«

»

Mihai Merticaru – poesis

CHIP FĂRĂ CHIP

Sprijinit în cârjele melancoliei,
cu buzunarele pline de finitudini,
șchiopătând prin funinginea mileniului
covârșitor de absurd,

în ritmul melodiei vieţii,
meditezi la o moarte de probă,

cădere în haos, în ecoul stării de a inexista,
traversând o vale întunecoasă care
te aruncă în propria abisalitate

din preajma hotarului dintre lumină și beznă,
dincolo de care bântuie împărăţia murităţii
fără prezent,
născându-te dintr-o moarte și intrând în alta,

în impermanenţa unor lumi paralele,
eliberat de spaţiu și timp,

semn al unui tainic echilibru între fiind și
nemaifiind,
reflectare în propria umbră ca perspectivă a
neantizării,

a dece-ului fundamental al întoarcerii la
începuturi,

în golul tăcerii umplut cu
chipul fără chip
al nimicului…

SERENITATE

În această tăcere de cremene
din văile îngândurării umbrite de
năluci fugare, întâmplări cu chipul acestei lumi,

aud cum se îngână galaxiile,
cum se ciorovăiesc secolele cu mileniile
ori se ţese covorul uitării din urzeala
orizonturilor

sau se destramă fiecare vis
abia întrezărit printre umbre nevăzute.

de aici pot să disting chipul absenţei
într-o adunătură de nimicuri multiplicate
în ecouri.

simt cum prin mătasea privirii
se pritocesc toate amintirile sorbite
de gura fără margini a hăului.

coloanele de marmură neagră ale nopţii
îmi împrospătează continuu uimirea
voluptăţi furtive.

din demultul departelui vaporos
până dincolo de dincoloul galactic,
se cerne o muzică pancosmică.

mestec pâinea indiferenţei inerţiale,
scriind și tot nescriind la acest tratat despre
neant, în timp ce porţile veciei reci
se închid pentru totdeauna în urma mea.

simt cum pot să fiu fără să fiu.
deasupră-mi stelele freamătă-n coruri,
semn că m-am împăcat cu soarta
și cu apusele doruri…

FANTASME

Aşa dintr-odată,
la lumina unui fulger globular,
o apariţie fantasmatică,

din departele demultului şi demultul
departelui,
îmi apare în față TATA,

mai scund şi mai tânăr decât mine;
gheme de muşchi îi jucau sub piele,
surâs ireal, cămaşă albă, imaculată,
frunte cotropită de riduri,

brazde proaspete sub unghii
(din pământul spoliat în 1959),
picioare goale mângâind ţărâna
(scumpă şi dragă inimii sale),
un spic auriu de grâu după ureche,
o pâine rumenă sub braţul stâng.

te aştept DINCOLO, mi-a spus scurt,

avem multe de discutat,
vom avea și timp îndestul.

ecoul pașilor călcând pe frunze uscate
îmi răsună și acum în urechi.

în surdină se aude cântecul unei lebede,
de pe o rană a cerului, soarele din ochii mamei
îmi trimite cele mai călduroase
raze…

Lasă un răspuns