«

»

Olguţa Luncaşu Trifan – La braț cu iubirea prin lume

În această lume în care omul se zbate în indiferenţă, individualitate, demagogie, în haosul unor obiective parcelare care să se contureze în sens unic, care să-i satisfacă doar dorinţele lui ca individ, există cu certitudine şi opusul acestui „tip” de om.
Este vorba de acea tipologie de om al plurivalenţei, care acţionează în direcţii multiple, cu viziuni, ideologii şi aspiraţii în diverse domenii, preocupat de probleme existenţiale, dar şi de spiritualitate, de fenomenologia romantismului imuabil, de cultură şi de actul creator.
Aşa l-am descoperit pe Nicolaie DINCĂ. Citindu-i în ”Confluenţe literare” diferite lucrări de proză scurtă din care transpare o înfrigurată căutare a identităţii româneşti, a obârşiilor personale şi colective. O disperată dorinţă de a readuce în actualitate şi de a conserva limbajul neaoş oltenesc pentru cei care l-au uitat, pentru cei care nu l-au cunoscut ori pentru cei din generaţiile viitoare. L-am apreciat şi mi-a stârnit curiozitatea. I-am citit poeziile în aceeaşi revistă, apoi în volumul de versuri Lumina dragostei, apărut în anul 2014 la Editura Hoffman – Caracal, fiind, se pare, cea de a şaptea apariţie editorială a autorului.
Am descoperit poetul care se caută, mai înainte de orice, pe sine, pătrunzând în abisurile interioare ale subiectivităţii, analizându-se într-o expansiune a eului romantic, căutându-şi densitatea…
Am mai descoperit autorul bine ancorat în realitate, cel care observă şi transpune poetic tot ce ţine de tradiţii, comportamente, mentalităţi, morală, visare himerică, în ritmuri fluid lirice ce îi definesc obiectivitatea şi calitatea de bun observator.
Toate acestea, recunosc, m-au intrigat și m-au provocat să descopăr cât mai multe despre Nicolaie Dincă. Aşa am aflat faptul că, pe lângă autor de proză scurtă şi poet, acesta este actor, dramaturg, regizor, scenarist şi… poliţist. Ba, mai mult, este născut în zodia gemenilor. Atunci mi s-au lămurit multe din aspectele care îmi ridicau semne de întrebare… Deci, nu întâmplător îi înţeleg atât de bine creațiile literare. Lucrăm în aceeaşi branşă şi ne-am născut sub acelaşi semn zodiacal. Eu pe 1 Iunie, iar domnia sa pe 2 Iunie. Avem, oarecum, aceeaşi optică asupra vieţii, asupra a tot ce ne înconjoară…
Toni Dincă, cum îi spun prietenii, trăieşte în mijlocul societăţii. Acea societate pestriţă, cu bune şi rele. O observă, o înţelege, îi caută circumstanţe atenuante ori o critică blând cu dulceaţa slovei, arătându-i lipsurile, greşelile, din dorinţa de a o ajuta să se îndrepte.
Parfum de speranţe – un titlu ce încurajează cititorul la lectură. Un parfum îmbietor, aducător de speranţe într-o lume a deziluziilor, o lume cenuşie. Este remediul potrivit pentru orice pământean iubitor de poezie.
Iată cum şi de această dată, autorul, prin titlul ales, reuşeşte cu succes să transmită către cititor un puternic mesaj poetic înainte şi dincolo de lectura integrală a acestui volum de poezii.
Însuşi autorul, în poezia care deschide acest volum, ”Dăruire”, precizează: ”Am scormonit tăcerea lunii,-opacă, /Am pus cuvântul să caute lumină /Și, îmblânzind-o, o rugai să-ți facă /Zâmbetul dulce și viața mai senină.”
Aşa cum se spune în Sfânta Evanghelie după Ioan, Cap. 1, pct. 1, La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”, continuând apoi, la pct.9 „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume”, prin intermediul „Cuvântului” poetul nu-şi doreşte altceva decât să contribuie, prin talantul dăruit de Dumnezeu, cu raza sa de „Lumină” care să aducă senin în vieţile semenilor.
Dar ce înseamnă pentru Nicolaie Dincă versul, poezia, scrisul? Autorul mărturiseşte, cu o sinceritate debordantă, în Poesis: „Rug viu sau sudalmă /Și altele-s versul; /Când scrii, ţii în palmă / Întreg universul,” – o poezie care, în întregul său, reprezintă o definiţie a apartenenţei la genul liric, modul personal în care autorul interiorizează noţiunea de „poezie”.
