fost izgonită din casa lor, împreună cu mama şi surioara ei mai mică, doar cu ce aveau pe ele, ca familie de chia¬buri şi duşmani. Noroc cu bătrâna Doamnă Duca, cea care le-a oferit, chiar la pro¬testele oamenilor cu şepci şi haine de piele, adăpost în cula ei.

Viaţa şi-a văzut de ale ei. Fetiţa de atunci a urmat căile obişnuite, a făcut tot felul de şcoli, apoi şi-a împlinit menirile de soţie şi de mamă, a devenit bunică şi, după o viaţă trăită frumos, în demnitate, a luat şi ea drumul veşniciei.
Din toate cele frumoase câte au fost, pe o fotografie îngălbenită de vreme, mai dăinuie o amintire, dintr-un ajun de Crăciun, cu zăpadă multă şi pufoasă, moştenire pentru cei din urmă : M-a salutat regina ….

Lasă un răspuns