«

»

Alexandru Spătaru – versuri

De cine să îţi fie frică!

O!, omule,
să-ţi fie teamă
de Pământ, de Cer, de Fără-Margini?!
E fără noimă; fac parte din fiinţa ta,
în mici fragmente, însă îţi conferă
distincţie, nobleţe, puteri
nepreţuite şi incomensurabile
– inconfundabilul blazon al Universului.

Dar să te îngrijoreze
preocuparea neîndestulătoare, cu
rezultate prea departe de măsura ta,
pentru cunoaştere şi înţelegere.
Ce ai aflat, ce ştii nu sunt din profunzimi
– prea te-ai grăbit să le dai blamul
de imprevizibile tenebre;
ai coborât cel mult în adâncimi de promenadă,
şi-ai preferat mişcările de suprafaţă
pe traiectorii mai facile, cu un
profit mai repede şi maxim – puseu de fericire ,
precum se întâmpla, de pildă,
când ai descoperit, în multi-reluare,
ce poate fi Lumina.

Mai toată a ta cunoaştere,
după întâia pronunţare-n public,
e nevoită să declare că nu-i definitivă,
şi, ruşinată, în ascuns, se întoarce în enigme.

Nu s-a ştiut, nu îndeajuns,
ori n-au fost informaţii de încredere:
trecerea-n fum şi în cenuşă a visurilor,
blestemăţiile ce întorc cu josu-n sus o lume,
gâlceava fără precedent a plăcilor tectonice,
tulburările spăimoase în mişcările planetei,
toate-s cu o obârşie comună – grav handicap
ce-ţi surpă din temelii fiinţa
şi ameninţă să nască haosul.
Aproape c-ai uitat; golul cunoaşterii e tot mai gol.

O !, omule, până n-ai să dărâmi
cu tot cu prag, cu amintirea ei,
satanica încercare de înzidire a porţii dragostei,
care deschide drumul de serviciu,
cel mai umblat, spre Cer,
de tine să îţi fie teamă,
să îţi fie frică!!

Măiastra mea

Nu îşi dau seama pământenii
că privirile ce le trimit în spaţiile
siderale, întru cercetare,
devoratore, mereu flămânde, de informaţii,
se întâmplă uneori s-ajungă
pe tărâmuri cu simţire delicată,
unde sunt agresive şi fac răni adânci.

Precum e Luna,
ce şi-a luat măsuri de apărare
câte i-au fost în putinţă,
şi pe jumătate este nevăzută.
Adăposteşte în siguranţă taine fragile,
cuvinte şi imagini, ritualuri
dintre cele mai secrete.
Măiastra mea
acolo locuieşte, într-un castel
de argint şi de cleştar,
în legănare de eter romantic.
Ne-am cunoscut în una dintre
hoinărerile ce m-au purtat
prin necuprinsul din afară.

De când am depăşit Septuagenaria,
eu fac mai greu paşii astrali,
dar vine ea, măiastra mea,
în zbor cu unduiri romantice,
şoptit din foşnete de aripi diafane
şi din versuri…

O toamnă

Am şters fereastra aburită
şi, după ce privirea a călcat cu uimire
pe covorele de brumă groase,
am slobozit în strigăt mare
chemarea de nădejde-n ajutor:

„De grabă, să aduceţi în grădină,
pianul, viorile şi harpa, trompetele
şi celelalte instrumente de suflat şi
de percuţie, să se încerce o cântare
ce să încălzească o toamnă timpurie şi grăbită.

Nu simţiţi frigul care s-a lăsat
şi cade într-una în ploaie rară zgribulită,
vânătă, pe frunzele ce cad îngălbenite
de spaima că nimeni n-o să le ridice?!
Şi frunzele şi ploaia şi grădina
vai!, sunt atât de singure!
Mai vine în vizită o perspectivă tristă
– că în curând va ninge.

Dar cel mai bine ar fi
pe mine să mă scoateţi în decorul alb,
unde aş fi orchestra potrivită, şi poate că
voi reuşi să vindec amorţeala dorului
de ascensiune al mercurului din termometre.
Am să interpretez o simfonie
despre toamnele târzii şi calde de-altădată,
când merii şi cireşii înfloreau şi
aveau roadă odată şi înc-odată…”

Lasă un răspuns