«

»

Azi… pentru mâine – Convorbiri: Petruş Andrei, cultul pentru muncă și valorile neamului românesc

Emilia Țuțuianu

Domnule Petruş Andrei vă invit la un dialog pe teme culturale şi vă rog să îmi împărtăşiţi din experienţa dvs. literară de o viaţă. În toate dialogurile purtate cu prietenii mei am început cu o rememorare a înaintaşilor interlocutorilor, a obârşiilor acestora lucru care vă rog să îl faceţi şi dvs. – vă rog deci să ne povestiţi despre părinţi, bunici şi amintirile legate de familia dvs.?
– Stimată doamnă Emilia Țuțuianu, permiteți-mi mai întâi să vă mulțumesc pentru invitația pe care mi-o faceți, aceea de a purta un dialog despre viața, arta și menirea artistului în societatea noastră contemporană. Ca și dumneavoastră, sunt nemțean și mai român decât toți românii, fiindcă m-am născut în comuna Români, județul Neamț, o comună aflată în ,,Triunghiul Bermudelor,, între Piatra Neamț, Roman și Buhuși -Bacău. Părinții mei sunt ION ANDREI și MARIA IONAȘCU, țărani cu frica lui Dumnezeu, oameni harnici care au reușit să scoată din copiii lor patru profesori: Ștefan și Vasile Andrei profesori de matematică la Colegiul Tehnic ,,Ion Borcea” din Buhuși, iar sora mai mică, Maria Andrei Tudor profesoară de matematică și bibliotecară la Liceul Economic din Piatra Neamț. Eu, din mila Domnului, profesor de limba și literatura română în învățământul preuniversitar, la Liceul din Puiești – Vaslui. Sunt mândru de părinții mei fiindcă mi-au transmis cultul pentru muncă și pentru valorile neamului românesc. În volumele ,,La pârâul dorului” (2000 și 2015 – Los Angeles), ,,La fântână la izvor” (2008) ale etnologului și scriitorului Gheorghe Țigău din Piatra Neamț sunt câteva creații populare culese de la părinții mei, poezii și cântece pe care și le îngăduiau după munca extenuantă a câmpului. Nu mi-am cunoscut bunicii și regret. Bunicul Gheorghe Andrei din Regimentul 64 infanterie este erou căzut în Primul Război Mondial, în Războiul pentru Reîntregirea țării și se odihnește în Mausoleul de la Mărășești (Culoar H, Cripta 5, Locul 20). Este și ,,Balada lui Gheorghe Andrei” pe care v-aș ruga să o publicați în revista ,,Melidonium” ca cei tineri să nu dea uitării faptele de arme ale înaintașilor.

