«

»

Constantin Enianu – Ani şi artă (IV)

1812

În acest articol ne propunem să relatăm despre arta şi cultura anului 1812, prin poveşti, care marchează naşterea unei lumi aşa cum o cunoaştem astăzi. În 1812, marile revoluţii au trecut, Napoleon a fost oprit la Moscova, iar Europa, e deja formată. O nouă lume se creează în urma explorărilor, comerțului şi colonizării, şi peste tot, pictori, scriitori, arhitecți şi muzicieni îşi reflectă epoca, transformând concepțiile oamenilor. Suntem în zorii lumii moderne.

• În 1812, Napoleon Bonaparte stăpâneşte majoritatea Europei şi intenţionează să cucerească Rusia. Această epocă marchează şi naşterea artistului modern: pasionat şi excentric, ca Beethoven; înfuriat, ca Goya; dornic să găsească noi imagini, ca Turner şi Hokusai. Artistul modern poate defini şi valorile unei noi lumi, ca Francis Greenway, ori poate uni valorile antice cu cele contemporane, precum sculptorul Edenshaw.
Una din moştenirile lăsate Europei de către Napoleon este un nou tip de naţionalism. În Germania, o colecţie de poveşti va crea o nouă identitate unei zone care nu este încă o ţară. În 1812, Jakob şi Wilhelm Grimm publică „Kinder-und Haus-Marchen“, o colecţie de poveşti pentru copii, de groază, ce devine în curând bestseller. Multe din poveştile familiare nouă provin din acest volum şi din cele care i-au urmat. Aceste poveşti nu sunt deloc poveşti inofensive. Multe din ele sunt sumbre şi violente. Se poate crede cu uşurinţă că sunt scrise pentru adulţi. Acest lucru se desprinde din faptul că autorii lor se consideră „savanţi sociali“, care colecţionează amintiri din popor pentru neamul german, distrarea copiilor fiind doar un scop secundar. Fraţii Grimm doresc mai ales să creeze ceea ce va deveni într-o zi Gremania modernă.
În 1807, armata lui Napoleon a invadat deja principatul Kassel, unde trăiesc Jakob şi Wilhelm. Kassel e unul din micile principate ce formează dezbinata federaţie germană. Ca mulţi alţii, fraţii Grimm visează o Germanie unită, democratică, eliberată de tirania lui Napoleon, voind să recreeze trecutul ei glorios, după imaginaţia lor. Colecţionând miturile şi basmele germane, speră să dezvăluie o cultură comună. „Nu căutăm doar mângâiere în trecut – notează ei –, speranţa noastră e că astfel vom aduce şi un viitor mai bun“. Poveştile fraţilor Grimm au devenit atât de cunoscute, încât par atemporale. Ei declară c-au auzit poveştile prin sate, de la ţărani. În realitate, multe sunt spuse de către femei educate, din clasa mijlocie, care se distrează, astfel, reciproc. Una din sursele poveştilor e înţeleapta soţie a unui croitor, Frau Katherina Viehmann. De la femei ca ea, fraţii Grimm aud pentru prima dată poveşti ca „Albă-ca-Zăpada“, „Scufiţa Roşie“ şi „Frumoasa din pădurea adormită“. În 1812, când s-a publicat prima ediţie a poveştilor, fraţii Grimm au declarat că ei transcriseseră, pur şi simplu, ce au auzit: „Am încercat să redăm aceste poveşti cât mai aproape de original. Nu le-am transformat prin mijloace poetice şi nu le-am adus adăugiri, întrucât conţinutul poveştilor era îndeajuns de bogat“. Comparând însă notiţele originale cu versiunea finală, s-a constatat modificările subtile. În ediţiile următoare ale volumului, poveştile au fost modificate mai mult, pentru a corespunde gustului noii clase de mijloc, cea care preferă idealurile romantice transmise urmaşilor săi, ignorând cruzimea versiunilor originale.
Jakob şi Wilhelm Grimm au adoptat cu succes tradiţia orală, transformând-o într-o adevărată senzaţie literară. În prezent, în Germania la care au visat ei, numai Biblia s-a vândut în mai multe exemplare.

