«

»

Gheorghe Pârlea: Irina Lucia Mihalca şi luntrea visului ei din… “o mie de vieţi şi-o nouă viaţă” – Impresii de cititor

Irina Lucia Mihalca

Pe internet, poeţii noştri domină oceanul virtual hotărnicit între ţărmurile limbii române, observă cel ce s-a născut în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Prozatorii au şi ei culoarele lor de navigare, dar mereu sub rezerva discriminării, în raport cu poeţii. În era vehiculului Google, contemplatorii nu mai au timp să urmărească parcursul lung al prozei, fie şi dacă autorul îşi postează pe rând secvenţele romanului sau ale nuvelei, perceptibile ca unităţi de sine stătătoare. “Timpul e bani”, remarcă “filozoful” pragmatic al prezentului. Un poem-două pe zi, treacă-meargă. Dar o proză… e cronofagă. Poate de aceea s-au înmulţit poeţii! Ba nu! Ştim (de la Alecsandri încoace) că la români poeţii nu se înmulţesc, ci se nasc necondiţionat ca poeţi: “Românul s-a născut poet”, recunoaşte bardul de la Mirceşti. Ei însă, poeţii, vin pe lume doar cu germenele poetic, urmând ca acesta să încolţească, să crească, mai mult sau mai puţin. Cel care certifică “geneza” poetului român, confirmă şi paradigmă evoluţiei: “E unul care cânta mai dulce decât mine?/ Cu-atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine./ Apuce înainte s-ajungă cât de sus./ La rasaritu-i falnic se-nchină-al meu apus”.
Aşadar, poeţi între poeţi. Avem de ales. Eu, unul între cei care scrutează de pe ţărm întinderile virtuale spre a repera luntrele şi… “bărcuţele” cu vise plutitoare, le trag la mal pe cele care au matricea lirică compatibilă cu eul meu tomnatic. Am o vârstă la care mă feresc să aleg oferte de visuri amăgitoare, cele care mă întorc în timpul cel fără aşteptări. Caut, de preferinţă, poeţi, aceşti călători cu luntre, căci velierele, vapoarele ar fi mai potrivite să-i legene în valuri pe prozatori, cei care îşi asumă, între alte aventuri, şi întâlnirile cu piraţii sau cu aizbergurile.
Şi apropo de teme, recunosc, nu sunt complet imun la cântecul de sirenă. Graţie acestei vulnerabilităţi am descoperit-o pe Irina Lucia Mihalca, o poetă care scrie poeme lungi şi cu substanţă, parcă jucând rolul Şeherezadei dintr-o povestea a celor “O mie şi una de nopţi”. Cum s-ar zice, adaptând la real, cititorul poemelor Irinei, captivat de lungimea şi farmecul poemelor sale, îşi amână apetenţa pentru reprobabilul din cotidian (cu un asemenea “vicleșug” şi-a salvat viaţa Şeherezada, ultima fecioară ce urma a fi sacrificată de regele oriental Shahryar). Desigur, orice analogie implică şi diferenţe specific. La ele voi încerca să mă refer sumar în cele ce urmează, pornind de la concreteţea palpabilă, adică de la volumul Irinei Lucia Mihalca “Dincolo de luntrea visului”.
Ştiind că-i preţuiesc versurile, autoarea a încercat să-mi facă o surpriză, adică să-mi trimită acasă acest volum de poeme al dânsei, dar intermediarul desemnat să o facă, direct de la tipografie, nu a dat curs operaţiunii. Iniţiatoarea generosului gest care mă avea că destinatar aştepta confirmarea primirii coletului şi efectul surprizei. Cum reacţia beneficiarului întârzia, plana asupra lui anatema ingratului. Abia după ce donatoarea s-a edificat asupra incidentului, avea să fiu absolvit de presupusa impoliteţe. Desigur, ca să-şi desăvârşească frumosul gest, autoarea cu pricina mi-a pus personal la poştă volumul pe seama căruia eu încasam prezumtiva amendă. Acum, absolvit de povara “nerecunoscătorului” şi mai ales dăruit cu privilegiul unor momente sublime de lectură, voi încerca un gest de mulţumire, îndrăznind un exerciţiu de comunicare a impresiilor de cititor – desigur nu ar trebui să precizez pentru “cititor” atributul “comun”, căci numaidecât se va deduce asta.
