«

»

Ion Gănguț – Perenitatea lui Caragiale și a personajelor sale

Ion Gangut

Am preluat termenul de perenitate de la un fin și pasionat cercetător întru Caragiale, Ștefan Cazimir, cel care și-a dat seama primul că utilizarea în exces a sintagmelor actualitatea lui Caragiale sau Caragiale – contemporanul nostru nu poate aduce niciun serviciu operei pe tărâm estetic, ba din contra: „A invoca obsesiv actualitatea înseamnă totuși o falsificare a perspectivei. Se sugerează, involuntar, un provizorat, o maladie, o stare de criză. Este ca și cum am spune: e actual azi, dar n-a fost ieri sau nu va fi mâine. Astfel stând lucrurile, e mai potrivit să vorbim nu despre actualitatea lui Caragiale, ci despre perenitatea lui, care este de același tip cu perenitatea Partenonului sau a Glossei lui Eminescuˮ, a declarat Ștefan Cazimir, într-un interviu acordat Agerpres în anul aniversar 2012. Tot el observa că în ultimii ani, lumea este mai preocupată de actualitatea lui Caragiale decât de arta lui. Excesul de articole, comentarii, chiar cărți despre problema actualității lui Caragiale și a personajelor sale nu poate face decât deservicii unei creații monumentale, fapt observat și de Nicolae Manolescu: „Actualizarea forțată din comentariile ultimelor decenii nu îl apropie pe Caragiale de noi, ci îl îndepărtează de el însușiˮ( Nicolae Manolescu, Din nou despre Caragiale, în România literară, nr. 11/2012). De altfel, Manolescu se pronunțase în această problemă și cu un deceniu mai înainte: „Atâtea replici din Caragiale se potrivesc la situații actuale și ne vin pe limbă tocmai pentru miezul și actualitatea lor […] În ce constă actualitatea, nu e greu de observat. Uitați-vă în jur, deschideți televizorul, răsfoiți presa, ciuliți urechile și-i veți recunoașteˮ( Nicolae Manolescu, Între actualitate și actualizare, în România literară, nr.4/2002.
În legătură cu problema pusă în discuție, considerăm necesar apelul la un nume notoriu, Hans Robert Jauss, conducătorul Școlii de la Konstanz, cel care a adus, într-un fel, o soluție de clarificare privind interpretarea unei opere literare peste timp, adică în diacronie. El a introdus în ecuația lecturii câteva concepte, precum orizont de așteptare și distanțare estetică. O operă devine desuetă, depășită, fără valoare, în momentul când se produce o ruptură între conținulul acelei opere și orizontul de așteptare al publicului din momentul receptării. Prin orizont de așteptare, el înțelege un sistem de referințe care determină experiența unui public receptor la un moment dat. Astfel, finalitățile receptării pe care ni le propune Jauss ar fi: o cercetare istorico-literară repetată a operei în momente diferite, deplasarea accentului dinspre creație către interpretare, realizarea unei istorii hermeneutice a acelei opere. În concepția sa, dacă un scriitor care aparține unui context istoric, social și cultural, reușește să impresioneze și în alt context, să facă adică textul viabil, atunci respectivul scriitor este unul valoros și a produs fenomenul schimbării de orizont sau supraviețuirea acestuia în diacronie. Este și cazul comediilor caragialiene? Oricum, teoria receptării propusă de Jauss este considerată ca valabilă, s-a impus treptat și are, iată, mare legătură cu personajul comic al lui Caragiale: „A râde de eroul comic se poate deseori transforma în a râde alături de el […]. Constatarea e valabilă într-o măsură sporită în legătură cu cele trei funcții mai sus amintite: destinderea, protestul și solidarizarea, pe care le poate îndeplini atât râsul detașat, cât și râsul participativ ˮ (H. R. Jauss, Experiență estetică și hermeneutică literară, Editura Univers, București, 1983, p. 306).
Teoriile lui Jauss funcționează foarte bine nu numai în exemplele date de el din literatura europeană, ci și în cazul operei lui Caragiale. Eugen Simion, cel care are o contribuție fundamentală în reluarea și publicarea integrală a tuturor producțiilor lăsate de Caragiale, aducea în atenția contemporanilor aventura receptării acestuia și invoca atitudinea critică a grupul de intelectuali români interbelici autoexilați în Franța (Constantin Noica, Petre Pandrea, Emil Cioran, Mircea Eliade), care erau convinși că „din pricina zeflemelei sale, noi, românii, nu avem acces la metafizică și că personajele sale au creat un model (negativ) care ne urmărește și azi în toate domeniile vieții sociale și moraleˮ(Eugen Simion, Caragiale și lumea românească, în Caiete critice, Editura Fundația Națională pentru Știință și Artă, nr. 6/2012, p. 9).
