«

»

Ștefan Dumitrescu – Poeme de slăvit iubirea și Dragobetele !

 

ÎŢI MULŢUMESC, FEMEIA SFÂNTĂ

 

  Cum să-ţi mulţumesc, femeia sfântă şi bună

Ieşind cu turmele de valuri pe coline

Îmi va fi un dor ca un munte încărcat de tine

Tu vei răsări veşnic peste câmpia din sufletul meu ca o lună

 

În sufletele văduvelor se lasă seara

O lampă arde stins în fundul lumii

În lumea ailaltă se-aud cântând melancolic lăstunii

Chipul tău arde în mine ca para

 

Plămânii tăi plutesc prin văzduh înainte

Sandalele tale vin după tine încet pe câmpie

În urma lor sărutându-ţi paşii, gura mea. Stacojie

Proiectată pe fundal. În odăjdii sfinte

 

                 ÎN VECI VOI IUBI !

 

  În veci voi iubi

  Steaua mea plutind

  Peste mări reci

  Şi voi cânta

  La marginea lumii

  Visul meu trist

   De poet aici !

 

EU MERG CÂNTÂND PE LUME ÎN FORMA UNUI MUNTE

 

Si iarăşi se întoarce nemernic acea stare

       Eu merg cântând pe lume în forma unui munte

Care pocneşte-n vânturi e o Cale lactee

       A unor vechi popoare demente şi oculte.

 

Şi e o nebunie întinsă ca o mare

       Toata lumina lumii din câte mii de ere

Şi din tot universul adunată în mine

       Un bulgăre de viaţă de strigăt şi tăcere.

 

Şi va veni o vreme pustie şi înaltă

       Când atâta lumina se va-ntoarce-napoi

Si voi rămâne singur un crin uitat pe-o coastă

       Să oglindească cerul şi timpii de apoi.

   MELANCOLICĂ  TU VII, IUBITO

 

 De-atâta iubire râurile au apucat-o pe câmp

Păsările s-au dat peste cap zburând înlăuntrul lor

Către adâncul din ele unde se prăbuşesc şi mor

Eu  sunt căzut la pământ bolnav, aiurând şi tâmp

 

Pădurile au înflorit trosnind în mijlocul iernii

Bisericile o apucă delirând prin păduri

Pe cer efebii răsar luminiscenţi şi puri

Îngerii vin încolonaţi şi trişti la vecernii

 

Pe dealuri căprioarele au înlemnit

Ca nişte cumpene subţiri până la cer
Pe fundul satelor e trist şi  ger

 Şi temelia lumii demult a ruginit

 

Tu vii iubito melancolică pe câmpie

 Înaltă ca un  turn prin ninsoare

Aud  adâncul lumii cum  mă doare

Şi cum miroase îngrozitor a veşnicie  !

1 comment

  1. Dumitrescu Adina Daniela

    Fantastică Melancolică tu vii, iubito

    „De-atâta iubire râurile au apucat-o pe câmp…..” – paroxismul iubirii adus până-n pragul lipotimiei melancolice, până în cel al patologicului, acolo unde nu există nicio demarcaţie între el şi simţire profundă, între talent poetic şi redare…..

Lasă un răspuns