Am să încep prin a aprecia frumuseţea şi temeinicia operei celor care au îmbrăcat filele cărţii în catifelata haină de sărbătoare – anume, coperta. Un bleu degrade, în consens cu titlul (imensitatea spaţiului de plutire pentru “luntrea visului”), luntrea şi chipul angelic al visătoarei, “centrul de interes” al scenei. Manşetele copertei conţin, discret, un text de referinţă asupra poetei, semnat de scriitorul Geo Galetaru, o sintetză biografică şi enumerarea premiilor aferente concursurilor literare care au premiat-o. Pe cine să laud concret aici? Laurii ar trebui să aparţină Editurii “Mușatina” din Roman, al cărei editor e distinsa doamnă Emilia Ţuţuianu, gazda celor care beneficiază cu generozitate de spaţiul virtual al site-ului cultural “Melidonium”.
Cu privire la substanţa cărţii, respectiv poemele Irinei, aceasta e, fireşte, ceea ce a rezultat din osmoza la care a participat imaginaţia şi sentimentele poetei, e ceea ce a permis să se amestece, în ambele sensuri, peretele despărţitor dintre cele două atribute ale creatorului: creierul şi inima. Există o “chimie” a creaţiei lirice care implică, într-un raport misterios, cele două entităţi ale ființei creatoare. Aflarea lor într-o colaborare “consensuală” în actul naşterii poeziei e constatată, cu umor hâtru, de poetul basarabean Grigore Vieru (“fratele lui Eminescu”, cum îl numeşte poetul Nicolae Dabija): “poezia este secretul creierului, scăpat pe gura inimii”.
Demersurile lirice ale Irinei Lucia Mihalca sunt ample, elaborate în structuri libere, despovărate de canoanele prozodiei clasice, urmând (majoritatea) un fir relativ lung, axa care orientează “povestea” poetică . Metafore, parabole, construcţii alegorice în formule lirice care absorb simţurile trăirilor aflate, în cazul poetului, într-o ”raţională dereglare” (Rimbaud), rezultând din asta edificii literare care ne relevă “arhitectura imagistică” a visurilor sale poetice. Naraţiune versificată, texte aparent prozaice însă profund lirice în plămada lor, construcţii absolvite de norme structurale, despre care se spune că au totuşi viziunea lor axiologică.
Irina Mihalcea şi-a ales “luntrea” ca vehicul simbolic al periplurilor sale pe întinderile care prefigurează necuprinsul prospecţiunii fiinţei umane, imensitatea lumii, a universului absorbit de om, receptorul lucid al cosmosului, dar, invariabil, un absorbant subiectiv, deci original. Dacă eul biologic privește lumea în paradigme gata construite, dându-i înţelesuri standardizate, lumea eului poetic e personalizată, e doar imaginea poetică a celui care o vede prin propria percepţie, graţie “ochiului al treilea” (Nicolae Dabija) sau “ochiul vederii de dincolo de vedere” (Irina Lucia Mihalca), un filtru propriu, ataşat fiinţei lirice. Ceea ce înseamnă că lumea poetică e divizată în “lumi”, fiecare poet avându-şi lumea sa distinctă.
Dar cum ar putea recepta cititorul Irinei Lucia Mihalca lumea ei personală din “Dincolo de luntrea visului”, dacă nu seamănă cu niciuna dintre celelalte lumi poetice? Nicicum altfel decât cu fascinaţie, cu înţelesuri şi neîntelesuri, cu mirări şi întrebări, desigur, şi cu certitudini asupra unor contururi de tărâmuri imaginare rezultate din aventura spiritului care le-a creat. Hermeneutica e totuşi la îndemâna călătorului în lumea lirică a Irinei Lucia Mihalca. Poemele dânsei sunt fie trăiri accesibile chiar la prima lectură (“Plâng copacii”, “Aliteraţia timpului”, “Culegătoare de stele”, “Adâncul mării”,” Tu… Eu”, “Refugiu în lumina unui zamber”), fie structuri complexe, eminamente încărcate de coduri şi imagini ale căror asamblări în întregul prefigurat de poem lasă cititorului impresia că are, la rându-i, de întregit un puzzle (“Să deschidem Cartea 7”, “Sincope temporale”, “Exodul cuvintelor”, “Cine eşti Tu, cine este Ea?”, “Ekphrasis, miniatură în mantia unui înger”).