• Fraţii Grimm au privit spre trecut, pentru a crea Germania viitorului. Dar în societatea feudală a Japoniei, un artist ciudat şi aparte avea o altă viziune asupra ţării sale. În 1812, Hokusai creează în genul lui preferat, „ukiyo-e“ sau „scene din lumea plutitoare“, un gen de gravură pe lemn foarte populară pe meleagurile nipone. Noţiunea budistă de plutire sugerează că lumea şi plăcerile ei sunt trecătoare şi schimbătoare. Hokusai, un excentric care trăieşte deseori în sărăcie, este întruchiparea perfectă a acestei lumi. Întreaga viaţă el caută să ajungă la forma desăvârşită. Discipol al stilului japonez tradiţional, el e receptiv şi la influenţe noi. Dar aceste influenţe ajung greu în Japonia în timpul shogunatului, când ţara e închisă faţă de lumea exterioară. Totuşi, deşi contactele cu cultura occidentală sunt interzise, el reuşeşte să vadă gravuri europene aduse de contrabandişti. Aceasta îi permite lui Hokusai să se îndepărteze de temele japoneze tradiţionale. El se concentrează asupra cotidianului şi asupra oamenilor lumii moderne. În 1812, îşi dedică timpul ilustrării romanelor. Lucrează împreună cu Bakin, cel mai mare scriitor japonez al epocii. Cei doi au însă o colaborare furtunoasă. După ce se ceartă, Hokusai începe să creeze imagini de-sine-stătătoare, nu ilustraţii pentru un anumit text. În toamna aceluiaşi an întâlneşte artişti din provinciile din vest. Impresionaţi, aceştia îi spun să-şi publice gravurile. În prefaţa primului volum al colecţiei Hokusai, artistul Hanshu notează: „A făcut circa 300 de schiţe, reprezentând divinităţi nemuritoare, personaje budiste, savanţi, femei, păsări, animale, iarbă, copaci, surprinzându-le spiritul“. „Totul e pictat ca şi cum ar fi viu“, spune el. Întrebat cum se va numi cartea, Hokusai a răspuns: „manga“, adică „desenat spontan“. Toate cele 15 volume Manga sunt pline cu aceste creaţii spontane. Două decenii mai târziu, Hokusai creează cea mai apreciată operă a lui: „36 de vederi asupra muntelui Fuji“. E uşor de perceput din acestea influenţele occidentale în tehnica lui neobişnuită, bazată pe perspective şi umbre, iar personajele din gravuri, ţărani şi pescari, socotiţi clasa inferioară în Japonia, depăşesc intenţia artistică.
Pe tot parcursul vieţii sale, Hokusai rămâne întruchiparea artistului modern. Un excentric care îşi schimbă des numele şi se mută de 93 de ori. El e autorul a peste 3000 de lucrări, incluzând gravuri, schiţe, picturi şi opere publice, printre care şi templul Ganshon. La 74 de ani, el îşi spune „gokyo-rojin“, „bătrânul înnebunit după pictură“. Spre sfârşitul vieţii deţine un atelier în Obuse, unde continuă să lucreze, ca de obicei. Înainte de a muri, el spune: „Dacă mi se vor da încă zece ani sau char cinci, voi deveni cu siguranţă un pictor bun“. Bătrînul înnebunit după pictură părăseşte această lume la 89 de ani. Genul Manga, revizuit foarte mult, poate fi văzut azi în toată Japonia.