Petruș Andrei

.- Cum a fost copilăria şi tinereţea dvs. ce pasiuni aveaţi la vârsta adolescenţei?
– Am fost dat de șase ani la școală, având pe frații mei mai mari premianți, model și ajutor pentru mine, și m-am silit să-i ajung din urmă și să-i întrec. Am luat numai premiul întâi iar în 1959, pe când eram în clasa a VII-a la Școala din Români, am ocupat Locul I (Unu ) pe țară, la Concursul de Cruce Roșie, ,,Sanitarii pricepuți”. Răspunsul meu ,,Despre imunitate și vaccinări” a fost apreciat de Ministrul Sănătății de atunci, ca fiind al unui student din anul al II-lea la Medicină. Am luat, de asemenea, nota 10 (zece) la proba practică, am fost înregistrat la Radio, iar fotografia a apărut în ziarul ,,Scânteia” (din 7iulie, 1959, pag..3). Am fost pregătiți de doctorul Ion Chiorbeja, absolvent a două Facultăți, Medicină și Teologie, viitorul arhimandrit și stareț al Mânăstirii Neamț, pe care l-am considerat părintele meu spiritual și căruia i-am dedicat primul meu volum de versuri ,,Descântece de inimă rea” (Editura ,,Panteon”, Piatra Neamț, 1995, cu o prefață generoasă semnată de editorul Daniel Corbu).
Ce vă aduceţi aminte cu drag din perioada copilăriei şi tinereţii?
– Pasiunea mea de-o viață a fost și a rămas cititul. Citeam chiar când mă duceam, în vacanța de vară ,,Cu cartea la păscut”, cum mi-am intitulat una din ,,amintirile mele din copilărie” și pe care v-o trimit pentru amuzamentul cititorilor revistei ,,Melidonium”. Sunt născut pe timpul secetei și foametei (pe 1 iunie 1946, într-o sâmbătă, pe timpul ,,Crepusculului de miere”, cum mi-am intitulat unul dintre volumele de versuri). În copilărie mâncam orice se găsea pe câmp: gorgoaze, morcovi din grădina C.A.P.-ului, cartofi și popușoi copți ș.a., de eram numai pielea și osul. În vacanța mare după clasa a VIII-a, fiind trimis în tabără la Târgu Ocna, doctorul care ne-a dezbrăcat să vadă dacă nu avem râie sau păduchi a strigat sora și i-a spus: ,,Uite unul scăpat de la Auschwitz.” (Osviecem, cum spun polonezii, pe care l-am văzut mai târziu și m-am îngrozit). Doctorul m-a pus să împart suplimentul dar mâncarea era atât de multă și de bună încât elevii mai mari aruncau cu biscuiții după mine și am pus totul la păstrare, după aceea, într-o valijoară ca să am când voi ajunge acasă. După 18 zile m-am întors bronzat și cu fălcuțe, mai să nu mă recunoască părinții.
Când v-aţi descoperit pasiunea pentru cuvânt când aţi avut primele încercări literare?
– Primele încercări literare datează din anii de liceu. Eram în clasa a IX-a la Colegiu Național ,,Petru Rareș”din Piatra Neamț, și în ora de geografie doamna profesoară Vitenco, de luminoasă aducere aminte, m-a surprins scriind poezii în timpul orei. Mi-a luat caietul pe care mi l-a dat a doua zi în cancelaria plină de profesori respectabili și impunători spunând: – Băiatul acesta este de o sensibilitate extraordinară. Va ajunge un mare poet! Și, către mine: – Poftim caietul! Dar să nu mai scrii poezii în orele mele! Am ascultat-o, ca de altfel, pe toți profesorii, cu sfințenie și dacă am ajuns scriitor însemnat, le-o datorez. Spun ,,scriitor însemnat”, în sensul că m-au băgat în seamă niște jurii obiective și competente. Anul acesta, de pildă, am fost cam răsfățat: am luat premiul U,S.R., Filiala Bacău, pentru poezie, am luat marele premiu ,,Fănuș Neagu” la Râmnicu Sărat pentru volumul de poezie ,,Un dor nestins de nemurire” (Editura ,,Rafet”) și Premiul Întâi pentru critică literară (vol. ,,Lecturi empatice” Editura ,,Sfera” Bârlad, 2015) la Festivalul Național de Creație ,,Vrancea literară” (Panciu), președintele juriului fiind scriitorul și editorul Ioan Culiță Ușurelu, redactor-șef al revistei ,,Salonul literar”. Sper că și cel mai recent volum apărut în acest an ,,Fabule, satire, parodii…” (Editura PIM, Iași, 2016) să se bucure de același succes.
Vorbiţi-mi despre anii studenţiei dvs. ce idealuri aveaţi şi ce preocupări împărtăşeaţi?
– Eram în anul al II-lea la Facultatea de Filologie din cadrul Universității ,,AL. I. Cuza” din Iași, având colegi pe ,,celebrii” Aura Mușat, Al. Dobrescu, George Pruteanu, Gh. Hrimiuc-Toporaș (Sașa), bunul meu prieten, căruia i-am citit într-o noapte câteva poezii și schița ,,Haimanaua”, publicată în ,,Amurg sentimental” (București) și, recent, în revista ,,Scârț” (Iași). Sașa m-a ascultat cu atenție și mi-a spus cu seriozitate: – Petruș, noi nu ne pierdem bursa, terminăm facultatea și, după ce vom fi repartizați la Pocreaca, o să scriem la versuri de o să înnebunească lumea. Și lui i-am ascultat sfatul, urma să-mi scrie prefața primului volum din 1995, dar, în același an, o boală necruțătoare l-a răpit din mijlocul celor dragi mult prea devreme.
Am devenit poet printr-o minune. Am început să mă iau în serios, abia după ce am fost înlocuit, pe nedrept, din funcția de director al Liceului din Puiești. Cei ce au crezut că-mi fac un rău, mi-au făcut un mare bine, căci, bunul Dumnezeu a avut grijă de mine și mi-a dat har să-l împart cititorilor prin cele 22 de cărți editate până acum.
Aţi profesat ca profesor de limba şi literatura română deci aţi iubit mereu cuvântul, aţi educat promoţii întregi de elevi, ce aţi dorit să transmiteţi generaţiei de mâine?
– Ca profesor de Limba și literatura română în învățământul preuniversitar n-am lăsat niciodată corigenți și repetenți, timp de 40 de ani, de la orele mele nu chiulea nimeni și de foarte multe ori ieșeam din clasă însoțit de aplauzele elevilor. După ieșire la pensie, am refuzat să mai iau ore pentru că nu mai sunt elevii de altădată. Cei de astăzi, dacă vor să ajungă ceva în viață, trebuie să asculte de părinți și de profesori și să muncească pe brânci. Ca elev mergeam desculț cu sapa–n spinare la prășit alături de frații mai mari și de părinți iar ca student mergeam cu ziua la cules struguri în via de la Șorogari, vis-a-vis de căminele studențești din Copou. Munca de orice fel înnobilează într-adevăr pe om, dacă vrea să fie om.
Aveţi apărute 22 de volume de versuri şi alte scrieri, ce vă inspiră să creaţi, de unde apar muzele poeziei pentru dvs. şi de unde vă luaţi subiectele prozelor?
– Muzele poeziei și subiectele prozelor mele le iau din viața de zi cu zi, din cele trăite, văzute sau auzite. Marele meu prieten, scriitorul și editorul Valeriu Stancu auzindu-mă povestind câte ceva, mi-a spus că ,,Ai asemenea întâmplări și încă nu le-ai scris?” Nu le-am scris dar le scriu și sper să-i fac o surpriză cât mai curând, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Cum vedeţi lumea satului românesc actual, se mai păstrează tradiţiile şi obiceiurile, tinerii mai sunt interesaţi de valorile înaintaşilor?
– În privința satului românesc, sunt un nostalgic incurabil și am să vă trimit două-trei poezii pentru a vă convinge. În satul de astăzi te asurzesc manelele de la boxele instalate pe prispă de indivizi care nu au citit o carte sau o revistă în viața lor. Faptul că tinerii nu mai fac nici armata, i-a transformat într-o cireadă zăpăcită de streche care o ia razna încotro apucă. Ar fi un miracol să iasă din ei oameni dar eu nu cred.
Sunteţi membru al Uniunii Scriitorilor Filiala Bacău, cum vedeţi afilierea la o importantă organizaţie literară din România?
– A fi membru al Uniunii Scriitorilor din România este mai întâi un grad de noblețe și mai apoi o răsplată pentru nopțile pierdute (și câștigate) și a cărților editate. Dumneavoastră, dragă doamnă Emilia Țuțuianu, știți aceste lucruri la fel de bine ca mine. Înseamnă însă și obligații: citesc și scriu despre cărțile colegilor și prietenilor literari lăudându-le virtuțile și arătându-le, cu duhul blândeții, defectele, ca la clasă. Îmi face plăcere să amintesc pe oamenii admirabili de la U.S.R., Filiala Bacău: domnul președinte Calistrat Costin, Ioan Prăjișteanu, Dumitru Brăneanu, Grigore Codrescu, Nicolaie Mihai, Doru Ciucescu ș.a. Organizarea Festivalului Național ,,George Bacovia” de către domniile lor este, în fiecare an, ireproșabilă, iar prezența autorităților locale (anul acesta – Sorin Brașoveanu, președintele Consiliului Județean Bacău) este hotărâtoare.
Ce opinii aveţi despre activităţile culturale în societatea de astăzi când mercantilismul şi politica sunt pe primul plan?
– Cei mai mulți oameni politici de la noi sunt niște indivizi care cred că Norvegia este republică prezidențială. Acești indivizi nu se mai ascund în codri, fie că-s rași de pe suprafața pământului, fie că nu mai sunt ai noștri, ci se ascund în Parlament. Cred numai în politicienii care sprijină actele de cultură și luptă pentru reîntregirea țării.
Cum vedeţi amestecul politicului în activităţile culturale acum când tot felul de manifestări culturale trebuie să poarte girul politicului şi mai puţin al oamenilor de cultură autentici?
– La o întrebare asemănătoare am răspuns și profesorului și etnologului Gheorghe Țigău din Piatra Neamț, un om admirabil, prin niște ,,catrene ale înțelepciunii” pe care îngăduiți-mi să le repet:

