«

»

Constantin Enianu – Ani şi artă

1517

În anul 1517 la creştini ( la islamişti 895, iar la azteci, a 12-a casă), religia şi puterea guvernau arta şi cultura, în Europa şi în lume. După unii istorici şi critici de artă, chipurile divinităţii diferă, însă voinţa creatorului artistic se arată a fi constantă. Aşadar, ne propunem aici să explorăm legătura dintre artist şi divinitate la câteva culturi, esenţiale din perspectiva noastră, de pe mapamond.
De ce am fixat „startul“ la anul 1517 ? Pentru că e anul în care Luther a protestat împotriva corupţiei Bisericii Catolice, declanşând scânteia Reformei şi schimbând soarta Europei. Apoi, e anul de apogeu a Renaşterii, în care aventurierii europeni cuceresc globul. Dar aceasta e istoria din optică europeană. Există însă şi alte moduri de a privi lucrurile.

● Să începem din Europa, cu un om al Renaşterii, Baldassare Castiglione, care vine cu o idee clară despre puterea seculară. Un altul, Leonardo da Vinci, considerat cel mai mare artist al lumii, se eliberează de dominaţia Papei Leon al X-lea. Leonardo da Vinci, Michelangelo şi Rafael formează Sfânta Treime a Renaşterii. Arta lor intră în conflict direct cu ideile Reformei, după puternicul limbaj vizual al Bisericii Catolice, anul 1517 fiind doar un fragment din viaţa plină de evenimente a lui Leonardo. Acest an însă ne oferă o perspectivă unică asupra ultimilor ani din viaţa acestui inginer, arhitect, savant, poet şi pictor, reprezentând şi anul în care avem prima menţionare a celui mai notoriu tablou al lumii, „Mona Lisa“.
La 65 de ani, Leonardo da Vinci se afla bolnav în faţa bătrâneţii, pe care o descria atât de mişcător cu ani în urmă: „Distrugi totul, cu dinţii ascuţiţi ai senilităţii. Încetul cu încetul, coboară moartea cu a ei lingoare“. Prin contrast, regele Franţei, Francisc I, e tânăr şi triumfător. Tocmai a cucerit nordul Italiei. Pasionat de artă, el l-a convins pe Leonardo să locuiască în apropiere de castelul său de la
Amboise. Francisc îşi dorea o Curte care să rivalizeze cu Roma, cu splendoarea Capelei Sixtine şi cu frescele lui Rafael de la Vatican, dar Leonardo nu i-a putut oferi Franţei decât discuţii şi proiecte: desene de fântâni (precum cea de la Amboise) şi planuri pentru un palat lângă Romarantin. Ca multe dintre ideile lui, şi acestea vor rămâne simple schiţe. Şi de la Roma, Leonardo plecase după ce Papa se săturase fiindcă acesta nu termina niciodată nimic. Maestrul îşi pierduse oare talentrul ? Anul 1517 ne oferă dovada că nu era aşa. Ea e reprezentată de însemnările prilejuite de vizita în octombrie a cardinalului Luigi d’Ancona la reşedinţa lui Leonardo. Însemnările spun că Leonardo i-a arătat cardinalului trei tablouri. Două din ele sunt uşor de identificat („John Baptist“ şi „Fecioara cu Pruncul şi Sf. Ana“), având frumuseţea subtilă şi delicateţea umbrelor şi luminii specifice ultimelor şi celor mai mari capodopere ale lui Leonardo. Cel de al treilea s-a arătat a fi un mister, secretarul cardinalului notând despre un anume „portret al unei doamne florentine, executat la cererea lui Giuliano de Medici“. Istoricii de artă dezbat şi azi dacă aceasta e sau nu prima menţionare a „Monei Lisa“. Cu siguranţă, perioada este cea potrivită. În 1517, Leonardo lucra la pânzele pe care le adusese cu el din Italia. „Fecioara cu Pruncul şi Sf. Ana“ fusese început, probabil, cu 10 ani înainte. Dar a văzut cu adevărat cardinalul „Mona Lisa“ în acea zi din 1517 ? Şi i-a dezvăluit Leonardo identitatea doamnei, soţia unui nobil florentin ? Sau amanta lui Giuliano, cel care, se spune, a comandat tabloul ? Sau, după cum a crezut Freud, că ar fi însăşi mama lui Leonardo ? Nu vom şti niciodată adevărul. Tot ce e clar e că invitaţia lui Francisc I a fost răsplătită de artist pe deplin. Regele nu a adus în Franţa doar pe cel mai mare artist al epocii, ci şi pe cel mai cunoscut tablou din lume.