• Departe de Japonia, Imperiul Britanic pune piatra de temelie a viitorului într-un peisaj deşertic. Arhitectura unui englez joacă un rol fundamental în construirea unei ţări. Pe 24 martie 1812, arhitectul Francis Howard Greenway pledează vinovat la acuzaţia de falsificare şi e condamnat la moarte. Ulterior, sentinţa îi este comutată la 14 ani de închisoare. Greenway e deportat în colonia penală din Sydney, Australia. Condiţiile de aici sunt precare, dar guvernatorul Lachlan MacQuarie vrea să transforme colonia penală în cămin. El e impresionat de noul deţinut, pe care îl numeşte arhitectul coloniei. MacQuarie are o viziune liberală: prin muncă, deţinuţii îşi pot obţine libertatea. În momentul sosirii lui Greenway, tocmai se construieşte spitalul din Sydney şi „spitalul romului“, fiindcă e făcut cu bani obţinuţi din vânzările de rom. Spitalul e construit de către deportaţi. Prima sarcină a lui Greenway e să monitorizeze progresul lucrărilor. El condamnă instabilitatea clădirii, defectele de construcţie şi chiar lipsa unui stil arhitectonic. Constructorii sunt nevoiţi să facă revizuiri costisitoare şi îndelungate. Greenway îşi atrage astfel primii duşmani. În curând încep lucrările la un turn cu far. E primul proiect al lui Greenway în calitate de arhitect-şef. Farul e terminat după patru ani şi îi aduce lui Greenway eliberarea condiţionată. Construcţia va fi demolată ulterior şi înlocuită cu o replică identică. MacQuarie îi cere apoi lui Greenway să proiecteze o altă clădire-simbol, reşedinţa guvernatorului. Dar lucrările avansează încet şi proiectul extravagant e criticat. Printre critici se află şi un alt arhitect, Henry Kitchen, care spune: „Această clădire se numără printre multele din colonia noastră ce impune proteste severe, din cauza opulenţei care nu serveşte scopurilor şi obligaţiilor sale“. În final, se construiesc doar grajdurile clădirii, care fac parte astăzi din Conservatorul oraşului. Francis Greenway îşi continuă munca, realizând 44 de proiecte. Unul dintre ele e închisoarea High Park, lăudată în gazeta locală: „Mult bine le va aduce deţinuţilor şi publicului larg această instituţie civilizată şi omenească“. Se presupune că articolul ar fi fost scris chiar de Greenway. Guvernatorul MacQuarie admiră construcţia atât de mult, încât îi acordă arhitectului graţierea absolută. Alt proiect, al bisericii St James atrage alte critici, tot din partea lui Henry Kitchen, care susţine că turnul se va prăbuşi, deoarece, spune el, „încalcă toate legile arhitecturii“. O altă lucrare controversată a lui Greenway este şi biserica St Matthew. Deşi el a făcut planurile, guvernatorul i-a încredinţat lucrarea lui Kitchen. Înfuriat, Greenway complotează ca să obţină înlăturarea rivalului său. El reuşeşte, cariera lui Kitchen fiind distrusă, însă şi perioada de zece ani a lui Greenway ca arhitect-şef se încheie. Proiectele extravagante şi liberale ale guvernatorului îi aduc demiterea. Succesorul său îl demite pe Greenway când acesta îi prezintă o notă de plată exagerată pentru munca de câţiva ani. Falsificarea l-a adus pe Greenway la Sydney. Acum, tot ea îi aduce demiterea. Totuşi, în ciuda condamnării din 1812, Greenway apare în prezent pe o bancnotă australiană, iar multe din creaţiile sale au supravieţuit timpului şi se înalţă alături de triumfurile arhitecturii moderne.