Din bătrâna călimară, este o poezie prin care Nicolaie Dincă ne dezvăluie secretul său:”Din bătrâna călimară înțesată cu-amintiri, /Am stors picături de seară, de dureri și de iubiri. /Le-am cioplit cu pana minții, le-am păscut, le-am modelat, / Am rupt dogmele cu dinții și-apoi le-am eliberat.”
Este evidentă nobleţea şi dificultatea cu care poetul îşi trăieşte arderea, însuşindu-şi trăirile semenilor, transpunându-le în versuri prin harul poetic – dar divin, ca mai apoi să le elibereze spre bucurie şi mântuire în lume. Este durere şi privilegiu, arsenic şi antidot în acelaşi timp.
Cum altfel ar fi putut începe poetul Anotimpurile dragostei, întâiul capitol al acestui volum de versuri, decât cu poezia Eu te iubesc? Este, după părerea mea, o poezie dedicată femeii – mamă, soţie, fiică, iubită, prietenă… Femeie. Ei, femeii, la modul general şi nu individual: „Eu te iubesc pentru ce ești, femeie;”/ … / „Eu te iubesc pentru ce-nsemni, femeie;”/ … / „Eu te iubesc pentru ce faci, femeie;”, reprezintă versurile de început al fiecărui catren din poezie şi încheie într-un mod înălţător cu ultima strofă „Eu te iubesc pentru că EȘTI, femeie; / În lumea noastră tot mai antihristă / De n-ai fi tu, de n-ai fi dumnezeie, / Și clipa zilei noastre-ar fi mai tristă.” Gând şi vers – vers şi gând, ce nu suportă comentariu. Orice s-ar spune, i-ar diminua frumuseţea divină…
În lirica de dragoste a lui Nicolaie Dincă, deşi pare a fi uşor caracterizată de alegorism, stadiul plenar al Erosului este bine potenţat şi filtrat prin Logos.
Discursul liric devine modalitatea de decantare a trăirilor, a declaraţiilor de dragoste, a confesiunilor şi meditaţiei, conturând prin parfumuri şi sonorităţi Erosul, dând astfel sens unei logici fireşti a iubirii.
Versul lui, al autorului, dezvăluie unele din cele mai fireşti şi mai diverse trăiri: visare, emoţie, plenitudine, logică matură, analiză, afectivitate, zbucium şi, linişte infinită… „Când tânăr eram, mă mințeam că sunt veşnic,”/… /„Ani mulţi am crezut, că iubirea-i o floare. / Iar noi – muritorii – petalele ei; / Târziu am aflat că iubirea nu moare, / Doar noi ne tot trecem, mereu singurei.” (Prima dragoste)
Predominant în poezia sa de dragoste este discursul adresativ folosit la persoana a doua singular, sugerând o apropiată relaţie între cei doi, între „eu” şi „tu”, repere lirice într-o oglindă (in)fidelă a vieţii, a timpului. Dorinţă şi dăruire totală: „Și te iubesc flămând, cu disperare,/ Când îți aprinzi luceferi sub sprâncene, / De m-aș așterne-n glod, să-ți fiu cărare, / Și, să-mi pășești pe suflet, m-aș așterne.” (Smaralde întunecate), „Tu mă-ndulcești cu rouă și nectar / Și cu-alte „arme” încă neștiute… Am să capitulez și mă declar / Sclavul iubirii tale absolute.”(Capitulare)
Dovadă a faptului că acela care iubeşte are gust, răbdare pentru a contempla, a degusta, dar şi dorinţa de a se delecta cu detaliul care, pentru ceilalţi, este posibil să rămână invizibil, insesizabil.
Unicitatea sentimentelor, forţa iubirii, apogeul trăirilor, se constituie într-o declaraţie de dragoste desăvârşită în finalul poeziei Când eu te strâng la piept: „Iar când, în fine, mi te dărui toată / Și când, flămând de pofte, te primesc, / Eu știu prea bine: tu ești vinovată / Că nu mai pot pe alta să iubesc.”
