«

»

Corneliu Balan: Interviu cu Sergiu Cioiu

Sergiu Cioiu-in-tinerete

Pe domnul Sergiu Cioiu l-am întâlnit pentru prima oară la un ceai, în casa unui prieten comun. Sergiu a apărut destul de târziu în timp ce eu venisem printre primii şi mă pregăteam să plec. Deja îmi pusesem geaca pe mine când gazda mi-a sugerat ca înainte de a pleca să fac repede cunoştinţă cu domnul Cioiu. Aşa am făcut. Îmbrăcat de plecare cum eram, am reintrat în casă, m-am apropiat de un grup în centrul căruia Sergiu Cioiu povestea aventurile prin care trecuse imediat după plecarea din România. S-a întrerupt să facem cunoştinţă, apoi am rămas să ascult finalul întâmplării după care nu m-am putut stăpâni să nu povestesc la rândul meu ceva potrivit topicii. În continuare, Sergiu a depănat o altă poveste haioasă şi aşa mai departe, pe durata unei ore bune – tot timpul acela eu continuând să fiu îmbrăcat “de plecare”.
Interviul de faţă a avut loc pe 6.12.2014, la mine acasă şi a fost precedat de o cină pe care am pregătit-o cu atenţie la detalii, Sergiu fiind ceea ce se numeşte un bon vivant: apreciază deopotrivă nişte feluri de mîncare mai deosebite dar şi un vin care să meargă. Special pentru el, am pregătit un somn sălbatic făcut la grătar pe un lemn de cedru, lemn care stătuse douăzeci şi patru de ore imersat în apă. Usturoiul a fost bătut cu puţin ulei de măsline, mărar şi smîntînă. Garnitura a fost compusă din sparanghel (mai întâi fiert apoi perpelit puţin pe grătar), secondat de nişte orez mexican. Am stropit totul cu riesling californian, din care el doar a gustat pentru că urma să conducă.Sergiu Cioiu este absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti şi un îndrăgit interpret de şlagăre ale anilor ’60 şi ’70. A părăsit ţara în 1982.

– Sergiu, îţi mulţumesc pentru acceptarea acestui interviu neanunţat! Nimic nu este dinainte pregătit, întrebările vor fi spontane şi de fapt nu va fi obligatoriu să apară ceva din ce vom discuta, în cazul în care nu vom fi pe deplin mulţumiţi. Prima întrebare pe care ti-aș adresa-o este dacă părinții tăi au avut o latură artistică pe care tu ai urmat-o… ceva care te-a împins spre cariera actoricească.
– Nici vorbă. Părinții mei au fost niște oameni care au studiat, ar fi trebuit să ajungă să aibă o viață de oameni fără lipsuri… mama a făcut întâi ANEF-ul – cum se numea facultatea de sport –, dar pe urmă a avut un accident de schi așa că a optat pentru avocatură și a terminat dreptul, dar nu a profesat niciodată. Iar tatăl meu a fost finanțist, a terminat Academia de Studii Comerciale și Finanțe, a fost unul dintre oamenii care a colaborat la Legea pensiilor din România, a fost în cabinetul ministrului de finanțe ca unul dintre consilieri. A fost inspector șef al finanțelor și la un moment dat i s-a cerut să intre în Partidul muncitoresc dar tata a refuzat în mod categoric să facă politică și, mai târziu, unul dintre colegii care care-l însoțeau către birou, l-a turnat că n-ar fi un cetățean de nădejde al patriei. În ciuda faptului că tata nu a fost un om cu bani, un om care să aibă poziții politice, iată că a devenit dușman al poporului și a făcut pușcărie doi ani de zile.
– Deși tatăl tău era doar un tehnocrat?
– Da, era un om cu o pregătire profesională dar care, e adevărat, credea că țara nu va cădea sub comunism, convins că or să vină americanii, că ne vor elibera – după cum știi asta era o chestie pe care foarte mulți oameni mai puțin bine orientați din punct de vedere politic au crezut-o. Cum că nu va fi lăsată România în sfera aceea de influență. Până la urmă tata a fost închis direct, fără proces… aveau loc niște arestări în care condamnații primeau pedepse administrative (pentru că ar fi fost dușmani al poporului). Doi ani de pușcărie solidă, fără nici un motiv!