• În Europa, libertatea şi egalitatea devin concepte tot mai preţuite. Artiştii încep să-şi dea seama că, dincolo de nobili şi regi, există un public vast care le apreciază lucrările. Celor ca Beethoven, perspectiva unui public plătitor le oferă un nou tip de libertate, în faţa pretenţiilor protectorilor, a tradiţiilor artistice şi chiar a constrângerilor societăţii.
„Sunt întins în pat, dar gândurile mi se îndreaptă tot spre tine, iubita mea nemuritoare“. În dimineaţa de 7 iulie 1912, Ludwig van Beethoven scrie aceste cuvinte într-o scrisoare de dragoste pentru iubita lui. „Întâi cu bucurie, apoi cu durere, vrând să ştiu dacă soarta ne ascultă. Trebuie să trăiesc numai cu tine sau deloc“. La 42 de ani, Beethoven e considerat cel mai mare compozitor al Europei. El lucrează în ritm furibund, compunând, cântând şi dirijând simfonii, concerte şi sonate pentru noua clasă de amatori de concerte din Viena. E necăsătorit şi fără copii, iar viaţa lui personală rămâne un mister. Aceasta până la descoperirea unei scrisori de dragoste către o iubită nemuritoare, asupra careia nu oferă nici un indiciu de identificare. Dar e aproape sigur că aceasta e Antonie Brentano, soţia unui bogat negustor. Nu se ştie cum au făcut cunoştinţă el şi iubita lui secretă, însă Antonie are o căsnicie nefericită. Şi, ca multe femei atrase de noua formă de expresie muzicală, e fermecată de geniul romantic al lui Beethoven. Antonie îi propune părasirea soţului ei, dar Beethoven nu-l poate mâhni pe acesta, Franz, care îi este prieten, rămânând să-şi reverse pasiunea în compoziţii muzicale. „Nimeni altcineva nu-mi va mai stăpâni inima. Niciodată, niciodată ! De ce trebuie să fim despărţiţi de cea pe care o iubim ? “. Cu şapte luni înainte de a-şi scrie scrisoarea de dragoste, Beethoven îi dă lui Antonie partitura cu autograf a unui trio pentru pian, compus pentru fiica ei. Deseori, când Antonie se îmbolnăveşte, el îi cântă în faţa uşii dormitorului.
Spre deosebire de Mozart şi Haydn, care deţin posturi oficiale la curtea regelui sau a unui prinţ, Beethoven lucrează pe cont propriu, dând concerte publice şi vânzând bilete de la el de acasă. E un mod dificil de câştigare a existenţei, dar Beethoven e la fel de prolific pe cât e de talentat. În 1812, el compune două simfonii, a V-a şi a VII, un concert pentru pian şi o sonată pentru vioară. Cu ani în urmă, încântat de originea sa umilă şi de ajutorul acordat săracilor, îi dedică o simfonie lui Napoleon. Dar când acesta se proclamă împărat, Beethoven şterge, înfuriat, dedicaţia şi o numeşte simfonia „Eroica“. Goethe, unul din geniile, epocii, e uimit de personalitatea plină de toane a lui Beethoven. „Îi lipseşte complet autocontrolul“, spune el. Iubita lui neştiută, însă, îi admiră firea pătimaşă: „Precum un zeu păşeşte printre muritori – remarcă ea –, cu firea lui sfidătoare, opusă lumii de rând“. Excentricitatea compozitorului are ca motiv sănătatea sa precară. Pierderea treptată a auzului şi dragostea fără speranţă pentru Antonie Brentano îl conduc spre frecvente crize de depresie. Pe măsură ce surzenia i se accentuează, cântă tot mai rar, lăsându-şi lucrările pe mâna unor virtuozi. De asemenea, îi este tot mai greu să comunice în public. Însă, în ciuda lipsei lui de sociabilitate, Beetoven nu e doar tolerat, ci este iubit şi preţuit. Pentru el, anul 1812 se încheie cu un trumf, dar şi cu tristeţe. Pe 29 decembrie, sonata lui pentru vioară, numită azi Opus 96, se cântă în premieră, cu mare succes. Şi totuşi, Antonie nu se află în public. În acelaşi an, ea şi familia ei s-au mutat din Viena. Beethoven nu-şi va mai revedea niciodată iubita nemuritoare.

