«

»

Constantin Mănuță – Geometrie și armonie în sonetele lui Mihai Merticaru

CONSTANTIN MĂNUȚĂ

Sonetele lui Mihai Merticaru din Flacăra din piatră, al șaisprezecelea volum de versuri al său, apărut la Editura Inspirescu, 2015, Satu Mare, reprezintă o continuare a temelor și motivelor poetice din celelalte volume, o deschidere spre cosmic, natură, vital și elementar.
Propensiunea spre arta sonetului derivă și din mărturisirea sinceră a autorului, care se consideră un romantic autentic, ce se simte confortabil numai în apele dulcelui stil clasic. În prefața celui de-al cincilea volum de sonete, Mihai Merticaru face și o altă mărturisire eclatantă: ,,Cine năzuiește să escaladeze piscul înalt al sonetului trebuie neapărat să treacă prin niște furci caudine aidoma alpinistului care nu ocolește, ci înfruntă pieptiș peretele vertical al muntelui.” În subsidiar el mai afirmă că esențializarea actului poetic și îndeosebi a sonetului cere har, concentrare, meșteșug, dăruire, disciplină, rigoare și putere de sacrificiu, virtuți și obstacole pe care le posedă și le depășește cu aplomb și eleganță.
Din punct de vedere compozițional volumul cuprinde două secvențe poetice: Flacăra din piatră și Univers multicolor.
Sonetul sonetului este poezia cu care se deschide volumul, un elogiu adus acestui rege al poeziei care este sonetul, de origine și inspirație divină, imn de slavă, metaforă scumpă blagoslovită: „Un imn de slavă e fiece sonet/ Pentru clipa ce trece grăbită,/ Pentru Sfântul Duh și pentru iubită,/ Invitație la un zeiesc banchet,// Metaforă scumpă, blagoslovită,/ Declarație și legământ secret,/ Flacără sublimă a unui libret/ Care se-mbăiază-n apă sfințită,// Vocală într-un alfabet dispărut,/ Strună vrăjită din lira lui Orfeu,/ Culoare ce lipsește din curcubeu,// Minunile lumii topite-n sărut./Prin galaxiile poemului meu/ Se plimbă nestingherit doar Dumnezeu.”
Femeia din sonetele lui Mihai Merticaru este o comoară, văzută ca o cerească minune într-o pioasă și sfântă rugăciune, încât poate da naștere la O nouă galaxie care posedă trup de fum și ochi de vijelie, metafore care pot declanșa furtunile din raportul efemer și etern al ființei umane, veritabilă mitologie, continuă poetul în sonetul Ea e aceea, scânteia, capabilă să aprindă trotilul ce va declanșa explozia de iubire.
Iubirea care mișcă sori și stele, în accepțiunea lui Dante Alighieri, se înalță până la ceruri, dar în poezia lui Mihai Merticaru, aceasta reprezintă și o taină pe care o știau, la fel de bine ca noi, anticii: „Taina aceasta o știau și aheii,/ Grecii care au uimit omenirea/ Și ne-au lăsat din Troia amintirea/ Când cu celebra răpire-a femeii…”(Sclav supus).
Suferința, pierderea iubirii poate arunca o punte de suspine, dar are și rolul de a transforma clipa în eternitate, aducătoare de o nouă frumusețe: „Eu ți-oi face clipa eternitate/ Și-ți voi croi o frumusețe nouă.// Vino să ne închinăm credinței sfinte,/ Să împlinim a Parcelor menire,/ Să ne legăm prin sacre jurăminte,// Cu voia Înaltcerescului Părinte!/ Jură-mi solemn că mă accepți de mire/ Și-ți voi dărui un colț de nemurire!” (Logodnă)
Eternului feminin, transpus de Mihai Eminescu prin sintagmele nu știu ce și un nu știu cum, poetul Mihai Merticaru îi conferă un surplus de frumusețe și de gingășie, încorporat în adevărate imnuri apoteotice conștient că dragostea este singura modalitate de a accede la absolut. Un alt sonet are un titlu extrem de sugestiv: IN HOC SIGNO VINCES – Sub acest semn vei învinge. Este însemnul scris în cer, pe o cruce și văzut de către Constantin cel Mare pornit din Bizanț să lupte împotriva Romei decăzute, devenit un simbol al biruinței iubirii în lume, fiind cel mai de preț dar ceresc oferit de Creator oamenilor.