– Când se petrecea asta?
– Se întâmpla in 52, eu aveam 12 ani. Bineînțeles că tata a ieșit cu sechele, pentru că o asemenea situație nu te lasă sănătos și, mă rog, cumva am resimțit și eu toată chestia asta. Am trecut cum am putut prin acei ani. A venit o iarnă grea, parcă mă văd cu butelia de aragaz în spate, trebuia să o aduc acasă să facem cald pentru că păcură nu era suficientă, caloriferele nu încălzeau și așa mai departe. Adică ce să spun, viața mea de tânăr și de adolescent a fost sub imperiul ăsta, destul de trist, al lipsurilor, al privațiunilor de tot felul, iar ideea de a deveni actor a fost una spontană, o chemare personală, neinfluențată de părinți…
– Nici de prieteni?
– Nu. Tatăl meu ar fi vrut ca eu să devin medic și chiar am studiat puțin după un tratat de Butarique, în ceea ce privește anatomia și fiziologia, dar pe parcurs am renunțat. Eram sociabil, eram simpatizat, în liceu făceam glume, colegii se amuzau, profesorii la fel. Eram un tînăr care-mi exprimam părerile suficient de liber, în așa fel încât câteodată profesorii erau puțin uimiți dar mai mult decât să o cheme pe mama să-i spună că am fost obraznic nu aveau ce să-mi facă și obrăznicia nu era de fapt obrăznicie, era felul meu de a fi… nimic extraordinar
– Sergiu, ai putea să povestești exact cum s-a-ntâmplat când ai dat la academia de teatru de film și ai folosit numele Nottara? Parcă am citit undeva…
– Într-adevăr, în anul în care am dat eu examen la institut, deci prin 58-59 încă era un fel de filtru și se dorea ca studenții să aibă origine sănătoasă, să fie fii de muncitori, fiice de țărani, eventual strungari, sau fiii unor oameni de Partid… Oameni care să aibă o clară orientare politică în sensul dorit de tovarăși! În sfârșit, participînd la “porțile deschise” organizate de Institut am aflat ce se cerea și am aflat că existau niște cursuri de pregătire – o modalitate de a te instrui în vederea examenului de admitere. Aceste cursuri de pregătire erau ținute de niște profesori, actori de prestigiu, care îți ofereau o orientare de prim-plan în așa fel încât ascultându-te recitînd o poezie două, trei, un text, vedeau care este genul de artist care ai fi putut deveni, ce ai fi putut să joci peste ani de zile – odată ce ai fi reușit să absolvi Institutul. Deci ideea mea a fost să intru neapărat la aceste cursuri de pregătire, și am dat examen ca orice candidat, am scris că sunt Sergiu Mihail Cioiu, tatăl funcționar, mama casnică și, bineînțeles… nu am reușit. Am fost respins. Dar eram prea ambițios să mă las cu una cu două. Voiam să intru, să văd cum e treaba asta cu cursurile de pregătire. Și atunci am văzut eu că în jurul meu, printre candidați, erau anumite nume mai sonore din lumea teatrului, de fapt copii, nepoți, vreo soție, a unora și altora dintre acorii mai cunoscuți. Spre exemplu, dădea examen la Institutul de teatru soția artistului A. Pop Marțian, mai tânără cu vreo 30 de ani ca el, o Iulia Vraca nevasta lui George Vraca, o tânără foarte simpatică care era nepoata lui Ion Manolescu, o alta care era fata artistului Ştefan Ciubotărașu… și această situație m-a inspirat. Având în vedere toate aceste lucruri mi-am zis, domnule, poate ar fi bine să combin lucrurile astea și să-mi fac un nume cu trimitere la un artist și în același timp părinții mei să aibă meserii mai apropiate de ceea ce se cere. Și atuncea m-am gândit, ce ar fi să mă cheme Nottara, ca pe marele actor Constantin Nottara? M-am înregistrat ca Sergiu Mihail Notara, dar am scris cu un singur „t”, să nu fur și al doilea t. Și dacă mă întreabă, o să spun domnule, nu știu…
– Notara. Deci așa te-ai înscris Notara, cu un singur „t”…
– Da, la cursurile astea de pregătire așa m-am înscris! Pe tata, m-am gândit, pe tata îl fac oțelar la Uzinele 23 August, înţelegi? O-ț-e-l-a-r. Ce poate fi mai straşnic decît oţelar? Iar pe mama o fac vatman la ITB. Deci, mama este doamna Hariclia Notara și conduce tramvaiul, tata este Constantin Notara, oțelar, iar eu, Sergiu Mihail, mă înscriu și eu la teatru că vreau să devin actor! Şi am fost admis! Cursul de pregătire era condus de două doamne. Una, marea actrița Dina Cocea, cealaltă era doamna Sanda Manu, regizoare, fiica unui mare actor care excela în roluri mici și care se numai Ion Manu – un cuplu de profesoare ce puteau, bineînțeles, să-mi dea bună orientare către examenul pe care urma să-l susțin. Odată ajuns acolo a trebuit să arăt ce pot.
