«

»

Emilia Țuțuianu, convorbiri: Iulia Roger Barcaroiu – Când ,,cerul se sparge crunt şi cade în oceane”

Iulia.Barcaroiu

Un vers al poetei Iulia Roger Barcaroiu m-a urmărit multă vreme: ,,Cerul se sparge crunt şi cade în oceane…”.
Destin, întâmplare, nu ştiu exact ce a fost, ştiu doar că timpul a făcut să cunosc poezia şi personalitatea poetului Constantin Barcaroiu, apoi, tot timpul mi-a hărăzit să o cunosc pe poeta Cecilia Bănică Pal, verişoara poetului. Urmând o anume traiectorie a vieții, mărturisesc acum că nimic din ceea ce am trăit nu a fost o întâmplare.
Invitată la dialog este distinsa doamnă Iulia Barcaroiu, o preţioasă şi consecventă colaboratoare a revistei Melidonium.
– De ce ,,cerul se sparge crunt şi cade în oceane?”. Mărturisesc că este un tablou care îmi place foarte mult… îmi pătrunde în suflet, îl atinge..
– Da, se dezlănțuie acolo un uragan în care totul se întrepătrunde cu totul. Am vrut să fie multă forță, zbatere, un decor care să-i inducă cititorului impactul cu un moment de mare intensitate, ca un tumult care prevestește sfârșitul dar poartă în el și liniștea începutului. De fapt, un moment de graniță al vieții.
– Aţi avut vreodată sentimentul că aparţineţi unei alte lumi, că nu sunteţi înţeleasă de contemporani şi că orânduielile omeneşti sunt pline de inadvertenţe şi dihotomii?
– Și da, și nu. Cred că fiecare dintre noi își construiește o lume proprie, în acord cu exigențele sale, cu nivelul de educație, cu gradul de cultură, cu valorile insuflate de familie, cu atâtea alte elemente care ne definesc si ne formează ca individualități. Si cum societatea este un conglomerat de astfel de individualități care trebuie să interacționeze, unele contacte pot fi armonioase, altele dure: este firesc. Sigur că, pe total, lumea pe care mi-am construit-o eu în plan ideal nu este chiar aidoma cu cea în care trăim, dar experiența mi-a dat înțelepciunea să le suprapun într-un fel în care inadvertențele sa fie compensate prin acceptarea fără rezerve a elementelor comune. Este aproape ca în religie: în fond, preceptele de bază sunt aproximativ aceleași, indiferent care este numele Dumnezeului ce le propovăduiește.
– Stimată doamnă Iulia Barcaroiu, cum şi când aţi hotărât să plecaţi din ţară, nu v-a fost teamă de necunoscut?
– Cum să nu! Sunt o ființă imaginativă; am știut de la început la ce mă angajez. Am conștientizat că niciodată, dar niciodată, nu îmi va mai fi confortabil, nici în dulcea amintire, nici în viitorul care deja începea să devină prezent. E ca și cum, trăind într-o viață din care nu vrei să pleci, privești deja filmul vieții viitoare si tânjești după ea. Părăsind România, am pierdut acea parte din viață pe care o cunoșteau doar rudele si prietenii mei, am pierdut ușurința de a mă exprima căci limba în care vorbesc în noua mea țară nu este cea a gândurilor mele, am pierdut bucuria de a revedea locurile dragi, acelea la care te reîntorci mereu și nu îți e niciodată îndeajuns, am pierdut întâlnirea, cam rară, e drept, cu mormintele alor mei. Dar am plecat spre împlinirea destinului meu, urmându-l pe cel care îmi este alături în orice împrejurare și mă sprijină în tot ceea ce întreprind.