● La 1000 km spre sud, în Benin, cel mai mare şi mai puternic imperiu din vestul Africii, o altă „Mona Lisa“ (un bust turnat din bronz al reginei Idia, mama regelui Oba Esigie) se realiza în anul 1517. În Europa secolului XVI, nimeni n-a auzit de Benin. Dar aici s-a dezvoltat o formă de artă unică, menită să ridice oamenii la rang de divinitate. Imperiul Benin a dispărut de multă vreme. Astăzi există oraşul comercial Benin, aflat în Nigeria, pe coasta vestică a Africii, bustul reginei Idia fiind cunoscut în Benin cum e şi Mona Lisa la Paris. Însă bustul, alături de alte statui de bronz, se poate vedea acum la British Museum, obţinut prin cuceritorii englezi care au distrus şi jefuit oraşul nigerian.

● În 1517, aventurierii spanioli împânzesc globul. Ei adună comori, cuceresc ţinuturi şi convertesc suflete. Sunt mânaţi de lăcomie la fel de mult ca şi de Papă şi credinţa creştină. În curând, ei vor întâlni unul din marile secrete ale Americii de Sud: oraşul incaş Machu Picchu, condus de regele Huayana Capac. În curând, şi acest oraş şi religia lui vor fi distruse. Până în 1911, când exploratorul american Hiram Bingham îl descoperă aproape întâmplător. El nota în jurnalul său: „Mi-a tăiat răsuflarea ! Ce loc poate fi ? M-a vrăjit complet.“ Dar în 1517, Machu Picchu e încă oraşul secret al al incaşilor din Anzi. El şi întregul imperiu incaş sunt guvernate de regele Capac, descins, după cum considerau supuşii săi, din zeul Soare Inti.
Incaşii sunt un popor rafinat şi artistic. Ei nu cunosc scrierea, însă ceramica, sculptura şi arhitectura acestui popor dovedesc un grad avansat de evoluţie şi respect faţă de strămoşi şi zei. Poate cea mai mare realizare a lor este oraşul Machu Picchu.
Aflat la 2500 m altitudine, în Anzi, acest oraş se integrează perfect în peisajul montan. El reuneşte spaţiul şi geografia sacră, fiind un oraş construit de un neam care n-a cunoascut roata şi n-a domesticit păsări sau animale. Zidarii incaşi au cunoştinţe tehnice nemaiîntâlnite nicăieri în lume.
Nimeni cu ştie de ce incaşii au ridicat oraşul cu atâta măiestrie, dar dovezi arhitectonice clare arată că era un important centru religios. Incaşii credeau că linii sacre unesc locuri spirituale. Machu Picchu se află la intersecţia mai multor puncte geografice sfinte. Oraşul e construit lângă unul din munţii sacri ai incaşilor şi se află pe linia care uneşte alţi doi munţi importanţi. Este proiectat ca un observator de unde Cerul poate fi venerat. Cel mai important loc religios se află la capătul nordic al oraşului, unde poate fi văzută piatra Inhihuatana sau „opreliştea soarelui“, fiindcă incaşii credeau că aici soarele poate fi împiedicat să coboare mai jos. Cu prilejul solstiţiului de iarnă, marele preot unea aici maica ţărână cu tatăl soare. În alte oraşe incaşe, preoţii spanioli au distrus asemenea pietre. Piatra Inhihuatana a rămas însă inatactă datorită izolării ei.
În 1517, Machu Picchu se află în apogeul prosperităţii sale. E un oraş înfloritor, cu o populaţie numeroasă, care susţine preoţii şi familia regală. Dar curând vine implacabilul sfârşit. Cuceritorii spanioli se apropie, iar marele rege Capac va cădea. Nu lovit de arme, ci de ceva care va ucide jumătate din incaşi: pojarul. Machu Picchu va dispărea în uitare, înghiţit de junglă. Mai târziu, după 400 de ani, uluit, Hiram Bingham îl va găsi, neputând să creadă că o asemenea minune a dăinuit peste timp.