Nu știu dacă este interesant… pe vremea aceea eu consideram că actorul trebuie, neapărat, să fie un tragedian. La examenul de admitere am recitat monologul lui Hamlet, stanțele lui Rodrigue din Cidul de Corneille, am spus apostrofa părintelui Moser din Hoții de Schiller. Adică, domnule, erau lucruri grele, complicate, pe care un tînăr la 17-18 ani le învață datorită plăcerii pe care o are, dar care, ca începător, este complet dezorientat în ce privește teatrul. Abia atunci, la cursurile de pregătire, am înțeles că va trebui să spun o fabulă, un poezie de Topârceanu, un Coșbuc. În nici un caz un monolog shakespearian
– Erai mult mai pregătit decât se cerea…
– Nu, nu era mai pregătit, eram naiv. (Sergiu râde) Îmi imaginam că dacă am să recit Cidul voi fi imediat categorisit ca un viitor actor. Pentru că în momentul în care vrei să faci această meserie nu cunoști abc-ul, nu știi că trebuie să parcurgi niște etape, și că încetul cu încetul se va vedea în ce măsură ești util scenei, în ce măsură poți juca un anumit gen de rol. Ești mai aproape de comedie, de dramă? – și așa mai departe… Deci din primele momente ești tentat să faci ce ai văzut la cinema. Îl văzusem pe Laurence Olivier jucându-l pe Hamlet… mi-am spus domnule, așa trebuie să fie, joc și eu la fel, așa ca Laurence Olivier. Bineînțeles, mi-am concentrat toată atenția și toată puterea mea de a juca o asemenea partitură – care nu se potrivea absolut deloc cu experiența și cu capacitatea mea la vârsta respectivă.
– … și cum arătai tu la vârsta aceea?
– Eram mai degrabă un tânăr comic decât un tânăr dramatic.
– Cum s-a terminat episodul acesta cu folosirea numelui Notara?
– S-a terminat într-un fel aș spune destul de amuzant pe de-o parte, pe de altă parte destul de complicat întrucît pentru a intra pe ușa Institutului trebuia ca în buletinul de populație pe care îl prezentai să apară numele existent pe borderoul acela cu lista celor admiși la cursurile de pregătire. Ori pe borderoul respectiv scria Sergiu Mihail Notara iar pe buletinul meu scria Sergiu Mihail Cioiu. Deci a trebuit să șterg cu lama Cioiu, să fac în așa fel încât să nu apară scrijelitura respectivă și să scriu cu cerneală neagră Notara. Ceea ce am făcut gândindu-mă că nu am greșit prea mult, pentru că în fond și la urma urmei ce voiam să fac era să ajung la cursurile acelea de pregătire. Și nu a fost nici o problemă. Lucrurile au mers mai departe așa, pînă ce a trebuit să semnez o fișă de cadre și la fișa asta de cadre situația se complica, întrucît la cadre nu mințeai. A trebuit să spun că mă cheamă Cioiu și că Notara e o poreclă. Prietenii și oamenii care mă cunosc îmi spun Notara deoarece fac pe artistul și așa mai departe. Deci am aranjat în așa fel lucrurile încât să pară firesc. Norocul a fost că pe fișa de cadre scria așa: nume, prenumele și porecla. Și atunci n-am făcut altceva decât să spun, domnule, porecla mea este Notara! Așa că lucrurile au mers. Sigur că n-am spus că tata fusese la pușcărie politică pentru că, îmi imaginam, mi-ar fi pus imediat o barieră de netrecut.
