«

»

De ce Biblia este o carte nepereche?

Mai înainte de evidențierea argumentelor care conferă Bibliei unicitate desăvârșită, cuvine-se să arăt de unde și-a luat numele, adică să examinez originea și semnificația termenului Biblie. Părerea bibliștilor cu autoritate este că acest termen provine din grecescul biblía, care are înțelesul de „cărți mici”. La rândul lui, biblía derivă din biblos, cuvânt ce desemnează partea interioară a papirusului, planta din care în antichitate se fabrica „hârtie” de scris. De altminteri, fapt ilustrat în Iosua 13/5, grecii numeau Biblos portul fenician Ghebal prin care era importat/tranzitat papirusul din Egipt. Întrucât diversele mesaje scrise pe acest material erau cunoscute ca biblía, iată motivul pentru care, cu timpul, termenul a ajuns să exprime toate tipurile de scrieri (suluri, cărți, scripturi, documente), ba chiar o colecție de cărți mici dintr-o bibliotecă. Mult mai târziu, termenul Biblía a fost întrebuințat în latină ca substantiv la singular, de unde a pătruns în limba română sub forma Biblie.
Vasăzică, ceea ce înțelegem astăzi prin Biblie, în fond este colecția celor 66 de cărți antice, redactate și succesiv compilate în peste 1600 de ani, colecție pe care Ieronim, autorul Vulgatei (Biblia tradusă în latină), a numit-o Bibliotheca Divina. Da, căci respectiva bibliotecă are un catalog sau o listă de cărți acceptate ca Scripturi inspirate și autentice (așa numitul canon al Bibliei), toate cărțile neautorizate (Evanghelia după Iuda, Evanghelia lui Nicodim, Evanghelia după Maria Magdalena etc.) fiind considerate apocrife și, ca atare, excluse.
Cum spuneam mai sus, catalogul fix al Bibliei cuprinde 66 de cărți (39 fac parte din Vechiul Testament sau Scripturile ebraice, celelalte 27 alcătuiesc Noul Testament sau Scripturile grecești), toate aceste cărți fiind scrise sub inspirația divină și numai în parte fiind revelate.
N.B. Mărturisitorul Petre Țuțea spunea că inspirația și revelația sunt căile Domnului, inspirația fiind definită de el ca favoarea divină, iar revelația ca acțiunea directă a divinității…
Cât privește cuvântul canon, acesta provine din ebraicul qané, cuvânt utilizat la început pentru desemnarea trestiei, care, atunci când nu se găsea la îndemână o bucată de lemn, servea drept vergea la măsurat. Ulterior, apostolul Pavel a atribuit termenului grecesc kanón semnificația „reguli de conduită”, întrebuințându-l și cu sensul de „măsură a marginilor sau teritoriului” repartizat cuiva. În noua accepțiune apostolică, numai cărțile canonice sunt cu adevărat inspirate și drepte ca firul de plumb, adică demne să fie utilizate ca îndreptar în stabilirea credinței și conduitei corecte…
Dar iată câteva dintre atributele Bibliei, care fac din ea o carte nepereche:
1)Cu toate că, așa cum arătam mai sus, Biblia a fost scrisă de mai mulți autori în peste 1600 de ani, ea – potrivit mesajului transmis și profețiilor ce s-au împlinit în totalitate – înfățișează o uluitoare coeziune internă;
2)Biblia a rezistat tuturor persecuțiilor la care a fost supusă în multimilenara ei existență și, în plus, și-a transmis textul cu o asemenea extraordinară fidelitate, încât face dovada clară că este Cuvântul lui Dumnezeu;
3)Exactitatea științifică a informațiilor comunicate (este singurul document istoric ce amintește în mai multe locuri de hitiți, iar în cartea Iov, Pământul este văzut/definit ca o sferă suspendată pe nimic);
4)Marea onestitate a autorilor (David, Solomon, apostolul Petru etc.), chiar și atunci când aceștia își descriu înfrângerile, slăbiciunile sau îndoielile (de pildă, Petru s-a lepădat într-o singură noapte de trei ori de Mântuitor), fapt care-i conferă un plus de umanism și credibilitate;
5)Atractivitatea generată de splendida îmbinare dintre simplitatea limbajului utilizat și inegalabila frumusețe a parabolelor cu rol ilustrativ-întăritor, îndeosebi în Predica de pe munte, mesaj veșnic tânăr, ce musai merge la inimă și-l înțelepțește pe cititor sau ascultător.

Sighetu Marmației, George PETROVAI
24 ian. 2017

Lasă un răspuns