● Să revenim în Europa, unde Dumnezeu inspiră o artă măreaţă. Unul din artiştii care-L slujesc în 1517 e preotul Josquin de Prez, unul din cei mai mari compozitori ai Renaşterii. În secolul XXI, el e cunoscut doar de iubitorii muzicii, dar pentru contemporanii lui, era un maestru inegalabil în arta compoziţiei. „În muzică, nimeni n-a redat mai bine patimile sufletului decât el“, nota un contemporan de al său. Chiar şi Martin Luther îl apreciază. Deşi critica multe elemente catolice, în privinţa muzicii el nota: „Josquin supune notele. Ceilalţi compozitori li se supun ei lor“. În 1517, Josquin de Prez e preot la biserica din Conde-sur-l’Escaut de 13 ani. Cu toate acestea, se ştiu foarte puţine despre viaţa lui. Unii cred că Leonardo da Vinci i-ar fi pictat portretul, lucru infirmat de alţii. Singurul portret probabil real este o gravură în lemn, care s-a dovedit apoi a fi copia unui portret făcut la câţiva ani după moartea compozitorului. La fel ca mulţi contemporani, Josquin a compus pentru multe biserici şi capele din Europa. Timp de mulţi ani, a cântat şi în corul Capelei Sixtine. Este un om încăpăţânat, care compune atunci când vrea, nu când îi poruncesc superiorii lui. El a compus multe mise şi numeroase motete, precum şi cântece laice, pentru plăcerea nobililor. E şi unul dintre primii compozitori care îşi răspândeşte creaţiile cu ajutorul recent-descoperitului tipar. Operele lui complete sunt publicate prima dată în 1502. În 1517 compune un emoţionant motet, considerat de contemporanii săi drept un testament muzical, întrucât nu l-a publicat, ci l-a păstrat cu un scop anume. Prin testament, el a lăsat o sumă de bani pentru ca motetul să fie cântat în faţa casei sale în timpul procesiunilor funerare. Biserica lui a fost distrusă în timpul Revoluţiei Franceze, pierzându-se şi urma mormântului său. Dar ironia sorţii face ca inscripţia lui funerară să se păstreze într-un catalog cu epitafuri din secolul XVII: „Aici se odihneşte meşterul de Prez. Rugaţi-vă Domnului pentru cei morţi, ca să le dăruiască paradisul lui. Tu eşti singura mea speranţă“.

● În altă parte a globului, în 1517 trăieşte o societate avansată care nu are nicio legătură cu Europa. Este vorba despre Japonia. Ca şi India şi China, Japonia a îmbrăţişat tradiţia budismului Zen. Shinso Soami şi alţi artişti care caută iluminarea spirituală modelează aici lumea naturală, pentru a-şi exprima veneraţia. Soami e un strălucit pictor în cerneală, urmând tradiţia tatălui şi bunicului. Ca şi în cazul lui Josquin, nu există un portret al său. În secolul XVI, Japonia e o societate dominată de stăpânitori locali, precum shogunul Zoshimasa, primul protector al lui Soami. După moartea acestuia, Soami şi-a îmbinat dragostea de natură şi căutarea iluminării spirituale, proiectând grădini. Printre creaţiile lui se numără grădinile Daisen, de la templul Daitokuji din Kyoto. Acestea vor deveni cele mai cunoscute şi admirate grădini din Japonia, îngrijite de călugări aproape 500 de ani. Grădinile au fost gândite ca un loc de contemplaţie şi meditaţie. În 1517, ele marchează desprinderea de rolul tradiţional al templului. Înainte, templele erau decorative, scopul lor fiind doar să împodobească şi să cinstească pe oamenii importanţi ai vremii, oamenii bogaţi şi spiritele conducătorilor morţi. Atunci budismul Zen a devenit important, iar oamenii au început să trăiască chiar în temple. Aşa au apărut uşile de hârtie şi alte elemente tradiţionale.
Cea mai veche şi cunoscută grădină de la templul Daitokuji e Ryugintei. Menită pentru contemplaţie, grădina e bogată în simboluri. Pietrele aflate în mijlocul acestei grădini parcă ar reprezenta muntele Sumeru, cel care, în tradiţia budistă, este centrul lumii.
Paravanele aflate la Daitokuji îl diferenţiază pe Soami de alţi creatori de grădini. Ele reprezintă un subiect tradiţional chinezesc, „Opt vederi asupra râurilor Xiao şi Xiang“. Aceste paravane sunt atât de preţuite, încât, atunci când au fost expuse la Paris, după multe secole, japonezii au cerut drept gaj pe Venus din Milo.
În 1517, paravanele se aflau în cea mai mare grădină de la templu. Soami nu vrea să creeze doar un loc pentru meditaţie, ci şi să recreeze lumea naturală, în miniatură. Astfel, pietrele şi iarba devin munţi şi păduri, fragmente de cuarţ reprezintă o cascadă, iar pietrişul şi nisipul simbolizează râuri şi izvoare, ca simboluri ale dezvoltării spirituale şi ale vieţii. Din izvoarele tinereţii, apele se transformă în râurile maturităţii. O piatră în mijocul pârâului semnifică o ţestoasă, simbol al norocului, dar şi al inutilităţii de a te opune curgerii vremii. Râul vieţii se sfârşeşte într-o imensă mare de pietriş. Conuri din prundiş reprezintă insule în ocean sau simple forme abstracte. Se poate concluziona că întregul ansamblu reprezintă nirvana sau iluminarea.