După unii opinenți în materie, poezia care merită citită, e cea care te motivează emoţional, astfel încât să ajungi a citi pasionat până la ultimul vers. După alţii, poezia, cea de azi mai ales, nu trebuie să-ţi atingă în mare măsură corzile inimii, cât mai ales să-ţi provoace mintea, zona fantezistă a ei. Citind poemele Irinei, simt ambele tipuri de beneficii. Eu sunt format, în exerciţiul meu de cititor de literatură, de lirica poeţilor clasici, dar de la o vreme, graţie cyberspaţiului, descopăr fascinat stilurile novatoare şi universurile variate ale poeziei prezentului așa-zis postmodernist – şi o regăsesc în aceste ipostaze şi pe Irina Mihalca. Mă retrag în cochilie doar când dau peste teme care frizează teribilismul abscons, spre vulgar. Bineînţeles, nimic din această deformare nu se află în poemele Irinei Lucia Mihalca, ea fiind contraponderea acestor abateri aşa-zis estetice, e chiar îngerul cu misia de a purifica zona întinată a poeziei timpului nostru.
Poemele Irinei sunt balsam pentru inima rănită, sunt răspunsuri (dacă nu, măcar alean) pentru mintea zdruncinată de marile nedumeriri, sunt invitaţii seducătoare la a ne asocia poetei la visare. Deşi luntrea sa e de presupus că ar avea o anume fargilitate feminină, vehiculul visurilor ei are garantată flotabilitatea, e în bună relaţie cu legea lui Arhimede.
Pentru cei ce vor o lămurire asupra stării poetice a Irinei, asupra catalizatorului care-i grăbeşte reacţia lirică, care îi declanşează nevoia de a scrie, un impuls perpetuu, volumul are inserat un poem-eseu explicit, ” Şi dincolo de nefiinţă”. Şi aflăm, ca o confesiune, despre efervescenţa trăirilor sale – emoţii, dureri, bucurii, tristeţi, fericiri, singurătăţi care ”ard, bântuie, tulbură, strigă, țâșnesc”. Că poetă e dominată de un “acum” şi un “aici”, timpul şi spaţiul permanentei sale fiinţări. Spaţiul nu e doar cel concret, ci şi cel mistic, în care, până la transcendere, omul îl prefigurează de jos, îl sondează cu propriile întrebări şi ipotetice răspunsuri. Iar cele două repere fundamentale ale existenţei (spaţiul şi timpul) sunt în poemele Irinei într-o relaţie biunivocă: “Din coroana soarelui orbitor/ suntem boabe aurii risipite la vale,/ ne răsfiram,/ ne împrăştiem, plutim/ ne rostogolim în palmele timpului/ şi spaţiului necuprins…” (“Două clipe, mai mult decât una”)
Poemele Irinei Lucia Mihalca includ teme fundamentale, substanţă din care se naşte poezia, una amintindu-mi de o viziune a lui M. Sadoveanu, marele poet în proză, în care, ca un responsabil lucid faţă de soarta Universului, întrezărea “vânturile sfârşitului”, vremea când “va cădea uriaşă noastră uzina” (“Cântecul ciocârliei”). Probabil că se va întâmpla asta cândva, aşa cum a prefigurat şi Irina Lucia Mihalca – şi ea, cu privilegiul gândului neadormit – în poemul “O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie”: “Se stinse treptat, mistuit,/ tăcut, spre veşnicie, într-o sinistră noapte./ O imensă sfera carbonizată într-o prăpastie!// Toţi plecaseră./ Doar eu, cimitir în suflet,/ doar eu, lacrimă în agonia Soarelui,/ doar eu, plângând stingerea Soarelui din vis./ O imensă sfera carbonizată într-o prăpastie!”
Poeta care mi-a oferit prilejul acestei coparticipări spirituale, cu diferenţele de rigoare, este profund interesată de tainele trecerii prin viaţă, cercetându-le cu mijloacele intuiţiei poetice. Poezia ei se apropie de extazul mistic, are melos şi substanţă psalmică. Iată cum interpretează poeta condiţia umană, în poemul “Iubind acum vei Înţelege Cerul şi Infernul”: “Prin naştere suntem torţe ce ard, sortite morţii,/ un interval de timp în unităţi de viaţă,/ finite pulsaţii în algoritmul cosmic./ Tapiserii de gânduri, convulsii, certitudini,/ şir nesfârşit de ţărmuri, risipiri în văzduh./ Între virtuţi şi greşeli, doar moartea ce-şi şterge urmele, fără drept de recurs,/ viitoare bătăi de inimă,/ în ritm diferit, vieţi trăite în număr egal de pulsuri”. În finalul poemului, avem îndemnul poetei de a ne asuma experienţa noastră particulară de vieţuitor: “Învinge-ţi tristeţea, ridică-ţi privirea,/ timpul e singurul dar ce-ţi aparţine,/ iubind acum vei înţelege Cerul şi Infernul!”
