«

»

Ştefan Dumitrescu: Realitatea mea neinventată, autor Nicoleta Nistoreanu

Nicoleta Nistoreanu

O carte de care ne era dor și care ne face bine!

După ce trecem de 60 de ani, vedem cum ni se face din ce în ce mai dor de copilărie, și că ni se întâmplă să ne întoarcem cu sufletul și cu imaginația, din ce în ce mai des, în locurile în care, făcând primii pași, am început drumul către cei care suntem azi. De aceea m-am bucurat nespus, când, datorită minunatei poete și omului minunat care este doamna Emilia Țuțuianu am primit un dar frumos și hrănitor de care sufletul meu avea nevoie… Am primit cartea doamnei profesoare Nicoleta Nistoreanu, Realitatea mea neinventată, pe care doamna Emilia Țuțuianu (un editor de mare talent) tocmai se pregătește să o editeze.
Cartea are două părți, sunt de fapt două cărți îngemănate: Verile primei copilării, este prima carte, în care autoarea a descris locurile în care s-au născut părinții ei și în care a crescut și dânsa. Din care a pornit, asemenea unui pârâiaș, care a tot crescut devenind râu, aventura vieții autoarei în această lume. Sunt descrise cu ingenuitate locurile sfinte pipăite cu tălpile picioarelor, cu privirile înfiorate ale ochilor de copil, cu mâna care mângâia lucrurile, iarba, florile.Cartea a doua este intitulată Anii de școală, în care autoarea povestește întâmplările anilor de școală, văzute nu cu ochii omului matur de acum, ci chiar cu ochii puri, plini de puritate, de senzualitate și de ingenuitate ai fetiței de atunci…
Am citit cartea cu plăcere, dar și cu acea aviditate care îmi dădea iluzia și speranța că mai retrăiesc încă o dată copilăria mea, în timp ce sufetul și toată ființa îmi erau pline de o melancolie dureroasă. Iată cum ne este descris satul, izvorul de la care a plecat în lume firul de viață și de ființă umană care este doamna profesoară Nicole Nistoreanu:
Stăneştiul, unul din cele cinci sate ale comunei Măgireşti, localizată în partea vestică a Judeţului Bacău, nu departe de oraşul  Moineşti – mic şi neînsemnat, dar cunoscut lumii ca oraşul naşterii poetului dadaist Tristan Tzara – a fost locul de naştere al părinţilor mei şi printr-un dat al hazardului, locul primelor lucruri pentru mine legate afectiv de lumea asta mare. La sfârşitul anilor cincizeci ai secolului trecut, în ochii tuturor satul părea un loc cam aruncat dincolo de timp, retras, dar cu viaţa lui constantă. Mare parte a bărbaţilor cu servici, lucrau la sonde – lucru de neînţeles şi neimaginat pentru cei ce nu le puteau vedea, majoritatea fiind ascunse printre pâlcuri de copaci sau alte obstacole – dar mult prea concret pentru cei ce trudeau în zona pădurii, iar iarna, mai ales, ajungerea necondiţionată acolo, devenea adesea o luptă imposibil de purtat”.
Ce vedem? Un peisaj, o fotografie luată de sus, din văzduh, peste ani, din chiar inima autoarei, care alunecă înspre acuarelă, încălzită de dragoste și de melancolia aducerilor aminte. În această fotografie acuarelă, autoarea pune câteva puncte și câteva tușe calde care întregesc și colorează „atmosfera acelui timp”, mica lume în care s-a ivit. Ni se spune că satul Stănești este unul din cele cinci sate ale comunei Măgirești, comună care se află înspre partea de apus a județului Bacău, nu departe de orașul Moinești, mic și neînsemnat. Amintind că în orașul acesta s-a născut Tristan Tzara, dintr-o dată cu o mișcare sigură, doamna profesoară fixează harta locului în istoria literaturii românești și universale. Ni se mai spune că bărbații lucrau la sondele care se aflau dincolo de orizont, pe care ochii fetiței nu le putea vedea.