– Știu ca ești prieten cu Florin Piersic. Era și el la institut atunci?
– Florin Piersic terminase deja institutul, era absolvent, dar încă juca la Casandra într-una dintre producțiile de mare succes la vremea aceea care se numea “Copacii mor în picioare” de Alejandro Cassona după marele succes pe care îl avusese – tot ca absolvent al Institutului – cu examenul lui de stat, în rolul lui Peer Gynt regizat de Dinu Cernescu. Iar la cursurile astea de pregătire de care m-ai întrebat, doamna Cocea mi l-a recomandat pe Piersic, care era prezent în sală, și mi-a spus: Notara, uite, ți-l recomand pe actorul Florin Piersic, proaspătul nostru absolvent, care sper să fie de acord și să te preia. Să te preia, să te pregătească, pentru ca la următoarea întâlnire să ne spui o fabulă și eventual o poezie de Coșbuc, una de Topârceanu… ceva care să te reprezinte… Și așa l-am cunoscut pe Florin Piersic cu care m-am împrietenit și bineînțeles că primele sfaturi pe care le-am primit ca tânăr viitor student le-am primit de la marele meu prieten Florin Piersic.
(Am luam o mică pauză timp în care eu i-am spus lui Sergiu că e dezinvolt și că răspunde foarte relaxat iar fiu-meu a intervenit întrebînd ce înseamnă dezinvolt. Sergiu nu a fost de acord cu definiția pe care o dădusem eu, destul de inexactă, spunînd “nu, dezinvolt înseamnă a avea un comportament firesc în orice situație – asta se numește dezinvoltură. In momentul cînd te afli într-o situație și vrei să pari altceva decât ce ești sau cînd te emoționează întîlnirea – cu o fată care îți place foarte mult – și nu te comporți normal, cum te-ai comporta cu sora ta, atunci dispare acea capacitate de a fi firesc, natural. Deci inversul timidității este dezinvoltura.”)
– Altă întrebare: după absolvirea IATC-ul, ce te-a făcut să te îndrepți spre muzică, ajungînd unul dintre cei mai îndrăgiți interpreți de muzică ușoară ai anilor ‘70?
– Ce să spun dragul meu… în Institutul de teatru, în anul doi, la un moment dat am participat la un spectacol în care fiecare spunea ce dorea: un monolog, un cântec, un cuplet. Eram numai studenți. Ne amuzam între noi – era și firesc… aveam o sală unde tot timpul se proiectau filme pentru studiu, care nu erau pe piață… era o atmosferă interesantă, incandescentă, și într-o bună zi am participat la unul din aceste spectacole cu un cuplet. Un cântecel care se intitula “Ce mai faci, Maria?”
– Despre ce era?
– (Sergiu fredonează mai întîi melodia) Era un cântec despre un băiat timid care nu îndrăznește să-i spună fetei pe care o iubește, te iubesc. (Se răsuceste spre fiu-meu, subliniind) Deci nu era dezinvolt, era timid! – și am jucat rolul acestui timid, cântând bineînțeles refrenul amuzant. Țineam în mână o pălărie, am luat pălăria tatei pe care o răsuceam în palme, foarte stingherit și spuneam fetei respective în loc de “te iubesc, Maria, “ce mai faci, Maria?” și tot continuam să învârt pălăria, vorbesc de pronosport, de lotto și de cinema, dar fără să îndrăznesc să-i spun ce întreabă inima (spusă cântând). Și așa mai departe, cântecul are o anumită desfășurare, eu l-am interpretat cu o oarecare prospețime, cu plăcerea cu care cânți un cântec când ajungi să-ți dai seama, pentru prima oară, c-ai ureche muzicală și cât de cât voce capabilă de a domina auditoriul și “copiii ăștia”, colegii mei, au izbucnit în aplauze entuziaste și ăsta a fost botezul focului artistic. M-am trezit dintr-o dată cu capacitatea de a cânta.
– Deci de a impresiona publicul, de a obține aplauze.