– Ce ne puteţi spune despre viaţa dvs. pe continentul nord american? Puteţi face o paralelă între viaţa din ţară şi cea din Arizona? ce vă place și ce vă displace…
– Oh, nimic nu seamănă cu nimic. Arizona “cea secetoasă”, cum e supranumită, este un ținut fascinant: un peisaj ireal pictat în culorile nisipului. Întinderi nesfârșite cu o vegetație joasă, uscată, ard vară de vară, la temperaturi de 50 grade C si chiar mai mult, străjuite de cactuși singuratici, contorsionați în poziții înspăimântător de umane, ciuruiți de păsări care caută în trupul lor umbra, răcoarea și seva de care au nevoie ca să poată supraviețui. Pământ dur și sterp, unde rege incontestabil este scorpionul. Dealuri dantelate, fumurii în praful din zare. Munți goi de verdeață, impresionanți în măreția lor apăsătoare și întunecată, pe care stânci verticale stau sculptate de vânt ca armatele în poziție de atac. Și în depărtări, mici tornade se ridică din nimic, se învârtesc si se destramă într-un dans unduit, stafii de pulbere gata să bântuie orizontul. Uiți atunci că există autostrăzi cu câte cinci, șase benzi pe sens, că există și orașe cu viață trepidantă, că Phoenix e o mare capitală, și lași să-ți cutreiere mintea imaginea caravanelor de căruțe cu coviltir, traversând vestul sălbatic în aventurosul lor început. Oamenii? Sunt oameni. Amabili, mereu zâmbitori, acordând atât de puțină importanță vestimentației încât te întrebi cum de mai există ilustrele magazine care fac din modă un spectacol. Nu au pasiuni răvășitoare, nu au prietenii care să le umple ori să le lase sufletul gol, dar au relații amiabile si un grătar totdeauna pregătit pentru barbeque. Ei sunt constructorii care au făcut să țâșnească din nisip orașe puternice, fermierii care au demonstrat că se poate face agricultură în deșert și inginerii care au înălțat Hoover Dam, faimosul baraj de pe Colorado, și podul său, marcând în felul acesta granița cu Nevada printr-un gigant considerat o minune a tehnicii contemporane.
– Omul a venit în viaţă şi în istorie pentru iubire şi pentru a face cât mai mult bine în existenţa sa, dar ce se întâmplă pe Terra de multe ori arată exact contrariul…
– Păcat! Se pare că societatea nu a evoluat prea mult dacă latinescul ”Homo homini lupus” încă ne reprezintă, în egală măsură, ca indivizi și ca mase. Ne schilodește sufletul ura. Și ne îmbolnăvește. Ne erau de ajuns cancerul si calamitățile naturale! Dar nu cred că se mai poate schimba ceva: probabil că răul este prea adânc împlântat în ființă, nu mai putem exista fără el. Încă odată: păcat!
– Vorbiţi-ne vă rog de preocupările dvs. de acum…
– În afara de naveta Phoenix-Toronto la care mă trimite dorul sa-mi văd fiica, stabilită de câțiva ani în Ontario, mai fac și o altă navetă, către Las Vegas, unde administrăm, eu și soțul meu, o mică, foarte mică, minusculă afacere imobiliară. În rest, citesc, scriu, uneori încerc să transform fotografia în artă. Dar activitatea preferată este grădinăritul, care consumă mult timp și se desfășoară cam așa: eu mă întind la umbră, pe balansoar, în foișor sau pe terasă, și îl privesc cu drag pe soțul meu care, de ani de zile, practică magia de a transforma o curte argiloasă și uscată într-un loc paradisiac unde flori, boscheți și copaci cresc în devălmășie, învăluindu-ne în culorile și parfumul lor. Iar când ni se face dor de drumuri, punem două cafele în mașină și plecăm încotro vedem cu ochii.
– Călătoriţi mult – ce impresii ne puteţi împărtăşi din locurile vizitate, care e atmosfera în locurile în care aţi călătorit?
