«

»

Virgil Răzeșu: De-ale istoriei…

Tibi este nepoţelul unor fini, mai mare cu câteva luni decât Albăstrelul meu de de-parte, cu care s-a împăcat de minune în puţinele ocazii când au fost împreună şi care, prin ce face şi spune, îmi mai ogoieşte dorul de cel pe care nu-l pot mângâia în fiecare zi.
Trebuie să mai spun că nutreşte pentru bunica lui o dragoste necomună. Odată, când era mai mititel şi, cum-necum, ideea morţii îşi găsise culcuş în minţişoara lui, a alergat la ea şi a întrebat-o :
– Cum, Bibi, şi tu … ai să mori ?
– Da, dragule, toţi oamenii păţesc la fel … altfel …
– Da’ eu nu vreau, a izbucnit micuţul în plâns, nu vreau să mori …, cum să ştiu că nu mai eşti ? Ce-am să mă fac fără tine ?
Şi biata Bibi, ce să facă, l-a asigurat că asta se va întâmpla hăt, departe !, peste nu ştiu câtă vreme, când o să crească mare şi o să fie la casa lui, când o să aibă şi el nevastă şi copii, pe care o să-i iubească mai mult decât pe ea, aşa că n-o să simtă chiar aşa de mult nevoia ei.
Dar el nu s-a potolit din plâns şi a spus, printre lacrimi, că nu are nevoie nici de nevastă, nici de copii, ba nici să crească mare. Că dacă Bibi ar fi cu el mereu, n-ar mai avea nevoie chiar de nimic.
Au plâns amândoi, ca într-o icoană nepictată vreodată de vreo mână omenească, până târziu, când băieţelul a adormit cu capul pe pieptul moale şi cald al lui Bibi.

La o aniversare a lui, i-am dăruit un ceas, numai potrivit pentru mânuţa lui. L-am asigurat să nu-şi facă griji, că un ceas nu e mare lucru şi dacă îl pierde sau îl strică, găsim altul. Dar el a fost atât de încântat de dar, că nu s-a mai despărţit de el. Povestea tăticul lui că, în drum spre şcoală, dacă, Doamne fereşte, se întâmpla să uite ceasul acasă, îl obliga să facă drumul înapoi. Cum să stea la şcoală fără ceasul lui ? Mi-a plăcut povestea, aşa că, şi altă dată, prilejuri câte vrei, i-am dăruit câte un ceas. N-a stricat nici unul, ba le păstrează, într-o adevărată colecţie cum, de fapt, devin toate lucruşoarele care i-au însoţit copilăria.
Cum timpul şi-a văzut de-ale lui, nici mai grăbit, nici mai leneş, iată că Tibi e gata să păşească în zodia minunată, fără egal, a ado¬les¬cenţei. Frumuşel, inteligent şi, mai ales, bine crescut – atribut tot mai firav pentru tinerele generaţii – a fost învăţat să nu iasă din cuvântul mamei (cu tata e mai uşor de dat la pace), care nu-l lasă în boii lui. Îl ţine din scurt, ca să facă din el un om de ispravă, cum i-au fost bunicii şi părinţii.
Asta nu înseamnă că Tibi nu este sau nu poate să fie năzdrăvan ca toţi cei de-o vârstă cu el. Nu are secrete dinspre mobil, tabletă şi alte asemenea, Internetul îi este la degetul mic, îi place să aibă prieteni (uneori la orizont se mai iveşte şi câte o prietenă, altfel cum ?!?) şi când le-am lansat invitaţia la o aniversare de-a mea, n-a mai cerut părerea celor mari şi a hotărât, cu de la sine putere : „sigur, vom fi prezenţi, doar e nanul nostru” .
Pentru Tibi, şcoala nu este o problemă, ba chiar îi place să înveţe, nu trebuie împins de la spate să-şi facă lecţiile. Cu toate acestea, oricât ar fi de obosită sau de ocupată, mama nu uită niciodată să-l controleze şi, la nevoie, să impună corecturile cuvenite.
Numai că – ce să faci, aşa au fost lucrurile de când lumea şi pământul, când au sunat aidoma părerile celor mari cu ale celor mai mici ? – din vreme în vreme, mai are şi Tibi unele dorinţe ale lui, dincolo de buchea regulilor şi canoanelor şcolăreşti, croite oricum, numai după vrerile şcolarilor nu. Şi dacă face to face nu o poate îndupleca pe mama, prea grijulie ca fecioraşul ei să fie un şcolar bun, convins că în era comunicării informatice, drumul ocolitor e la fel de util ca şi cel drept, apelează şi el la sora mai mică a mamei, doar-doar îi va asigura împlinirea vrerilor :
– Nana, roag-o pe mama să mă lase … să lipsesc mâine de la ora de muzică … sau … să nu mă mai controleze la teme în seara asta … ori cine ştie ce altceva care i se pare lui că i-ar ştirbi din drepturile şi libertatea de joacă, tabletă sau cine ştie altceva.
Şi nana, iubitoare ca nimeni alta de odrasla din aceiaşi spiţă cu ea, ce să facă, inter-mediază cu înţelepciune şi cu tact între cei doi actori, cum se spune în zilele noastre. Uneori cu succes, alteori … fără. După caz.
Într-una din zile, după furtunoase şi îndelungate pertractări, se întâmplă ca şi mama şi nana să fie la unison, şi amândouă, cu forţe sporite, încearcă să descurajeze dorinţele şcolarului de a-şi neglija temele pentru a doua zi, că … doar n-o fi foc.
Dar cum insuccesul pare să se contureze din ce în ce mai limpede, aproape potopit de gândul că s-ar putea să marcheze un eşec din ceea ce-şi planificase pentru după-amiaza aceea, simte că trebuie să cedeze.
Dar dacă e pe vorba pe-aşa …, las’ pe mine, o să dau de cheltuială (vorba lui Creangă) celor din tabăra adversă, aşa ca să le usture, dacă nu să le înveţe minte.
Hotărât, Tibi îşi înfruntă cu privirea potrivnicele întru idei şi declară clar şi apăsat :
– Sunteţi nişte … comuniste. Vroiam şi eu să mă duc odată la şcoală, cu temele nefăcute. Numai în comunism elevii erau obligaţi să înveţe.
Chiar aşa să fi fost ?!?
… Ca să vezi cum se scrie istoria !

Lasă un răspuns