Doamna Nicoleta Nistoreanu face parte din acea categorie de scriitori care au rămas în istoria literaturii prin dragostea de copilărie, prin retrăirea copilăriei și descrierea ei – plastică, muzicală, poetică – din interiorul ei. Au sufletele acestor autori o inimă caldă și mare, un ceva misterios care îi face să se reîntoarcă în timp, în Împărăția copilăriei, pentru a ne reda și pentru a eterniza acea lume care va rămâne veșnic de o puritate şi de un inefabil care ne va impresiona generații de aici înainte.
Ne gândim la Creangă, la Ionel Teodoreanu, și la atâția prozatori care au cântat şi au înveşnicit copilăria, dar și la Eminescu… Așadar din familia acestor scriitori face parte şi autoarea „Verilor primei copilării”.
Din centrul satului pornește autoarea să ne descrie drumurile, locurile, iar sufletul nostru o însoțește înfiorat:
În ochii unui copil, centrul satului era „curtea” sau podul de peste pârâu, de departe cele mai joase locuri din aşezare. De la pod porneau ca nişte membre uriaşe, drumurile în patru direcţii: două principale, care urcă în pante abrupte şi fac legătura atunci când se termină localitatea cu alte sate: Măgireşti şi Solonţ, iar alte două care se termină în puncte oarecum moarte: pădurea şi un alt deal. Acestea din urmă sunt paralele cu pârâul, care atunci când nu prea plouă, vara, poate fi trecut cu uşurinţă cu pasul şi de orice copil, ţopăind din piatră în piatră ca păsările cerului. Nu ştiu ca pârâul să fi avut vreun nume. Pe atunci eu chiar credeam că acesta este un nume şi că toate apele, care merg inevitabil la vale, de obicei agale, se numesc „pârâul”. La „curte”, pe partea stângă, era pe atunci o porţiune fără case, doar cu islaz unde mişunau animalele şi gâștele în voie”.
În timp ce lecturam cartea doamnei Nicoleta Nistoreanu, mă vedeam copil pe șoseaua și pe ulițele satului copilăriei mele… De asemenea mi-am adus aminte pasajul din „Amintiri din copilărie”, unde Creangă înșiră satele cu care se învecinează Humuleștiul…
Este semnul sigur că satul descris de doamna Nicoleta Nistoreanu este satul românesc autentic, așa cum a existat el din vechime, şi cum l-a mai prins şi autorul acestor rânduri, cel în care a crescut și a dăinuit neamul daco-românesc, civilizația rurală, vai, care acum dispare încet, încet din istorie. Și ce este foarte frumos, și acesta este argumentul sigur al talentului scriitoarei, este faptul că autoarea surprinde cât se poate de bine acel inefabil, acel „suflet” al satului românesc care vine de departe, acea mireasmă inconfundabilă, și acea patină autentică a spiritualității românești.
Lecturând cartea o însoţim pe autoare pe drumurile satului copilăriei, pe unde i-au călcat odinioară paşii, înregistrând detaliile, care, pas cu pas refac realitatea şi viaţa din satul românesc de altădată:
Al doilea braţ principal apare după ce treci podul de la curte şi după câteva zeci de metri urcă tot în pantă, dar nu la fel de abruptă. Unii ar putea spune că e continuarea primului, dar eu nu-l vedeam aşa atunci, pentru că podul de peste pârâu se constituia în mintea mea ca un organism cu membre nesfârşite, şerpuitoare. Când ajungi înspre vârf, pe partea dreaptă, e o troiţă şi apoi drumul spre biserică. Biserica tronează pe deal singuratică şi albă, ca mai toate bisericile, şi poate fi văzută în zilele senine din satul de centru şi nu mai pare aşa de îndepărtată. Când veneam cu ai mei la bunici şi picioarele începeau să pară neascultătoare, venea încurajarea: „uite că nu mai e mult, se vede biserica, iar casa ştii că e mult mai aproape”. Până la biserică se văd doar grădini pe partea de vale, iar pe cealaltă, ca şi cum pământul s-ar fi schimbat, un alt deal destul de sterp şi abrupt. În dreptul bisericii, pe partea opusă, e un loc, pe atunci neutru pentru mine, cimitirul. Ca o surpriză, după biserică dealul pare că devine mai prietenos, mai fertil, se coboară într-o vâlcea ca într-o covăţică, iar oamenii au găsit locul prielnic şi şi-au făcut câteva case ce par bine ascunse vederii”.