● Una din coincidenţele istoriei e că imperiile aztec şi incaş s-au dezvoltat pe parcursul aceloraşi două secole. Fără ca să se ştie de existenţa celeilalte, ambele au credinţe similare, bazate pe sacrificiu şi un panteon de zei. Iar amândouă vor apune în acelaşi deceniu. Moartea violentă a unei civilizaţii are puţine părţi pozitive, însă în cazul aztecilor, o nouă cultură se dezvoltă după cucerirea spaniolă.
Astăzi, Cidad de Mexico se află pe locul fostei capitale aztece. Oraşul Teotihuacan fusese ridicat pe o insulă, în mijlocul unui lac. În 1517, populaţia Londrei era în jur de 60.000 de locuitori. Oraşul Teotihuacan avea 200.000 de locuitori. Neamul Mexica sau aztecii cum îi numim astăzi, sunt conduşi de împăratul Montezuma II, al cărui imperiu ocupă centrul şi sudul Mexicului. Aztecii duc o existenţă ordonată, bazată pe ritualuri. Viaţa lor se desfăşoară în jurul venerării zeilor. În fruntea panteonului aztec se află Quetzalcoatl, zeul înţelepciunii, reprezentat uneori ca un şarpe cu pene, alteori ca un tânăr cu mască de pasăre. El reprezintă elementul central al mitologiei şi vieţii aztece, dar şi un simbol al autorităţii lui Montezuma. Se credea că Quetzalcoatl urcase la Ceruri, dar promisese că se va întoarce, să-şi ceară regatul, anunţând şi anul întoarerii, care, în calendarul spaniol e 1519. E o profeţie în care Montezuma crede cu fervoare. În 1517 se arată un semn pe cer. Influenţat deja de ideea întoarcerii lui Quetzalcoatl, Montezuma se sperie de cometa ce pare să anunţe dispariţia aztecilor.
Şi pentru azteci, cultura şi religia sunt inseparabile. Mai mult, pentru ei religia e dublată de pasiunea pentru război. Preoţii şi armata conduc viaţa oamenilor. Arta, aşa cum o înţelegem noi azi, nu are niciun sens pentru azteci. Sculpturile sunt obiecte ritualice. Ele exprimă caracterul trecător al omului în Univers. Ca şi supuşii lui, Montezuma crede că în univers se duce o luptă permanentă între forţele de creaţie şi de distrugere, reprezentate de către zeii Tlaloc şi Huitzilopotchli. Aztecii speră să întârzie sfârşitul lumii oferindu-le zeilor sacrificii umane. Ei îşi varsă propriul sânge folosind cuţite ritualice şi cremene. Unele sunt decorate simbolic cu motive asemănătoare cicatricilor. În vremuri de foamete, mii de prizonieri sunt sacrificaţi. În 1517, asemenea sacrificii sunt ceva obişnuit la Teotihuacan. Victimele sunt conduse spre templul central al oraşului. În vârful acestuia, preoţii le scot inimile şi le dau foc. La fel de importante ca şi sacrificiile sunt rămăşiţele victimelor. În templu, craniile sunt înfipte pe pari înalţi. Dar sacrificiile nu pot să împiedice inevitabilul. În 1517, exploratorii spanioli pornesc către Mexic, iar în 1519, Cortez şi oamenii lui ajung în imperiul aztec. Bernard Diaz, un preot care îl însoţea pe Cortez, descrie uluit Teotihuacan şi arhitectura lui magnifică: „Parcă am fi păşit pe un tărâm vrăjit, neasemuit cu nimic din ce văzuserăm“. La câteva luni după sosirea spaniolilor, marele oraş va ajunge doar ruine, iar Montezuma va fi mort. Religia aztecă şi cea catolică s-au dovedit incompatibile. Cu toate acestea, invadatorii au recunoscut măiestria localnicilor. Ei vor înfiinţa ateliere în care vor face obiecte catolice şi vor încuraja noi forme ale artei indo-creştine, chiar dacă forţat, tradiţia europeană se va împăca astfel cu o cultură profund diferită. De-a lungul secolelor, civilizaţiile spaniolă şi aztecă se vor contopi, confirmând ciclul distrugerii şi creaţiei. Astfel s-a născut Mexicul modern.