Irina Lucia Mihalca nu e o visătoare solitară, nu e singură în luntre, căci îşi asumă comuniunea, e mereu însoţită, gramatical, de persoana a II-a singular sau plural, ori se însumează persoanei I plural. Când e însoţită de persoană a II-a masculin, ea prefigurează perechea primordială, cea de după izgonirea din Paradis, după săvârşirea păcatului care a consacrat suferinţa şi moartea, când s-a născut puterea omului de a privi în sine şi în afara lui: “Tu…Eu,/ poem nocturn plutind într-un vis,/ fără a şti cum lacrima mea te-ar reda întreg, iar moartea ar mirosi a salcie,/ mereu prea devreme,/ mereu prea târziu” (“Tu… Eu”). Când îşi asumă pluralul, în care se include, constată autoritar pentru ceilalţi, în numele lor: “Suntem spectatori şi actori ai istoriei,/ Suntem litere,/ simboluri,/ texte divine în care ni se scrie destinul./ Totul se derulează ca-ntr-un vis,/ ca într-o sferă de cristal./ Aici trăim în lumea umbrelor.”
Remarc în poemele din volumul “Dincolo de luntrea visului”, expresii stilistice relevante pentru anvergura sa poetică: “vuetul veşniciei”, “centură de timpuri prin spaţiu”, “clepsidra visului unui alt vis”, “ochiul dintre lumi”, “vitraliul privirii”, “ţesătura inimii topite”… Iar numeroase construcţii sintactice extrase din context par, dacă nu cumva chiar sunt, conciziuni memorabile, sentinţe aforistice: “Trandafirul luminii nu înfloreşte în somn”. (“Povestea celor o mie de vieţi şi o nouă viaţă”); “Stăpâneşte, Omule/ fiara din tine, vei regăsi culoarea armoniei” (“Şarpele din sufletul tău”); “Nu s-a pierdut, s-a rătăcit,/ dar această rătăcire e mai tristă ca pierderea” (Ekphrasis, miniaturi în mantia unui înger”); “În casa gândului, fiecare unitate ne cere o nouă trinitate” (“Lacrima din abisul durerii”).
Eşantionul de particularităţi relevat aici de cititorul Irinei Lucia Mihalca e ca o biată picătură în raport cu marea cea care prefigurează imensitatea spaţiului imaginativ al poetei, e doar încropirea grăbită a unei fulguraţii de admiraţie. E, categoric, expresia involuntară a disproporţiei dintre ce oferă poetul şi ce îi revine, din trocul realizat cu acel care a primit Darul. Poetul pare a fi pierdantul. Dar dintotdeauna se întâmplă asta, căci logica acestei situaţii e deja un postulat: răsplata poetului e inclusă în actul dăruirii sale.
Deşi încă nu are o consacrare „oficială” din partea forurilor scriitoriceşti (încă nu e membră a USR sau a LSR), poeta Irina Lucia Mihalca e confirmată de premiile sale literare. Concursurile care au avut-o competitoare i-au scos în evidenţă remarcabila sa fibră lirică. De altfel însăşi cititorii săi, contabilizați de statisticile site-urilor literare, o statuează printre poeţii a căror artă literară oferă cititorului un liman de popas în rătăcirile lui cotidiene, spre a se purifica de zgura vieţii sociale, “producţia” celor care şi-au pierdut atributul dragostei de semen. Poetul e mereu imun la o asemenea denaturare. Confirmă asta şi Irina Lucia Mihalca, prin substanțialitatea poemelor sale, versuri care corespund rigorilor artei poetice, definiţiei pe care, spre exemplu, o dă poeziei Ioana Ieronim: “Poezia e cea mai complexă formă de expresie a unei limbi”.

Addenda
Am întârziat voit publicarea acestui text dedicat poetei care mi-a oferit Darul harului său. De ce? Astăzi e Ziua Mondială a Poeziei, cea mai potrivită ocazie pentru omagiul expres al cititorului Irinei Lucia Mihalca – în cazul de față, al unui cititor atipic, tradiționalist (aparent incompatibil), un sătean septuagenar “crescut” în versul clasic.
Așadar, s-ar putea spune: Ai învins, Irina!
La mulți ani, aleasă poetă!

Lasă un răspuns