• Unele opere ale geniilor artistice cercetează evenimentele moderne privindu-le ca ecouri ale istoriei. Aşa că, în 1812, un alt geniu al epocii, pictorul J.M.W. Turner se inspiră din trecut pentru a comenta prezentul, într-o lucrare în care îşi avertizează compatrioţii în privinţa lui Napoleon şi viitorului lor. În aprilie 1812, înainte de deschiderea expoziţiei Academiei Regale, Turner îşi înăbuşă furia în sine. La 37 de ani, el e un pictor respectat, care expune cu succes, anual. În 1812, el îşi prezintă tabloul „Furtună de zăpadă. Hanibal şi armata traversând Alpii“. Dar membrii comitetului de selecţie rezervă cele mai bune locuri pentru lucrările lor, expunând tabloul lui Turner deasupra unei uşi. Nemulţumit de felul în care e tratat tabloul la care a lucrat un deceniu, pictorul ameninţă să-l retragă şi să-l expună în galeria lui privată. Comitetul găseşte imediat un loc mai bun, iar Turner, împreună cu Academia, e lăudat în presă. „Toată măreţia şi grozăvia se regăsesc într-un tablou misterios – notează cineva –, şi nu putem decât să admirăm geniul conţinut în tablou“.
Cu zece ani înainte, Turner a pictat numeroase peisaje englezeşti. Războaiele Angliei cu Napoleon îl împiedică să călătorească în Europa, dar în 1802 tratatul de pace le permite lui Turner şi altor artişti englezi să viziteze pentru prima dată continentul european. Excursia în Alpi şi la Paris transformă arta lui Turner. În cele opt săptămâni în Franţa şi Elveţia face nenumărate schiţe. La Paris, stă mult la Luvru, desenând după operele marilor maeştri, dar şi după ale celor noi, precum portretul lui Napoleon, de David, surprins în timp ce traversează munţii, în campania din Italia, în 1797. Întors în Anglia, Turner face şi vinde câteva peisaje elveţiene. Însă principalele creaţii ale acestei călătorii vor apărea după câţiva ani. În această epocă tumultoasă, Turner caută o modalitate dramatică de a da un răspuns emoţional lumii. El va face aceasta nu creând imagini religioase, ci obturând linia dintre lumea cotidiană şi cea supranaturală. Turner e fascinat de ideea de sublim, de imagini puternice care trezesc senzaţii de groază, mister şi teroare. Nimeni nu a explorat aceste noţiuni cu intensitatea lui Turner. Tabloul „Avalanşă în Grizon“ degajă sentimentul sublimului, în imaginea unei cabane de munte, zdrobită de un bolovan uriaş. Totuşi, Turner nu crease încă cea mai impresionantă lucrare a lui. În 1810, pictorul pleacă împreună cu nişte prieteni în Yorkshire. Unul dintre ei îşi aminteşte că Turner a privit o furtună în zona mlaştinilor. „Era ca în transă. Mi-a spus că, peste doi ani, o să revăd peisajul, şi se va numi «Hanibal traversând Alpii»“, notează prietenul său. Tabloul lui Tarner îmbină Alpii, sublimul şi o furtună în Yorkshire. E şi un răspuns la portretul lui Napoleon, pictat de David. În ciuda problemelor din Spania, Napoleon domină încă în Europa şi se pregăteşte să atace Rusia. Viziunea anti-eroică a lui Turner asupra lui Hanibal constituie răspunsul la visurile împăratului francez. Tabloul ilustrează o armată mărşăluind cuprinsă de haos. Ea ocupă doar o zonă restrânsă din tablou. Deasupra, dinspre dreapta, o furtună apocaliptică pare să înghită oamenii neputincioşi în faţa forţelor naturii. Tabloul sugerează un avertisment împotriva vanităţii omeneşti şi un răspuns la portretul glorios făcut de David lui Napoleon. El e şi o neobişnuită previziune a ceea ce va avea de înfruntat armata lui Napoleon în acel an. În acelaşi timp, tabloul îi previne şi pe englezi să nu aibă sub tirania napoleoniană soarta romanilor sub Hanibal. Nu este de mirare că Turner vrea ca tabloul să fie expus cum trebuie.