– Asta e o întrebare foarte grea. Într-adevăr, ne place să călătorim si am văzut de toate în excursiile noastre: și sărăcie și lux, și strădanie și nepăsare, și soare fără sfârșit și cer acoperit aproape tot timpul de nori, și orașe crescute spre cer și mărunte localități fermecătoare, cuminți, curate și înflorite ca niște ilustrații din cărțile cu povești. Port cu mine atâtea impresii pe care mi-ar plăcea să le împărtășesc unui cititor dornic să mă întovărășească cu gândul… Marele Canion, printre stâncile roșii în coborâre abruptă peste 2000m sub nivelul solului… Cascada Niagara, fierbând continuu în abur, tunet și curcubeu… Miami, cu canalele lui de vis, unde vile cumpărate la prețuri exorbitante își etalează la ponton yachturile elegante ca pe niște accesorii de marcă… Insulele din Caraibe, a căror bogăție de neegalat e o vegetație luxuriantă… Costa Maya în care mileniile trecute și-au ridicat piramide care încă te mai înfioară… New York-ul cel măreț, unde din când în când, Metropolitan-ul își proiectează spectacolele gratuit în piața publică… Quebec, orașul despre care se spune că, dacă l-ai vizitat odată, nu-ți mai dorești decât să vii din nou și să rămâi acolo pentru totdeauna… Ori poate Ottawa, micuța capitală a marilor întinderi canadiene cu eleganța si rafinamentul celor două culturi pe care le reunește… Peggy’s Cove, pe coasta Noii Scoții, locul unde poți să juri că se termină pământul… Fluviul Saint Lawrence, pe care feriboturile se salută cu balenele din nordul Atlanticului… Key West, locul cel mai sudic al Statelor Unite, de unde, cu ceva efort ai putea, probabil, să ajungi înot în Cuba… Bahamas și capitala sa modestă dar fermecătoare, Nassau, pe malul căreia țâșnește din ocean magnificul complex Atlantis… Castelul de coral din Florida, construit pe timp de noapte de Edward Leedskalnin, omulețul venit din Letonia lui cu secretul de a ridica blocuri de piatră de mii de tone de unul singur… Seattle cel veșnic verde… Însorita coastă mexicană a Pacificului, unde “opalul de foc” incendiază cu sclipirile sale magazinele de bijuterii… Cabo San Lucas, ale cărui portaluri stâncoase despart Pacificul de Marea Cortez… San Antonio, bijuteria Texas-ului, și râul lui fermecat, din adâncul pământului… New Orleans, orașul pe jumătate francez al vrăjitoarei Marie Laveau, regina voodoo, al jazz-ului si al marelui Mississippi… Ori poate Cipru, insula shakespearianului Otello cu zidul ei venețian, cu fortărețele, amfiteatrele și vestigiile sale, cu Nicosia, capitala cea disputată și împărțita între două țări… Ori Grecia, cu legendele și zeii ei, care au coborât azi în fiecare dintre oamenii mării… Sunt locuri pe care memoria le-a scos la întâmplare la suprafață, dar lista e mult mai lungă. Cred că odată voi aduna toate astea intr-un volum.