Ochiul copilului are retina fragedă și reține totul, reține mai ales acea patină mitologică, sacră a lucrurilor, a locurilor, așa cum vedea mintea copilului prin ochii lui: „că podul de peste pârâu se constituia în mintea mea ca un organism cu membre nesfârşite, şerpuitoare”, „Când ajungi înspre vârf, pe partea dreaptă, e o troiţă şi apoi drumul spre biserică.”, „Biserica tronează pe deal singuratică şi albă, ca mai toate bisericile”. De câte ori merg în satul meu primăvara, în memoria mea reînvie acel inefabil, greu de redat în cuvinte, pe care îl trăia copilul care eram atunci. Autoarea cărții, iată, reușește admirabil să redea acel inefabil.
În copilărie pentru orice copil există undeva în sat ocasă mai mare, mai frumoasă, un loc care lui i se parefabulos, sau raiul. În copilăria mea casa aceea și locul erau ale lui nea Matei de pe deal. O casă lungă, acoperită cu șindrilă, cum erau casele boierești pe vremuri. Înconjurată de stupine și de o livadă de cireși care când înfloreau păreau munți de zăpadă, iar când se coceau cireșele niște policandre uriașe, la care noi, copiii, ne uitam cu jind, casa şi locul acesta părea cu adevărat fermecate. La casa și în grădina lui nea Matei îmi imaginam copilul care eram de trei, patru ani că este palatul lui Făt frumos și al Ilenei Cosânzene…
Pentru autoarea cărții, acea casă, castelul zânelor era tot pe un deal și tot înconjurată de livezi și de stupine :
Sus, drept în deal pe aceeaşi parte, era cea mai frumoasă dintre case, o casă cu iz domnesc despre care noi, toţi copiii, vorbeam cu admiraţie, dar în care nu putea pretinde nimeni că a intrat vreodată. Izul domnesc i se trăgea din aşezare, din pomii care o înconjurau, din iasomia şi crinii regali tot albi pe care i-am văzut eu singura dată când am fost cu mamaia în curtea lor cu nişte treburi de oameni mari. În spatele florilor şi al arbuştilor erau o sumedenie de stupi de diferite culori dinspre care venea un zumzet constant. Erau albinele. Numele lor era cam vag pentru mine, dar şi mai vagă era misiunea lor de a face miere şi a ajuta pomii şi florile să facă rod şi sămânţă, cum a spus mamaia. Am fost avertizate să nu ne speriem şi să ne agităm dacă apar în preajma noastră, pentru că sunt blânde şi simt oamenii buni. Nu ştiu cum am înţeles eu asta – pe atunci pentru mine nu exista decât o categorie, doar a celor buni – dar spusele gazdelor au mai spulberat din frică, cel puţin pentru mine. Tâmplăria cerdacului, compusă din jocuri de forme, ferestrele mari şi uşile casei erau vopsite în alb în combinaţie cu verde închis, primând albul. Poate şi din asta i se trăgea distincţia. Toate celelalte case le aveau date cu ulei de la sonde sau gri. Semăna cu o casă de poveste, iar personajele ei, un domn şi o doamnă mai în vârstă nu puteau niciodată fi văzuţi la munca câmpului. Bănuiesc că aveau fântână în curte, pentru că nu puteau fi întâlniţi nici la apă.”
Trăind de ani buni într-un oraș care, ce este drept, este destul de curat și de frumos, situat la porțile deltei, îmi dau seama, (și ajutat de Domnul am colindat mult prin lumea aceasta), că nici un alt loc nu egalează acea frumusețe sentimentală, acea patină senzorială, plină de prospețime și de poezie, de fabulos, a realității pe care retina mea și memoria o păstrează cu fidelitate, așa cum descopăr bucuros că se întâmplă și în această carte. De aceea vă spun, dragi cititori, dacă vă este dor de copilărie căutați cartea doamnei profesoare Nicoleta Nistoreanu, în care o să regăsiți copilăria așa cum era ea odată, și cum se mai păstrează pe fundul sufletului nostru!
