«

»

Marin Ifrim – Unde Eminescu plângea pe umerii spațiului

Marin IfrimEști aer pur și simplu, mi-e dor de tine și când ești lângă mine. Ce minte
Rătăcită am. Nici nu știu care ești tu. Mă uit sub stele, ești mereu
Undeva, unde Eminescu plângea pe umerii spațiului. Doamne, ce te
Iubesc. Și nici măcar nu știu dacă exist. Ești aer pur și simplu, îmi simt
Plămânii, ca o pasăre deasupra unui ocean interminabil. Plutesc peste
Abis, și văd cerul pe dos. Ești așa de aproape încât îmi tremură pielea,
Penele de înger ratat. Știu unde ești și mă tem să deschis ochii, nici
Lucrurile frumoase nu sunt așa de reale. Stau și mă gândesc la nimic,
La alt fel de eternitate, la gândul meu mic. Dă-mi ceva de care să-mi
Sprijin nimicul. Nu mă lăsa doar să presupun. Oriunde privesc
Nu te văd decât în aer curat pur și simplu. C u ochii mei care nu cunosc
Decât aerul. Această înălțime infinită a vederii. A punctului de vedere.

Lasă un răspuns