– Vorbiţi-ne despre familia dvs. despre părinţi, locurile natale, copilărie şi studiile din tinereţe…
– Copilărie? E atât de mult de atunci! M-am născut în București, dar am început să știu că exist la Buzău, în casa bunicilor, unde părinții au considerat că e bine să ne stabilim pentru un timp, ca să poată avea un sprijin în creșterea și educarea mea. Erau vremuri grele, după război, în plină schimbare socială. Mama lucra la Banca Agricolă din oraș. Nu existau calculatoare; toată contabilitatea se făcea cu creionul în mână și cu multe ore suplimentare. Venea seara târziu acasă, extenuată, și ziua următoare o lua de la capăt. Tata, în vremurile acelea tulburi, reușise să se angajeze la Teatrul de Stat din Reșița. Absolvent al Conservatorului, era un actor remarcabil, distins, de altfel, cu Ordinul Muncii, deși, pentru el, care pe atunci avea deja câteva volume publicate, gazetăria fusese activitatea predilectă. Îl vedeam rar, câte o vizită din când în când, câte un turneu… Bunicii, da, bunicii m-au iubit si m-au răsfățat. Mătușa mea, care fiind bolnavă, nu putea lucra, mi-a fost mereu aproape. Ea m-a învățat să citesc. Era prietena mea cea mai bună; mă aștepta cu masa pusă când veneam de la școală iar eu îi încredințam toate micile mele secrete. Îmi e sfântă amintirea timpului acela. M-am rupt cu mare suferință de casa în care am crescut, pe la vremea adolescenței, când, tatăl meu încetându-și activitatea la teatru, ne-am putut readuna în București. Era mulțumit să știe că îmi place să studiez și m-a îndemnat să mă aplec asupra limbilor străine. Îmi amintesc cum, vorbindu-mi despre limba rusă, pe atunci obligatorie ca materie de studiu, deci nu prea îndrăgită, el mi-a readus-o în sfera de interes, susținând că este și limba lui Tolstoi, și a lui Pușkin, nu numai a sovieticilor. Îndrumată astfel, am dat curs unei înclinări naturale și, mai târziu, am urmat cursurile Universității București, unde mi-am perfecționat franceza și spaniola.

– În poemul Mama, apărut sub semnătura poetului Constantin Barcaroiu, în anul 1948, am descoperit un adevărat simbol al suferinţei, al resemnării… Este cutremurător acest poem.
– E închinat mamei sale, pe care a iubit-0 nespus. Drumul vieții l-a îndepărtat fizic de ea pentru o lungă perioadă; a suferit mult că a fost obligat să plece și să o lase în marele oraș, singură, bătrână, cu tristul și permanentul dor de el. A fost, între mamă și fiu, o afecțiune necondiționată, o întrepătrundere de sentimente, de înțelegere, de iertare, de renunțări. Gândeau la fel, simțeau la fel, erau același suflet. Si dacă tot ați menționat acest volum, poate ar trebui ilustrat cu măcar o strofă: “ Coboară-l , mamă, blând, pe omul Dumnezeu…/Și uită-te mai bine…privește-l îndelung…/Se poate întâmpla pe cruce să fiu eu/ Cu suferinți de veacuri ce încă nu ne-ajung!”(V)
– Cum vedeţi viitorul poeziei româneşti?
– Poezia românilor este poezie; vibrează viu si are în ea de toate: rafinament, forță, diversitate, culoare, profunzime, spirit, umor, sinceritate… Nu știu nici o alta care să o egaleze. Și gândesc asta cu regretul că limba noastră, neavând universalitate, nu oferă întregii lumi acces la marea ei literatură. E adevărat că structura pragmatică a vremurilor ne împinge mai degrabă către activități productive, că pentru cei care încă mai au timp să citească, opera literară pierde în fața textului de ziar, că facebook-ul care abundă în rețete culinare și recomandări îndoielnice privind viața sănătoasă, abia de mai postează câte un vers cu cine știe ce ocazie aniversară. Dar, pe scriitor îl interesează banii într-o mai mică măsură; el vrea să se manifeste. Va fi întotdeauna poezie în această țară, și de bună calitate.
– Ce personalităţi remarcabile aţi cunoscut, care v-au impresionat şi care v-au marcat formarea intelectuală?
– Am fost aproape tot timpul în contact cu oamenii cărții, mai întâi urmărind încântată întâlnirile tatălui meu cu prietenii, la un pahar de literatură, apoi prin natura studiilor mele, și mai târziu prin împrejurări fericite care m-au găsit deschisă în fața a tot ceea ce ține de creație. Foarte puternice impresii păstrez despre profesorii mei de literatură pe care i-am adorat, în așa măsură încât eram geloasă că mai predau și altor elevi. De altfel, primele contacte cu publicul au fost când recitam poezii proprii la serbările școlare ori le publicam în revista liceului. Dar cred că rolul cel mai important în devenirea mea intelectuală o are biblioteca din casa bunicilor, pe care am îmbogățit-o căutând toată viața prin anticariate și librării.