Sânt copleșit de un amarnic gând
Că-n țara mea ne vor robí stăpânii
Și parc-aud pe Dante cuvântând:
,,Lăsați orice speranță”, voi, românii.

În lumea noastră, cum se știe,
Atât de plină de năduf
Sunt nulități ce stau în puf
Și-artiști ce mor în sărăcie.

Constat de la o vreme cu uimire
Că face casă bună cu trufia
Și-n calea aurită spre mărire,
Ca molima, s-a-ntins la noi Prostia

Se roagă mama la altar
Ca fiului să-i schimbe sorții
Să n-ajungă parlamentar
Să fie-alături de toți hoții

Pe toate-n viață să le știi
Dar prost și lacom să nu fii
Că lăcomia și prostia
Au dus de râpă România.

La noi Corupția îndată
S-a-ntins precum malaria
Și ca Erasm aș vrea odată
Să scriu ,,Antibarbaria”.

Și în final:

Nu ești nicicând ceea ce crezi
Ci numai cât realizezi
Și numai cât ai dăruit.
Abia atunci ești mântuit.

Stimată doamnă Emilia Țuțuianu, vă mulțumesc respectuos pentru răbdarea dumneavoastră și a cititorilor și vă urez multă sănătate și spor în toate, să puteți să realizați toate proiectele pe care vi le-ați propus.

Emilia Ţuţuianu

Lasă un răspuns