Lectura curge mai plină de întâmplări, unele de-a dreptul hazlii, altele pline de o nostalgie amară, dar care au fost cât se poate de reale. Aşa cum era şcoala pe vremuri, când se făcea carte serioasă. Şi autorul acestei Cuvânt înainte şi-l aduce aminte cu dragoste şi cu recunoştinţă pe domnul învăţător, care în anii aceia ne urechea bine de tot sau ne dădea la palmă. Asta nu ne face să-i iubim mai puţin pe dascălii de altă dată, şi să ne aducem aminte de ei cu recunoştinţă:
În dreptul troiţei, pe partea opusă, e şcoala cu clase primare. Când părinţii mei erau copii, Domnul şi Doamna au fost învăţători aici. Nu chiar toată viaţa pentru că domnul Nistoreanu, primul fiu al fratelui mai mare al bunicului meu a fost condamnat politic când era în floarea vârstei. Mai toţi copiii îşi amintesc să o fi luat la palmă sau cu nuiaua când recreaţiile se prelungeau, iar băieţii mai mari luau iniţiativa să încingă jocuri ce băteau duşumeaua cu înfocare de ziceai că-i cel mai mare duşman. Fetele, mai reţinute, chiar dacă inima le dădea ghes, nu îndrăzneau decât să privească de pe margine. De fapt pedepsele curgeau şi mai des când cititul, scrisul, socotitul or tabla înmulţirii nu le ieşeau cum se aşteptau dascălii lor. Cred că nici ei nu erau monumente de răbdare şi înţelepciune…”
Mulţi dintre învăţătorii din perioada interbelică au aderat la mişcarea legionară… Când a venit regimul comunist la putere a început hăituirea şi arestarea lor. Ochiul fetiţei a înregistrat întâmplarea, iar memoria ne-o redă cu veridicitatea trăirii de atunci:
Vina condamnării domnului învăţător a fost una mai mult decât minoră. Într-o noapte târziu i-a oferit găzduire, într-o bucătărie de vară de la capătul grajdului, ca să pară că s-a cazat singur, unui fost coleg de şcoala normală care fugea pentru că era bănuit de a fi legionar sau de a fi avut legătură cu legionarii sau, spune tatăl meu acum, cu mişcarea de rezistenţă din anii cincizeci împotriva regimului. Fugarul venise din direcţia Solonţ şi nu ştia nici el bine încotro se îndrepta. Părea un animal hăituit, care se temea şi de umbra lui, a spus doamna învăţătoare în sat. Tot ea a mărturisit la toată lumea după aceea că ei nu ştiau nimic despre convingerile lui politice şi că doar l-au văzut speriat de moarte şi disperat. Le-a spus numai că e mai bine ca ei să nu fie implicaţi în nimic. Dimineaţa ia-l de unde nu-i, dispăruse odată cu noaptea cu care venise, dar, peste două-trei săptămâni, domnul a fost arestat spre surprinderea tuturor.”
Iată acum descrisă cu peniţă subţire gospodăria ţărănească a bunicilor. Gospodăria ţărănească formată din casă, acareturi, curtea cu orătănii, cu animale, cu grajduri, cu grădina a fost de la daci încoace corabia pe care au trăit moşii noştri, care le asigura hrana şi protecţia. Omul îngrijea de animale, de orătănii, de grădină iar ele îi dădeau lapte, carne, legume. Aşa s-au ţinut românii noştri în aceste două milenii, aşa au ajuns până la noi, călătorind „îmbrăcaţi” în aceste gospodării ţărăneşti, care pentru ochiul fetiţei, personaj al cărţii, aduceau mai mult a împărăţie:
Casa celorlalţi bunici ai mei, din partea tatălui, era pe primul platou al unui deal, cu partea din faţă pavată cu piatră de râu şi cu alei laterale din acelaşi material. Cerdacul, foarte înalt, era vara împodobit de la un capăt la altul cu viţă de vie umbroasă. Pe partea laterală, în dreapta, se afla fierăria – construită special pentru tatăl meu care făcuse ucenicie la un fierar, imediat ce terminase şapte clase – grajdul, iar în stânga, o alee îngustă ducea către intrarea din spate a casei. La capătul ei se găsea nelipsita bucătărie de vară care nu semăna cu altele pe care le mai văzusem eu. Grădina din spatele casei, nesfârşită în ochii mei de atunci, era cea mai frumoasă grădină pe care o văzusem vreodată şi avea mai de toate: o parte cu legume, o parte cu viţă de vie, o parte cu porumb, iar de jur împrejur porţiuni destul de late cu iarbă. În spatele grădinii, pe o suprafaţă mai întinsă, tot cu iarbă, era prin mijloc, un cireş uriaş care făcea nişte cireşe albe, dulci-amărui, pe care şi astăzi, după ce am gustat mai toate fructele pământului, mi le amintesc ca fiind ceva unic: gustul aromat şi îndrăzneţ al primelor fructe ale verii. Poate aşa o fi gustul copilăriei, mă gândesc acum. Gardul din scânduri şi pomii de pe hat, ce împrejmuiau totul, făceau ca toată grădina să pară pentru mine o cetate unde bunicul era stăpân absolut”.