Poetul pune în balanţă toate faţetele iubirii, conştient de faptul că iubirea nu înseamnă doar dorinţă şi dăruire, ci poate trece foarte uşor de la extaz la agonie şi invers. Iubirea are partea ei de suferinţă, teama de a-l pierde foarte uşor pe cel iubit, îndoieli pasagere ce macină sufletul celui îndrăgostit. În acest context se schimbă retorica eului în versurile următoare: „Mă condamnam că nu pot să-ți vorbesc ,/ Cerșeam sărmanei inimi îndurare, / O tot mințeam că am să mă opresc / Și-am să-i alint durerea, când mă doare.”(Iubire mută)
Şi ea…, „Oricare clipă fără el / Trece la fel de greu, la fel… / Și parcă stau pe ace… / Coșmarul meu cel mai cumplit: /Visez că alta și-a găsit!?… / Și… nu știu ce n-aș face.”( Dragostea ei)
Poetul „nu se dă după deget”. Nu se ascunde în spatele cuvintelor, ci „pune degetul pe rană”. Astfel, analizând caracterul declarativ al poeziilor domniei sale, deşi acestea respectă normele dulcelui stil clasic ca formă şi construcţie, descoperim că se opun normelor literare actuale (la modă), fiind descriptive, expansive, prea-plinul sufletesc al autorului și sensibilitatea acestuia rupând zăgazuri, trasferându-se către lector, într-un tumult de stări şi emoţii. Este o realitate care, după opinia mea, nu este rea deloc.
Ca orice creator de poezie, Nicolaie Dincă uzitează de o paletă largă a figurilor de stil. O face într-un mod natural, curgător, reușind un ansamblu imagistic desăvârşit, bucurându-şi cititorul prin epitete ca: „foc viu”, „jarul mut”, „coapsele-andaluze” și, de remarcat ca special prin frumuseţea-i desăvârşită – „degetele oarbe”, apoi, „lame-arzătoare”, „lumină vie”, „patimi fierbinţi” „smaralde întunecate”, ş.a.m.d.. Comparaţii: „Pe sufletu-i plăpând și cald, ca fumul.” (Sfaturi ), „Și mă arde o teamă – hâdă ca un coșmar” (Spaime), „Dulcea mea, durerea mea / … / Pură ca un vis de floare” (Lume pentru doi) .”Sânii țuguiați ca o lămâie” (Gelos).
Sunt metafore personificate, revelatorii, care se cunună armonios cu gândurile autorului, conferind, pe lângă estetic, profunzime, concreteţe şi sugestie, expresie lirică. Citez: „…meandrele de doruri /… / M-au otrăvit cu picături de soare.”/ … / „Am prins câteva harpii, mi le-am făcut iubite, / Dar m-au rănit cu străluciri de stele.”/ … / „Iubirea mi se scurse-n fâșii de vise rupte:” – (Nimic despre dragoste).
Ilustrarea relaţiei om-natură prin atribuirea unor calităţi omeneşti fenomenelor din natură, animalelor sau lucrurilor, este rezolvată de către autor cu plăcută și inspirată îndemânare: „Vântoasele-și încep baletul, / Pe gânduri a rămas poetul, / singur-cuc. / Coboară liniștea-n zăvoi, / Cețuri prin văi se-abat ‒ puhoi, / Rămân copaci pustii și goi, „Iubire de toamnă
„M-am înțeles cu ploaia să-ți cânte la fereastră,”/…/ „Se-ntoarse supărată, plângând ca o copilă, / Că i-ai închis fereastra, și ne plângea de milă.”M-am înţeles… „Când nasc stele-n ochii tăi frumoși;”(Gelos)
Exemplele ar putea continua. Bucuria de a le descoperi, însă, trebuie să revină cititorului, cel care, cu siguranţă, va fi încântat să lectureze aceste poezii, să descifreze sensuri, mesaje, să-l înţeleagă pe poetul Nicolaie Dincă.
Acest areal al figurilor de stil, folosit cu pricepere şi consecvenţă de către autor, conferă versului acea piramidă asemănătoare notelor de parfum.
Astfel, trecând peste notele de top ce creează prima impresie, notele de mijloc, cele „ de inimă”, sunt tranzitorii către notele de bază, acestea din urmă asigurând profunzimea, soliditatea. În acelaşi mod, citind şi recitind poeziile lui Nicolaie Dincă, descoperi „note” diverse. Descoperi profunzime, sensibilitate, trăire lăuntrică, zbucium sufletesc, un întreg univers poetic ce se concretizează, prin frumos, în Speranţă.