• În 1812, Europa are culoarea sângelui şi a războiului, iar arta din această epocă surprinde preţul plătit de oameni. Acest lucru e evident mai ales în cazul unui mare artist spaniol, a cărui operă reflectă ororile războiului.
La 66 de ani, Francisco Goya are în urmă o carieră de succes. În 1812, ca pictor de curte al regilor Spaniei, Carol III şi Carol IV, Goya a adunat o avere însemnată. O parte din ea e puţin mai ciudată. Reuneşte 56 de scaune, pe care artistul să se aşeze şi să contemple viaţa. Dar sub aparenţa liniştită, Goya e disperat. Se apropie de sfârşitul vieţii, iar moartea soţiei sale, în acelaşi an, l-a lăsat singur pe lume. Mai mult, asistă la urmările unor schimbări istorice violente. În 1808, Napoleon a preluat puterea în Spania, numindu-şi fratele rege. A urmat o revoltă populară, iar francezii au împuşcat toţi rebelii. Goya comentează evenimentul în trei tablouri puternice. În curând, casa lui din Madrid devine loc de întâlnire. Oamenii se aşază pe scaunele sale nu pentru a se relaxa, ci pentru a-şi împărtăşi noutăţile şi a plănui răzbunarea. În următorul deceniu, Goya creează o serie de gravuri numită „Dezastrele războiului“. În această epocă, mulţi artişti reprezintă războiul în scene glorioase. Dar nu şi Goya. Cel socotit primul pictor modern creează imagini violente, fără speranţă, parcă vrând a spune că în război există doar învişi şi moarte, moartea fiind unica urmare posibilă. În aceste lucrări nu se găseşte perspectivă, spaţiu, ci totul e tributar unidimensionalului. Există numai durere, disperare şi masacrare. În afară de gravuri, Goya nu face alte declaraţii despre război. E greu de stabilit care erau convingerile lui politice. Gravurile sale nu sunt naţionaliste, nu celebrează un patriotism. Ele arată că urmarea frustă a oricărui război este întotdeauna moartea. Cele mai cutremurătoare gravuri reprezintă foametea din 1811-1812, când 20.000 de spanioli şi-au pierdut viaţa.
Goya foloseşte toate plăcile de cupru pe care le găseşte pentru gravuri. Deseori, le foloseşte pe cele pe care a gravat peisaje în vremuri paşnice. Străbate străzile, observând nebunia zăzboiului. Naturile lui moarte din această perioadă sunt cadavre de animale mutilate, iar pe gravurile din ciclul „Dezastrele războiului“, notează reflecţii furibunde despre egoismul omenesc şi lipsa de solidaritate în împrejurări extreme: „Datorită hameiului, n-au ajuns la timp.“, „Nu s-a putut face nimic. A murit.“, „Grămezi la cimitir. Nimeni nu-i poate ajuta“.
În 1812, ducele de Wellington îl învinge pe Napoleon, ajunge la Madrid şi-l angajează pe Goya să-i picteze portretul. Totuşi, speranţele Spaniei dispar. Ferdinand, fiul lui Carol IV, devine rege, iar corupţia e în floare. În această perioadă, Goya pictează cel mai cunoscut portret al său, care e reprezentarea unui om deziluzionat, pe chipul căruia se citesc urmele timpului şi ale chinurilor.
Arta lui Goya e tensionată, plină de disperare, lăsând senzaţia că suntem singuri în lume, dar în ciuda pesimismului lui Goya, totuşi se mai găseşte loc de speranţă. În ultimele lucrări ale ciclului, Goya reprezintă adevărul ca pe o fată inocentă, trezită din morţi. Însă acest tip de mântuire paşnică e inacceptabilă sub domnia despoticului Ferdinand şi a Inchiziţiei lui. La fel cum sunt şi alte gravuri din ciclul războiului. Vor trece 35 de ani după moartea lui Goya, până când gravurile vor fi, în sfârşit, publicate.