– Așa este. Cu atât mai mult cu cât acele aplauze erau de la niște viitori actori. A fostul un lucru care mi-a dat mult curaj și atunci am început să caut cântece, să găsesc posibilitatea de a mă integra acestui gen, a început să-mi placă musicalul, să înțeleg că un actor trebuie să fie complet, să fie complex, să danseze, să cânte, să joace. Și așa mai departe și, cu toate că ajunsesem în anul trei, să interpretez și acel rol care la început a fost doar o idee, un ideal de tânăr începător: astfel că în anul trei chiar am jucat Hamlet. Și în același timp am început să înțeleg cum e cu cântatul. Profesoara de franceză m-a invitat să-l văd pe Gilbert Becaud la Sala Palatului și așa am intrat într-un fel de amor, într-un fel de dragoste cu șansoneta, cu acest cântec în care în patru minute jucai un rol în care te simțeai capabil să spui o poveste scurtă care să impresioneze, să aibă o anumită culoare, o concluzie. Mi-a plăcut a cânta cântece de genul ăsta, mi s-a părut un lucru interesant și l-am cultivat.
– Poţi să spui cum s-a-ntâmplat de ai luat în administrare împreună cu Puiu Călinescu acel local pe litoral?
– Nu. Nu era cu Puiu Călinescu, confunzi. Era cu Mihai Dumbravă. Și am ajuns să administrez acest club datorită faptului că imediat ce am terminat facultatea, am intrat mai serios în genul ăsta de estradă, am adoptat un repertoriu de cântece franțuzești, am început să cânt din repertoriul lui Jacques Brel, Gilbert Becaud, Charles Aznavour și alții. Dumbravă era basist, îi plăcea jazz-ul, ne-am împrietenit cu Radu Maltopol care era un pianist excepțional și, după un an de zile în care am cântat câteva luni pe litoral, unul dintre directorii acelei rețele de baruri, de restaurante, de hoteluri, care se numea IHR (Întreprinderea de hoteluri și restaurante), ne-a solicitat. Mi-a spus, domnule, nu vrei să iei un club? Uite noi facem acum un fel de încercare-pilot pentru oamenii care se pricep, care au inițiativă și care pot crea un program artistic, pot deveni mandatarii noștri. Încă nici nu lansasem melodia Vîntule. Eram foarte la început dar probabil că eram destul de dezinvolt. Animasem un program de bar, deja avusesem succes cu chestia asta şi după o apariţie la unul din barurile de pe litoral, mi s-a propus acest lucru. Treaba asta a venit într-un moment în care, în economia socialistă românească de la vremea aceea s-a propus ideea unor mandatari – unor administratori care să fie un fel de semi-proprietari, aveau şi salarii de manageri dar şi un gaj pentru munca lor artistică. Mulţi dintre marii patroni din industria hotelieră de după revoluţie au fost dintre cei care prinseseră experienţa despre care vorbesc. Noi însă, Dumbravă şi cu mine, după un timp ne-am oprit, simţind că nu era menirea noastră, dar a fost o experienţă frumoasă, la Eforie Nord. Alături era Vily Donea care avea un bar numit Western Saloon : cu un cal care se afla priponit la intrare de un pom, chelnerii purtau pălării de cowboy, înăuntru se cânta stilul country. Iar noi am făcut un bar care se numea Can-Can. Se dansa un fel de can-can franţuzesc… pe scenă ridicau piciorul trei sau patru balerine, iar publicul era încântat de aptitudinile acrobatice ale fetelor.
– Am auzit de la un prieten ca foloseaţi simple bilete de hârtie în loc de bani, poţi să povesteşti ? Despre ce era vorba ? Nu ieşeau încasările la inventar sau ce ?
– Da… În momentul în care intri pentru prima oară într-o asemenea afacere, îţi dai seama că unii lucrători sînt de principiul că banul nu se face neapărat într-o manieră onestă şi poţi foarte bine să furi ca să-l faci mai repede. Eu, dimpotrivă, voiam să arăt că se poate face profit, că sînt un bun manager. Pentru noi conta cât de mari erau în realitate încasările. Cei care ne-au oferit această şansă ne-au dat localul cu personal cu tot, ne-au dat bineînţeles şi un barman. Care nouă la început ni s-a părut un tip simpatic. Numai că foarte repede am observat că acest tip simpatic îşi aducea propriile lui sticle de whiskey pe care le vindea în detrimentul localului. Vânzarea, în loc să fie cea reală, să zicem cinci mii, ajungea să fie de două mii, căci trei mii le băga în buzunar barmanul. Noi luam salariul de manageri ai unităţii, luam gajul de artist pre-stabilit, dar mai exista procentajul din încasări care în condiţiile menţionate devenise foarte mic. Astfel că, văzând care este situaţia, mie mi-a venit ideea să schimb banii clienţilor care veneau la bar să se distreze şi atunci am instaurat acest sistem de plată, prin care am scos nişte bucăţi de carton pe care scria : zece lei, cincisprezece lei…
– Ca la Monopoly ?