O rezonanţă şi o relevanţă deosebită în lirica de dragoste a lui Toni Dincă, acest trubadur al inimii şi al iubirii, găsim în titluri ca: „Parfum albastru” , „Când eu te strâng la piept..”. „Când îmi săruţi privirea…” , „Mai bine…”,” „Din nori”, „Magia clipei” , „ Iubire mută”, „Cântec de dragoste” etc.
Impresionant de grăitoare este poezia Ia-mă de mână, cea în care Nicolaie Dincă împleteşte iubirea cu natura. Descoperim aici o deplină concordanţă cu stările sufleteşti ale poetului. Este lirismul pur, autentic, cu note aluziv subiective în care el, poetul, vede îndeplinirea dorinţei, (a cererii sale către iubită) „Ia-mă de mână și du-mă-n pădure, / Ascunde-mă-n liniștea verde de dor”o certă dovadă de dragoste… „Și nu-mi mai trebuie dovadă sau gaj: / Voi crede pe loc privirile-ți pure, / Când freamăt de ciute-mi va curge-n obraji.” Astfel, având suficientă încredere în dragostea acesteia, îşi dezvăluie frământările sufleteşti, dezamăgirea şi dorinţa sa de a se exila de lume, în liniştea naturii, a pădurii: Ia-mă de mână și du-mă în verde, / Să uit și să iert micimea umană, / Sărută-mă lung, de parcă m-ai pierde, / Și-apoi să mă lași desișului hrană.” Însă, după acest rămas-bun, revine cu o ultimă dorinţă şi cu speranţa revederii…: „Mă lasă-n pădure, dar ia-mi, până pleci, / Toată iubirea de foc de pe buze… / Când căuta-mă-vei sub umbrele reci, / Te voi primi cu un zâmbet de frunze.”
Şi pentru că Nicolaie Dincă iubeşte atât de mult natura, nu putea să nu facă o scurtă trecere prin anotimpuri, dedicându-le un capitol intitulat Alte nuanţe, în care poezii ca: „Durerile toamnei”, „Nostalgie autumnală”, „Gând hibernal”, „Tablou de Septembrie”, „Degeaba toamnă”, „Neguri”, Se petrece iar”, Iarnă în sat” şi altele, surprind peisaje, ipostaze cromatice, nostalgii ale poetului, infuzând prilejuri de reverie şi meditaţie asupra relaţiei om-natură.
Pe un ton elegiac, Toni Dincă se contopeşte cu natura. Îşi etalează realităţile sufleteşti, gândurile, filtrându-le, privindu-le din exterior, ca mai apoi să le expună pe un ecran mental, pentru lungă contemplare… „Sunt prins deja în scoarțe, mă simt stejar și-s matur, / Văd cum se scurge vremea și cum îmi cresc puieții, / Dar când, în iarna vieții, de dor am să mă satur, / Am să mă-ntorc la tine prin roua dimineții.” (Nostalgie autumnală).
Aş mai reţine, într-un exerciţiu de imaginaţie pentru cei care nu au avut ocazia şi ca o dulce amintire pentru cei care au trăit această emoţie, următoarele versuri: „Dacă-ți așezi, cu grijă, urechea pe pământuri, / Auzi cum se frământă, plângând că se usucă, / Noianul rădăcinii – crescută-n patru vânturi – / Și chiar cum crapă-n ramuri, furiș, coaja pe nucă.” (Tablou de septembrie)
Iată cum, din liniştea toamnei şi Viscolul iernii, autorul ne introduce în alt plan și anume într-un „crivăţ” sufletesc, dilematic, cel al iubirii de neam şi ţară. Zbaterile, rănile tot mai profunde, deziluziile, neputinţa poporului ce strigă prin condeiul poetului, dau naştere capitolului trei, denumit de către acesta Pro patria. Poetul este încercat de sentimente din cele mai diverse: dezamăgire, sensibilitate, descumpănire, întrebându-se retoric: „Ce-i aceea dragoste de țară, / Ce-i cu noțiunea de „popor”, / Dacă patima imaginară / Nu mai leagă inima de dor?”(Dilemă)… pentru ca mai apoi să rămână drept în credinţă şi cu speranţa în Dumnezeu – „Așa că-n mare mila Ta, / Trage blestemul înapoi! / Blestemul ăsta, din bătrâni, / Noi l-am plătit cu prea mult sânge; / Dacă mai ții și la români, / Oprește-l, Doamne, că ne-ajunge!” (Blestemul românilor)
Strigătul de disperare al poetului, din poezia ce dă şi titlul capitolului, Pro Patria – în traducere liberă „Pentru Patrie”, are menirea de a trezi conştiinţe. Acele conştiinţe ce au adormit pe ruinele industriei româneşti, pe munţii de bani câştigaţi nedrept în urma scoaterii la mezat a bogăţiilor acestei ţări: „Nu pot, Patria mea, nu mai pot, Ţară, / Să mai tac şi să rabd iar şi iară; / Nu pot să mai tac, după ce am văzut / Cum te-au tranşat şi cum te-au vândut.”