• În 1812, Lumea Veche continuă s-o colonizeze pe cea nouă. Dar pentru băştinaşii din America, e un proces distrugător. Introducerea ideilor şi a bolilor din Lumea Veche ameninţă arta şi însăşi existenţa unui neam străvechi. Aici, artistul e mai mult decât oglinda societăţii sale sau motor al schimbărilor sociale. E o verigă vitală pentru legătura dintre trecut şi viitor.
Dacă poposim în Haida Gwaii, insulele Queen Charlotte, din Canada, observăm că aici locuiesc din vremuri străvechi indienii Haida, care conferă viaţă propriilor tradiţii spirituale, gravând în metal, piatră şi lemn. În 1812, pe aceste meleaguri se naşte cineva care va juca un rol important în păstrarea tradiţiilor locale: artistul Haida Albert Edward Edenshaw. Până la primele contacte cu europenii, în 1774, viaţa poporului lui Edenshaw e ca un râu, ce le poartă cultura izvorând din trecut. Casele Haida, stâlpii totem şi chiar hainele, toate sunt făcute pornind de la o dimensiune supranaturală. E o artă fără egocentrism, ale cărei surse sunt poveştile strămoşeşti, cât şi visurile şi viziunile prezentului. Dar în 1812, după aproape patru decenii de contacte cu europenii, râul indienilor e ameninţat. Tânărul Albert Edenshaw dovedeşte de mic talent artistic. El va deveni cioplitor de stâlpi ceremoniali.
Stâlpii roşii Haida apar ca piloni ai caselor, de-sine-stătători sau pentru a adăposti rămăşiţe umane. Pe ei sunt gravate personaje reprezentând strămoşii şi zeităţile care au dat naştere neamului Haida. Unii stâlpi sunt decoraţi cu broaşte, corbi sau castori, animale cu rol important în originea neamului Haida. Corbul reprezintă călăuza spirituală. El a creat neamul Haida şi i-a adus omenirii lumina. Artiştii de aici lucrează în argilit, o rocă neagră, moale, specifică zonei. La început, din ea se fac pipe, pentru ritualul fumatului. Apoi, colecţionarii europeni şi americani încep să aprecieze creaţiile Haida. După ce guvernul interzice producerea de vase totemuri, artiştii încep să creeze tot mai mult asemenea mici obiecte. Mulţi le vând având ca unitate de referinţă un inch. O dată cu sosirea misionarilor creştini, legendele despre originea lumii Haida dispar. Dar artişti ca Albert Edenshaw continuă să creeze ca înainte. El îl învaţă formele tradiţionale şi pe nepotul lui, Charles. Charles deprinde repede vocabularul artistic Haida şi formele care vorbesc despre lumea spirituală. În 1862, o epidemie de pojar ucide mulţi membri ai comunităţii Haida, însă Albert şi Charles supravieţuiesc şi continuă să cioplească stâlpi. E ultima mare epocă a stâlpilor Haida din secolul XIX. După mai mult de un secol de contact cu europenii, cei mai mulţi stâlpi totemici s-au degradat, au fost distruşi sau sunt achiziţionaţi de către colecţionari.
Cultura Haida a reînviat în anii 1950-1960, datorită unor noi artişti. Unii, precum Reg Davidson, descind din familia Edenshaw: „Cultura noastră a cunoscut schimbări rapide şi au rămas puţini oameni care să ne păstreze cultura vie. Dar noi, cei de astăzi, am învăţat de la strămoşii noştri şi, dacă ne împărtăşim cunoştinţele, vom fi din nou o comunitate mare“. Înainte de moartea lui, în 1894, Albert Edenshaw devenise o adevărată verigă vie între trecutul de dinaintea sosirii europenilor şi noua epocă, unul dintre primii maeştri cioplitori în mâinile căruia se află supravieţuirea unei culturi. În acest sens, Reg Davidson spune: „Totul e precum un râu. Dacă învăţ ceva şi nu transmit mai departe, e ca şi cum aş ridica un baraj. Dar dacă îmi transmit cunoştinţele, îl ajut să curgă“.

Artistul modern urmează deseori modelul lui Beethoven şi Goya. Reacţia lui în faţa lumii implică pasiune, furie, excentricitate. Dar liniştea lui Hokusai sau a neamului Haida e la fel de puternică şi poate transforma oameni şi popoare. Răspunsul acestor artişti la problemele lumii lor dăinuieşte şi astăzi, la mult timp după ce imperiul lui Napoleon a apus.

Constantin Enianu

Lasă un răspuns