– Exact ca la Monopoly. Clienţii veneau, voiau bilete… foarte bine, le spuneam, poftiţi, biletul costă atât, dar probabil că veţi şi consuma… v-aţi gîndit cam ce aţi dori să cheltuiţi? Noi vă schimbăm banii iar la sfârşit, cu ce vă rămâne, faceţi ce doriţi. Îi puteţi lăsa bacşiş sau îi puteţi schimba înapoi. În orice caz, aceste cartoane sînt bani. Oamenii, în general, ştiau să aproximeze destul de exact. Mă înţelegi? Şi fireşte că am avut un succes grozav: clienţii au acceptat chestia asta, li s-a părut chiar amuzant. Iar la sfârşit dacă le rămâneau cartoane nefolosite le schimbam înapoi în bani. Şi atunci, după prima seară, s-a schimbat vânzarea de la 2 mii la 4 mii, apoi la 6 mii, depindea de seară : dacă era week-end sau nu, dacă era vremea frumoasă şi aşa mai departe. Oricum s-au schimbat vânzările şi în consecință barmanul a început să fie supărat… Într-o zi ne-a luat deoparte la o discuţie şi ne-a propus să ne dea o sută de lei pe seară ca să revenim la sistemul de dinainte. O sută de lei la vremea respectivă erau ceva bani dar noi ne-am uitat unul la altul, am început să râdem şi i-am spus vezi-ţi domnule de treabă. Şi a doua zi ne-am dus la şeful de la IHR-ului, la Mamaia, unde era sediul general. Am cerut să fie schimbat barmanul. Şi şeful ăla ne-a spus, băieţi aşa e în comerţ.. ce credeţi că o să rezolvaţi cu asta ? O să vină altul, dar credeţi că o să fie mai bun ? Noi am insistat că aşa este corect şi aşa şi pe dincolo şi într-adevăr tovarăşul Andronache ne-a ascultat şi ne-a trimis un barman nou. Era antipatic, nici nu ştia meseria bine – să facă cocteiluri ca Gigi, predecesorul -, dar a fost o experienţă care ne-a demonstrat clar că în zona asta unde se lucrează cu cash aşa sînt obiceiurile împământenite: oamenii care sînt în situaţia să bage mâna în casă vor băga mâna până la cot dacă riscul de a fi prins e mic.
– Sergiu, pot să-ţi mai pun o întrebare ? Din câte îmi dau seama în România erai cunoscut, apreciat. De ce ai ales totuşi să pleci?
– În primul rând nu s-a întâmplat chiar în perioada despre care am povestit… Au mai trecut nişte ani buni. Prin anii ’65 am intrat ca actor la teatrul de revistă, am plecat în Franţa cu un turneu al teatrului, m-am întors, am câştigat un premiu destul de important la un festival la Mamaia. E adevărat că am continuat să dau spectacole pe litoral în perioada verii dar nu am rămas deloc cu ideea de a face comerţ. Eu mi-am văzut de treaba mea : teatru, turnee artistice, şi aşa mai departe. Am avut norocul să am un public al meu şi să câştig premii, dar asta nu m-a împiedicat să fiu puţin mai diferit. Aveam uneori texte şopârloase, mesaje mai insinuante, astfel încât unul din spectacolele mele de succes a fost filmat pentru televiziune dar nu a fost niciodată difuzat. Apăream din când în când la televiziune dar nu foarte des, până când am realizat că prezenţa mea în zona respectivă nu era foarte sprijinită. Pe de altă parte în domeniul acesta întotdeauna va exista o deschidere către cântecul comercial : dans, pop şamd. Şi când am văzut că până şi acest recital filmat, în care se cheltuiseră bani, şi care fusese realizat de unul dintre cei mai inspiraţi regizori ai televiziunii, Andrei Bădeanu, a rămas nedifuzat, mi-am spus, domnule ar fi cazul să dispar de aici… Anii Ceauşescu deveniseră insuportabili. Programul de televiziune se redusese la două ore, străzile erau neluminate, începuseră cu introducerea cartelelor. Nu se găsea lapte, untdelemn şi aveam un copil de sase ani…
– De fapt când ai plecat?