O altă poezie în care autorul îşi manifestă revolta, indignarea, este Ce-aveţi voi cu ţara asta? „V-ați întins spre noi stigmatul: / V-ați impus spionii, furii / Ca să ne conducă statul… / Ați pierdut simțul măsurii?!”
Cioburi de vise – capitolul cu numărul patru al volumului – reprezintă o recorporalizare a eu-lui liric. Autorul intră într-o analiză a propriilor adâncimi în raport cu timpul, cu viaţa, cu Dumnezeu, cu tot ce-l înconjoară, din dorinţa de a le descifra sensul, aşa cum el însuşi precizează: „Eu am sfâșiat trupul clipei cu dinții, / Cu ură, cu poftă, cu ghearele minții, / Decis să-i extrag toată seva și slava, / Să-i sorb ambrozía, să-i lepăd otrava. (Lupta)
Conştiinţa de sine, care transpare din eul auctorial – „eul” care gândeşte, simte, trăieşte, doreşte şi transmite, o întâlnim şi în versurile: „Am zilnic în cap o mie de gânduri, / O mie de noi crâmpeie de viață, / Toate se zbat, ignorând drept și rânduri, / Să scape din mâzga de neguri și ceață.”(O mie de gânduri) şi „Când vrut-am lumii-ntregi să-i fac pe plac, / M-au luat unii de prost, alții de frate;”/… / „De multe ori închid spre lume poarta, / La Dumnezeu mă rog și-ngenunchez,” / … / „Așa încât adesea mă-ntreb sincer: / „Ce mă înveți, Stăpâne ‒ plâng, sau tac?!”(Crez)
Frământările poetului, neliniştile, întrebările existenţiale umane şi supraumane sunt convertite în vers, în piatra filosofală a actului creator.
Într-o introspecţie continuă, Nicolaie Dincă dă frâu liber vocii interioare, „Căindu-se că n-a gustat din toate, / Că n-a atins Lumina – mai ales –, / … / Că n-a zburat
cu îngerii spre soare, / Că n-a iubit destul – și asta-l doare–, / Că nu L-a înțeles pe Dumnezeu.” (Introspecţie).
Poetul transformă cu uşurinţă lumea în cuvinte, iar cuvintele acestuia preiau întreaga sa fiinţă, conservându-o în versuri. Sunt versuri ce devin repere poetice existenţiale, hrană pentru suflet.
Nicolaie Dincă îşi filtrează prin sita sufletului toate etapele vieţii. Despre fiecare moment, situaţie, are de spus câte ceva…
Astfel, nostalgia copilăriei îl năpădeşte şi îl determină să concluzioneze: „Mintea de-acum, de-aveam atunci, / Am fi rămas ștrengari, /Că nu ne-am fi dorit, ca prunci, / Auzi: să creștem mari!?” (Copilăria). Şi, despre om pe scena vieţii: „Actori triști în filmul sorții,/ Amăgindu-ne, am vrea,/ Jucând viața-n scena morții,/ Să uimim lumea cu ea.” (Actori). Filozofând în legătură cu viaţa şi tinereţea, continuă în poezia Verde crud: ”Suntem vinovați de-o crimă: / Moartea tinereții noastre. / N-am știut destul a cere, / De la Cer, un bob zăbavă, / Am vândut timp pe plăcere / Și zâmbete pe otravă”. Iată un verdict, pe cât de dur pare a fi, care cuprinde în el tot adevărul lumii, din nefericire, iar poetul nu se teme să-l exprime.