Peste câțiva ani, Mircea Eliade își va revizui poziția destul de radical, într-un studiu publicat în revista Luceafărul în 1948, considerându-l pe Caragiale pe o poziție egală cu a lui Eminescu, ca fiind două fețe diferite, la fel de valoroase, ale spiritualității românești: „Căci, în fond, este limpede că atât poziția reprezentată de Caragiale, cât și cea reprezentată de Eminescu, aparțin într-o egală măsură fenomenului românesc […]. Fără voia noastră, Mitică a lui Caragiale face parte, cu aceeași autenticitate și aceeași vigoare, din spiritualitatea românească la fel ca Dionis sau Ion al lui Rebreanuˮ( Mircea Eliade, Două tradiții spirituale românești,apud Eugen Simion, art. cit.,p. 11).
S-a făcut și continuă să se facă, din păcate, o confuzie flagrantă, regretabilă, între universul real (societatea de la sfârșitul secolului al XIX-lea) și universul fictiv (lumea ce populează operele caragialiene). Furați de pasiunea de a demonstra o ipoteză sau alta, criticii literari mai vechi sau mai noi amestecă perspectivele, criteriile pe care le avem în vedere când discutăm comediile lui Caragiale sau personajele sale. Nici măcar nu este de mare mirare, întrucât personajele par mai reale decât cele din realitate- aici, printre altele, stă valoarea și măreția lui Caragiale. În ce ne privește, considerăm că opera trebuie analizată după criteriul estetic, iar receptarea ei după acest criteriu face dovada înțelegerii ei în profunzime, dovada despărțirii apelor. De ce există o atitudine atât de ostilă față de lumea lui Caragiale? Există o multitudine de răspunsuri la această întrebare, dar noi ne raliem opiniei lui Al. Paleologu: „De aceea există la noi, manifestată fie direct, fie disimulat, dar tenace, atâta ostilitate față de Caragiale, abisalul Caragiale, geniul inteligenței radicale, cel mai eficient dintre marii români demascatori ai Prostieiˮ(Alexandru Paleologu, Comicul și zeflemeaua,în vol. Despre lucrurile cu adevărat importante, ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 1998, p.8).
O afirmație a lui Ştefan Cazimir referitoare la abundența de studii și articole despre Caragiale rămâne memorabilă (semn al celor aleși), anume că niciodată nu vom izbuti să-l epuizăm pe Caragiale. El este acela care întotdeauna ne va epuiza pe noi.
N. Iorga a fost cel dintâi (geniile se recunosc între ele) care a făcut referire fără drept de tăgadă la conștiința artistică exacerbată și talentul nativ de caligraf al lui Caragiale: „Cântărea de o sută de ori cuvântul pe care-l cobora pe hârtie într-o caligrafie perfectă, pe care-l cetea cu o dicţiune fără greş, pentru a-l distruge la cea mai slabă îndoială despre adevărul corespondenţei lui cu ideea sa ori cu armonia operei. Un condei mai stăpânit n-a existat vreodată, nici aiurea, şi rareori un creator mai mare a nimicit cu mai multă pasiune opera sa pentru că nu corespundea celor mai nobile intenţii artistice”( Valeriu Râpeanu, Anul Caragiale. Un scriitor de geniu. Permanent şi nemuritor, în Curierul Național, 14.08.2012). Eminescu și Caragiale (denumit de contemporani moș Virgulă) au fost cele mai mari și exigente conștiințe critice ale secolului al XIX-lea, ridicând responsabilitatea scriitorului față de cuvântul scris la standarde încă nedepășite.
Faptul că opera sa transmite semnificatii generale și valori estetice caracteristice scriitorilor clasici, precum spiritul critic, măsura în toate, armonia dintre intențiune și execuțiune, echilibrul compozitiei, importanța acordată sensului etic și estetic al artei, arta de a crea modele, toate acestea constituie și argumente ale perenității sale, alături de componenta realistă prezentă în fibra intimă a scriitorului.
„Prin Caragiale, îmi permit să adaug, am devenit cu toţii mai îndrăzneţi, mai lucizi, poate chiar mai deştepţi. Am învăţat să deosebim mai bine esenţa de aparenţă, fiinţa de mască, adevărul de minciună. Felul nostru de a privi în jur şi în noi înşine a devenit mai adînc şi mai sever. Această acţiune modelatoare se va exercita şi în viitor. Anul Caragiale s-a încheiat, mileniul Caragiale continuăˮ -afirma Ștefan Cazimir (File dintr-un jurnal de bord, în România literară, nr.9/2003). Ceea ce domină în amintirile contemporanilor și se detașează și din paginile critice este imaginea omului-spectacol și imaginea lumii ca teatru, a lumii ca spectacol neîntrerupt.

Lasă un răspuns