– Am plecat în anul 1982.
– Şi cum s-a întâmplat ?
– Ei şi tu… Unul dintre colegii mei, cu care mă împrietenisem, plecase în Spania, unde înfiinţase o trupă de teatru şi devenise director. S-a întors în România pentru o scurtă perioada să depună actele de căsătorie – se însura cu o româncă pe care o iubea. Şi ne-am întâlnit întâmplător. Este vorba de Leliu Săndulescu (Valeriu). Ce faci bătrâne? Sînt director adjunct la o trupă, Teatro Estudio de Grand Canare. Ce vorbeşti domnule? Bravo ! Şi tu ce faci ? Eu sînt profesor la Şcoala Populară de Arte. (Eram şi profesor la Şcoala de Arte) Hai, vino să-ţi arăt studioul. Era un studio pe lângă piaţa Lahovari unde ţineam cursuri de actorie şi de canto. Dispuneam de o sală mare, bine aranjată de mine, cu reflectoare, cu practicabile, cu tot ce era necesar pentru lecţiile pe care le ofeream. Sigur că studenţii care erau acolo erau adulţi. Unii aveau meserii, alţii mai tineri sperau să intre la institutul de teatru, mă rog, o lume pestriţă, amestecată, dar cu dragoste pentru teatru şi cântec. Când a văzut studioul a fost destul de impresionat : măi Sergiu, e foarte bine, e nemaipomenit ! Da domnule, e frumos, e bine, dar ce să spun… îmi umblă gândul să văd lumea. M-am cam săturat de atmosfera de aici şi tare m-aş bucura să pot lucra într-un loc cam cum e teatrul ăsta de care vorbeşti şi al cărui director ai devenit. Măi Sergiu, chiar aşa ? Vasăzică ţi-ar surâde un contract în Spania ? Da, zic eu, chiar în Las Palmas. Să putem lucra împreună.. ce părere ai ? Leliu a zâmbit şi mai târziu ne-am trezit discutând la un pahar. Era un tip de comitet, deschis, prietenos. Mi-a explicat că va face tot ce poate, că mă înţelege foarte bine dar că nu poate să hotărască singur. I-am spus clar că doresc un contract serios. I-am cerut că în cazul în care îmi va trimite un contract la ARIA (Agenţia Română de Impresariat Artistic), aşa se numea, să-l trimită şi la ambasada Spaniei, ca să fiu anunţat, înainte ca cei de la ARIA să se facă că nu l-au primit. El a plecat, s-a ţinut de promisiune şi la scurt timp m-am trezit cu un contract serios, semnat de directorul teatrului Estudio, cu un salariu mic dar acceptabil.
– Câţi ani aveai la vremea cînd ai plecat?
– 42
– Şi acum, privind înapoi, îţi pare rău că ai plecat din România anului 1982 ?
– Nu. Nu îmi pare rău de nimic din ce-am făcut cum nu are rost să încerci să dai ceasul înapoi. Am plecat într-un moment în care procesul de erodare era deja foarte avansat.
– Mai ştii ceva de Valeriu Săndulescu ?
– A fost un om de teatru apreciat în Spania, profesor şi scenarist la Madrid. A fost consultant în domeniul teatrului şi, din păcate, s-a stins în 2005, la vârsta de 65 de ani. Îl port în inimă ca pe un adevărat prieten.
– Sergiu îţi mulţumesc foarte mult pentru că ai acceptat să-mi acorzi acest interviu !
– Eu îţi mulţumesc pentru minunata trataţie. Rareori am mâncat un peşte aşa de bine preparat. Ar fi trebuit să alegi bucătăria. „Chefii” câştigă foarte bine. Cu proxima ocazie o să-ţi iau şi eu un interviu în care o să te întreb cum ţi-a venit ideea să scrii Escroc SRL. Pot să spun că mi-a făcut mare plăcere acest roman şi sper ca pînă la urmă să ajungă şi film. Oricum, acum trebuie să plec. A fost o seară extrem de agreabilă.

Lasă un răspuns