Atena, Diana sau Afrodita reprezintă femeia care-i duhul operei de artă, iubita fiind privită ca împlinire absolută, ca mijloc de a ajunge la esența cunoașterii, ca un remediu de a ține moartea la distanță: ,,Să-mi luminezi calea cum o făclie/Să intrăm împreună în veșnicie” (Femeie). Este omniprezent mitul androginului, un arhetip al ființei conceput ca o sferă din care s-au desprins cele două jumătăți–masculinul și femininul–predestinate să se caute mereu, pentru a reface unitatea primordială. Dragostea absolută este, așa cum spunea Mircea Eliade în Mitul reîntregirii, o ,,nostalgie a androginismului.”
O melodie lină ar dori să-i fie poetului marea plecare în Rugăciunea către Dumnezeu: „…Alungă-mi înserarea de sub sprâncene,/ Cu dragoste zidește-mă-n lumină,/ Speranță de viață pompează-mi în vene,// Năpasta rămână fără antene,/ Să-mi fie clipa plină și senină,/ Iar marea plecare, melodie lină!” (Rugăciune)
Patrie română și Mândrie sunt două poezii ce vorbesc de dragostea de țară a poetului și nu numai a lui, anticipată cu un motto sugestiv prin semnificație, dar și prin timp: („Virtutea-i grija țării s-o aibi în locu-ntăi,/ Gândind mai rar la tine și-adesea la ai tăi…” C.Lucilius, sec II î.e.n.): „Patimă ardentă, dragostea de țară,/ Pământ a pâine caldă amirosind/ Și-a suavă melodie de colind,/ Comoară înăuntru și în afară,// Ale cărei flăcări inimi ne aprind,/ Le transformă-n ferecată vioară/ Cântând vremuri faste de-odinioară/ Când aură legendară toate prind.// Suntem bogați, c-avem un steag și-o stemă,/ Cer de azur cu patru puncte cardinale/ Și fapte glorioase în anale,// Un șir de munți, frumusețe supremă,/ O patrie scumpă tale quale/ Și soluție la orice dilemă.”
Poezia Bade Ioane amintește de o poezie a lui Tudor Arghezi cu același titlu. Dacă Arghezi proslăvea țăranul român, truditorul ogoarelor de veacuri, Mihai Merticaru face referire la genialul povestitor de la Humuleștii Neamțului, Ion Creangă, afirmând: Și-ai făcut, din România, un mare HUMULEȘTI.
Un elogiu aduce poetul flăcării din piatră de unde și titlul bachelardian al volumului de versuri în discuție. Focul, cel de-al patrulea element al cosmogoniei tradiționale, este prezent cu toate valențele lui purificatoare, mistuitoare și izbăvitoare, reprezentând starea sufletească a eului, pasiunea arzătoare a trăirii, centrul vieții spirituale.
Univers multicolor este cea de-a doua secvență lirică cu un motto incitant și interesant, poate chiar și descurajator din sintagma „Să scrii vers liber este ca și cum ai juca tenis cu plasa lăsată.” (Robert Frost).
În poezia Blasfemie se reia sintagma de patrie română, un avertisment dur adresat tuturor celor care-și bat joc de patrie: „Patrie română, mamă iubitoare,/ Unii fii te hulesc și te blestemă,/ Ți-au întinat însemnele din stemă!/ De ce nu te plângi, au nu te doare?// Ești un pandemoniu fără noemă,/ Noaptea și ziua în amiaza mare,/ Te-au lăsat fără pantofi în picioare,/ Geamurile ți le-au mânjit cu cremă.// Sunt dezgustați c-ai îndrăznit a-i naște,/ Sunt îngrețoșați de normele din sistem,/ Nimic din ce-i bun nu pot recunoaște,// Dar pot scuipa și pe sfintele moaște./ Nici de tine, nici de Dumnezeu nu se tem,/ De ce nu-i anatemizezi c-un blestem?” (Blasfemie)
Țara noastră-i inundată de blesteme, iar Pământul românesc îmbibat cu sânge, scrie poetul cu sufletul îndurerat de toate grozăviile și minunățiile care au căzut peste biata noastră Românie și umilitul ei popor, mai ales în epoca actuală.
Sonetul din finalul volumului Unde-s pădurile de altădată? amintește de versul Où sont les neiges d’antan? – Unde sunt zăpezile de altădată?, vers vestit al lui François Villon din Balada doamnelor de altădată, dar la poetul Mihai Merticaru se transformă într-o interogație retorică adresată bandiților și ciocoilor care au tăiat pădurile patriei.: „Unde-s pădurile de altădată?/ Unde-i umbra duiosului izvor?/ Templul unic și sacru al tuturor?.”
Reamintindu-ne că, în vremuri imemoriale, poezia și muzica erau inseparabile, Mihai Merticaru, poet riguros și sugestiv, apolinic și dionisiac, enigmatic și colocvial, ne-a oferit volumul maturității creatoare depline, o învolburată revărsare de lirism pendulând între real și ideal, între sacru și profan, între eros și thanatos.

Lasă un răspuns