«

»

Doina Toma: Gânduri…

Doina Toma

Văd…

Preţuiesc văzul ca pe o nestemată de valoare, de fapt nepreţuit, o permanenţă iubită şi luminoasă. Suntem conştienţi de darul imens ce-l deţinem? Nu. Majoritatea oamenilor îl acceptă şi-l folosesc ca pe ceva firesc, normal că trebuie să existe şi nu-i acordă nicio importanţă.
Mă trezesc într-o nouă zi, deschid ochii şi văd, da, văd lumina lucrurilor din jur, în casă, pe stradă, în social…
Văd seninul de azur al unui cer stabilit de om, când soarele mă provoacă la zâmbet bun şi cald către viaţă!
Văd ploaia ce-mi răcoreşte obrazul cu picături domoale sau mai repezi când este supărată…
Văd şi prin ceaţa anotimpurilor şi vremurilor schimbări în oameni ce-şi doresc frumosul, liniştea sau incapacitatea lor de a înţelege simplitatea în fericirea aceasta atât de căutată, cântată şi dorită!
Văd zăpada albă şi curată, plăcută vederii ce parcă te îndeamnă la joc copilăresc, atunci când omul nu a închis poarta zâmbetului şi poate lumina sau întuneca un chip, toate depind de el, omul!
Văd în spectacolul primăverii cum totul înmugureşte a viaţă nouă în vegetal, în copil şi în oameni mari ce visează mereu la un nou început. Privirea aleargă liberă în tumult de culori, când toamna ne aminteşte şi provoacă la introspecţie, unde nostalgia se întâlneşte cu romanticul, iar sufletul în om împrumută din bogăţia dăruită de natură. Toamna eşti plin de lumina frunzelor care trec prin toate culorile, ce fascinează şi tulbură văzul….
Şi mai văd cum oamenii, tot mai des, uită să se bucure de lumină în prag de zi sau scânteieri de stele în nopţi bogate în senin şi constelaţii! Şi nu e bine.
Dar eu văd şi mă întristez pentru ei, pentru viitor!

Aud…

Urcând cu paşi uşori pe o potecă a muntelui, fratele meu drag, printre semeţii brazi, aud cum vorbeşte pădurea şi ea ne spune, prin sunete diferite, că aici nimic nu poate fi mai important, decât să mergi şi să asculţi…
Aud în mişcarea fină şi graţioasă a frunzelor care se leagănă uşor pe ramuri primitoare, dirijate de un maestru ce dă semnalul, ca un tremur uşor prin care vântul şopteşte naturii că trebuie să cânte! Fiecare copac parcă se adresează vecinului, prin mici sau mari tânguiri, în funcţie de povestea trăită sau auzită de la drumeţii ce poposesc la umbra lor. Ei aud cele mai frumoase şi stranii poveşti din viaţa omului, mereu un tainic necunoscut.
Omul se plânge mereu, cel mai mult prin gânduri ce-l invadează precum roiul de ţânţari într-o umedă vară. El fuge de singurătate, are frică de propriile construcţii interioare şi rar poţi vedea om singur, în comuniune cu natura. Omul caută tovărăşie, amiciţie, pentru a evada din temerile sale şi trăieşte o permanentă participare la mult zgomot, veselie fabricată şi mai rar înţelege ce frumoasă e prietenia care înmugureşte între doi oameni, ce pot împărtăşi esenţa vieţii.
Este atât de frumos la munte, unde simţi că poţi vorbi cu iarba şi florile, cu brazii şi stâncile, cu potecile ce se deschid ca o fereastră în faţa ta, dăruindu-ţi lumina unui răsărit măreţ, sau un apus înţelept unde toţi te ascultă şi înţeleg.
Aud muzica firavă, dar şi jucăuşă, în mişcarea domoală ce trece pe stâncă, a unui izvor născut în munte. Sunetul apei cristaline care mângâie stânca în trecere şi muşchiul mătăsos catifelat, este şi vânt şi mişcare, este vibraţie a trecerii spre alte zări, unde fascinează şi opreşte orice gând al omului.
Aici, la munte, poţi uita nimicurile care te obsedează ţinându-te strâns în braţe ferecate, doar participi şi primeşti în interior darul naturii, ce se oferă doar celor care ştiu să asculte!

Lasă un răspuns