– Vorbiţi-ne vă rog şi despre preocupările dvs. literare…
– Ce să spun? Îmi place să scriu, vreau să scriu. Scriu. Proză, poeme, note filosofice, articole de dicționar, memorii, jurnale de călătorie, poezioare pentru copii, povești, studii lingvistice, traduceri din marii scriitori ai lumii, comentarii literare. Da, scriu. Am în lucru un nou volum de poezii, un altul de proză scurtă este aproape terminat si un al treilea, o cărțulie pentru copii, dulce si ușoară ca un joc ori ca un zâmbet, dar serioasă în concepție si cu valoare didactică, tocmai își așteaptă ilustrațiile.
– Ce aţi dori să faceţi în viitor, ce păreri de rău aveți că nu aţi realizat ce ați fi dorit?
– Sigur că am păreri de rău; cred ca aș fi putut să fac mult mai multe. Mi-a plăcut să fiu profesor căci am putut oferi: cunoștințe, afecțiune, modele. Și când vreun fost elev simte nevoia să mă caute, să-mi spună, după ani de zile, că nu m-a întâlnit degeaba, că i-am lăsat o urmă în suflet, că l-am ajutat să-și construiască personalitatea și viața… ei bine, atunci simt ce înseamnă împlinirea. Ca director de școală, activitatea în sine nu mi-a displăcut deși ea implica mai degrabă o muncă de organizare decât una de creație. Consider că am făcut-o bine și sunt mândră de realizările pe care le-am avut, dar nu era în vocația mea. A trebuit să renunț cu totul la unele proiecte, pe altele le-am început dar nu am mai avut forța să le termin, iar acum deja nu mai sunt în timpul lor; mai există și cele nici măcar începute, pe care le port cu mine ca pe un jind permanent.
– Cum vi se par oamenii întâlniţi în călătoriile dvs. mai autentici mai mercantili sau cum altfel faţă de cei din ţară?
– Nu știu ce să spun. Nu se dezvăluie străinilor. Dar cred că oamenii sunt pretutindeni aceiași: cu interese, cu sensibilități, cu pasiuni, cu răutăți. Complexitatea structurii umane nu poate fi alterată de coordonatele geografice decât într-un mod cu totul superficial.
– Ce amintiri păstraţi cu sfinţenie în memoria dvs. afectivă?
– Tot ce am iubit. Stau acolo, îngrămădite: copilăria fiicei mele, chipurile celor care au vegheat propria mea copilărie, toți cei care mi-au fost aproape, “Ultima poveste” a lui Radu Tudoran, primul roman pe care l-am citit, personaje ale tuturor cărților ce i-au urmat, secvențe din viața reală, vesele, zglobii, spre care privesc zâmbind și altele grave, profund serioase, cu o atât de mare încărcătura de tristețe încât mi-e și teama să le ating.
– Ce planuri de viitor aveţi?
– Viitorul începe să fie foarte scurt. Dar am învățat că totul în viață e surpriză, și chiar sunt dornică să aflu ce îmi va mai permite să fac, spre ce drumuri mă va porni.

Capacitatea de a înțelege, de a simți starea celui de lângă tine, altruismul și concepția umanistă față de viață, față de semenii săi este emanația dialogului purtat cu poeta Iulia Barcaroiu.
Dacă trecut și viitor sunt specii născute din timp, poezia este remediul prin care doamna Iulia Barcaroiu transformă clipa în eternitate.

din vol.: Azi… pentru mâine – Convorbiri, autor Emilia Țuțuianu

Lasă un răspuns