Nici în poezia Lebede…, nu se teme să rostească, printr-un joc de cuvinte personificat, bune şi rele, în două categorii distincte, albe şi negre, uzitând, prin analogie, de metaforă. Lebede albe – „zilele mele”, „Bunele mele”, „speranțele mele”, „Certele mele”. Lebede negre – „Nopțile mele”, „relele mele”, „Fricile mele”, „fantasmele mele”. – pentru a declama în finalul poeziei, ca o firească acceptare: „Eul din mine trăiește prin ele.” (poetul latin Juvenal scria termenul „lebăda neagră” în expresia ”rara avis in terris nigroque simillima cygno”- „un om bun e la fel de rar ca o lebădă neagră”). Fără a face vreo aluzie directă la zodia poetului, poezia Lebede… este o analiză a dualităţii, general valabilă la specia umană şi nu de mulţi oameni conştientizată ori recunoscută.
Aflându-se într-un permanent dialog cu Dumnezeu, poetul îşi conştientizează limitele materiale şi morale, dar şi răsplata smereniei şi a spovedaniei. Astfel, în capitolul cinci al volumului Noi şi Dumnezeu, o antiteză între teluric şi celest, între Divinitate şi creaţia Sa, vom descoperi versuri de profunzime, din care reies eforturile celui care îşi doreşte să-l ţină pe Dumnezeu aproape, în inimă şi în conştiinţă: ”Doamne, sufletul să-mi ierți, / Curățindu-l de păcate! / Părintește să mă cerți, / Că le-am săvârșit pe toate.” (Doamne, sufletul să-mi ierți!) … „Când mă sfădesc cu gândurile mele,/ Doar Ție, Doamne, mă mai confesez,”(Rugă) … „Și Dumnezeu se termină-ntr-o zi,/ Când oameni-și vor renega credința/ Și-atunci, recunoscându-Și neputința,/ Va renunța, plângând, a ne-auzi.”(Şi Dumnezeu…) „Eu am rămas ușor nedumerit, / Că n-am avut ofrande cui aduce… / L-am căutat pe Domnul… de-am murit; / Nu mi-a lăsat decât un semn – O CRUCE.” (Potopul)
Dumnezeu – sursă a vieţii, a iubirii, a iertării, a armoniei în lume, speranţă, prezenţă sensibilă accesibilă sufletului, simţurilor umane. Poetul îl caută, îl doreşte, îi simte prezenţa materială, perceptibilă prin revelaţia sa poetică!
Ca ultim gând din paginile acestui volum, pentru cititori, În loc de final… autorul semnează un pseudo-testament până la volumul viitor: „N-am să iau, când plec, nici-o avere,/ Vă las cărțile și-n rest…necazuri!.”
Eu zic, să vă grăbiţi a le citi! Probabil multe vor ma fi…
Om al faptelor, captiv în călimara vremurilor, Nicolaie Dincă se auto-proiectează prin natura zodiei sale, valorificând calităţi, trăiri, împliniri şi năzuinţe, mulţumiri sufleteşti şi nemulţumiri ale domniei sale, dar şi ale societăţii în care trăieşte. Este un volum de poezie de tip confesiv în care, cu mare atenţie şi dăruire, autorul a zidit cuvântul în iubire de oameni, iubire de femeie, iubire pentru cea iubită, iubire pentru natură, iubire pentru ţară şi neam şi nu în ultimul rând în Iubirea de Dumnezeu.
Această iubire a poetului este precum o Lumină căreia îi dă strălucirea unui diamant şi viaţă, cu fiecare respiraţie, literă, cuvânt. Aşa, reuşeşte să ridice un templu pilduitor, cărămidă cu cărămidă, în sufletele semenilor atunci când spune: „Pătrunde cu credință, să-ți lasi aici durerea,/ Soarbe-i mireasma sfântă, și-ți regăsești puterea!… / Și… cugetă, pe urmă, să vezi cum este omul:/ Când îl învinge viața, se-ntoarce către Domnul!/ Cu-a Lui lumină-n suflet, gândind la Cele Sfinte, / Mergi și-ți urmează drumul, cu Domnul înainte!”(Printre mesteceni)
Cu Domnul înainte! îi spun şi eu autorului Nicolaie Dincă şi aş adăuga: Te bucură şi crede în Cel ce totul vede!

Olguţa Luncaşu Trifan
Iași, martie 2017

Felicitări autorului pentru volumul PARFUM DE SPERANŢE! Apariţie grabnică, succes la cititori şi bineînţeles cu ocazia lansării!

Lasă un răspuns