Pentru ultima parte a incursiunii noastre ne întoarcem în Europa, dar nu la cultura Bisericii, ci la cea princiară. Vom merge la una din Curţile din Italia, centrul ştiinţei renascentiste.
Acţiunile lui Luther din 1517 au discreditat autoritatea Bisericii Catolice. Se apropie şi sfârşitul: şi pentru Curţile princiare şi pentru rafinaţii lor membri.
Diplomatul, administratorul şi soldatul Baldassare Castiglione, al cărui portret l-a imortalizat Rafael, a primit o însărcinare. Alfonso i-a cerut să scrie un tratat despre calităţile curteanului ideal. Răspunsul lui Castiglione, cartea numită „Curteanul“, este cea mai reprezentativă operă literară renascentistă. Castiglione a început s-o scrie când Francisc I a invadat Italia, îngrijorat în faţa acestui pericol. Cartea lui e o celebrare a modului de viaţă italienesc, ameninţat acum. În 1517, Castiglione e la Mantova, scriind prima versiune a cărţii. Gândurile sale însă sunt îndreptate sătre sud, spre palatul din Urbino, unde l-a slujit pe ducele Guidobaldo. Palatul din Urbino e una din capodoperele Renaşterii şi decorul perfect pentru opera lui Castiglione. El a fost construit de tatăl lui Guidobaldo, mare protector al artei. Cabinetul privat al acestuia e decorat cu panouri minunate de Botticelli. „Era mai mult un oraş, decât un palat“, scria Castiglione. „Curteanul“ e un ciclu de patru conversaţii între mai mulţi domni şi doamne de la curtea din Urbino. Fiecare întruchipează purtarea cuvenită la Curte. Cartea expune virtuţile omului multilateral, cel care ar fi numit azi „omul renascentist“. Acest om trebuie să fie preocupat de artă, ştiinţă, război, dar şi de standardele morale şi estetice. El este urmaşul firesc al cavalerului medieval. Castiglione e conştient totuşi că prezintă o versiune utopică, o imagine idealizată a prietenilor săi şi a vieţii lor. Astfel el scrie: „M-am întrebat de multe ori care e originea unei anumite greşeli. O greșeală făcută fără excepţie, ce poate fi socotită aproape firească. Greşeala de a lăuda trecutul şi dispreţui prezentul“. Manuscrisul lui Castiglione avea să fie tipărit în 1527, cu un an înainte de moartea autorului. Textul cărţii însă i-a supravieţuit cu mult.
Tradusă în întreaga Europă, „Curteanul“ va avea o mare influenţă. William Shakespeare şi Ben Jonson se vor folosi de ea pentru a descrie o Italie pe care n-au văzut-o niciodată. Iar orice gentilom va căuta să imite modelul idealizat al curteanului. Deci, cartea lui Castiglione întruchipează principiile seculare ale Renaşterii. Faţă de alte creaţii artistice, ea nu este produsul catolicismului.

În 1517, în întreaga lume religia domină arta. Arhitectura sud-americană e inseparabilă de zei. Muzica lui de Prez poate fi înţeleasă doar din optică religioasă. Statuile din Benin sunt legate de spiritualitatea acestui loc. Grădinile japoneze vor dăinui peste secole. Şi Leonardo lucrează într-un context religios, dar nu se limitează la el. El va rămâne în istorie ca un geniu, nu ca un slujitor al Domnului. Dar aceasta înseamnă să privim dincolo de 1517, înspre viitor.

Constantin Enianu

2 pings

  1. Constantin Enianu – Ani şi artă | Cronopedia

    […] Constantin Enianu […]

  2. Constantin Enianu – Ani şi artă – Biblioteca Cronopedia

    […] Constantin Enianu […]

Lasă un răspuns