Iată cum începe aventura cognitivă a fiinţei în lume… Când eram copil de trei, patru ani eram obsedat de cerul albastru, de sticlă albastră, care se boltea deasupra satului nostru, şi de dealul pe care se lăsa cerul. Voiam să ajung pe dealul acela ca să pipăi cerul, să văd dacă nu există o uşă prin care se iese în afara, şi ce este dincolo… Micuţa autoare trăieşte aceiaşi fascinaţie şi înfiorare în faţa zării şi a lumii, redându-ne cât se poate de bine sentimentul primordial al fiinţei umane în începuturile ei, în momentul începerii aventurii ei în lume. Percepţia lumii ca realitate infinită şi misterioasă :
O parte din lume nu se termina acolo, cum crezusem eu în mintea mea privind de jos spre dealul uriaş de sus. Şi nu erau mai multe lumi ci una singură, aproape fără de sfârşit. Poate erau mai multe zări, pentru că mamaia spunea că atunci când e senin zările sunt mai îndepărtate, iar cu cât ajungi mai aproape, cu atât ele se îndepărtează şi pe acolo trăiesc alţi şi alţi oameni şi sunt pământurile lor. De pe dealul nostru se vedea în depărtare o linie aproape ştearsă, şerpuitoare şi de o parte şi de alta puncte mai accentuate, colorate: mai departe alte linii şi mai subţiri, mai puţin clare şi nişte munţi ce străjuiau cerul. Prietena mea Doina, mai răsărită decât mine, care locuia într-una din cele două case mai singuratice de pe deal, cu care urcasem şi care mai fusese acolo cu una din surorile ei mai mari, mi-a explicat că acolo e un alt sat şi că alţi oameni vieţuiau şi pe acolo. Eu însă mă aşteptam să mă aflu la marginea unei bucăţi de cer, iar de acolo să pot zbura unde mă duce gândul”.
Autoarea are vocaţia detaliului (satul este descris uliţă cu uliţă, casă cu casă, pod cu pod, troiţă cu troiţă, personajele sunt creionate cu toate detaliile caracteristice, emoţiile şi stările sufleteşti sunt desenate când cu linii subţiri, când cu tuşe groase, bunicii şi părinţii sunt pictaţi ca la şcoala primară, cu chip, cu trăsături fizice, fiecare cu povestea lui) detalii care se înlănţuie într-o geografie şi într-o saga care se întind pe multe pagini, dându-ne în final o viziune amplă asupra satului românesc, asupra copilăriei, şi a istoriei unui sat și a unui destin de om. Un destin de o ingenuitate care te emoţionează şi te înfioară căci el este alcătuit din lucruri şi întâmplări minunate sau dureroase. Aşa cum le trăiesc copii şi oamenii de la începutul lumii până azi, trăiri pe care nu le uităm niciodată:
Cea care a rămas, mama vitregă de-a treia – pe care am cunoscut-o şi eu şi care s-a stins când eu eram liceană – uscăţivă, înaltă, acidă, fără copii proprii, doar cu o fiică înfiată dintr-o căsătorie anterioară, era ca un comandant de garnizoană. Casa trebuia să arate ca o farmacie, iar nurorile să execute ordinile fără să crâcnească. Executanta numărul unu trebuia să fie nora mai mică, care se presupunea că avea să locuiască în aceeaşi casă cu socrii. Eternul conflict soacră-noră nu era nici pe atunci ceva nou: apăruse odată cu lumea. Una vrea să aibă un copil mare, în cazuri extreme o servitoare, supusă, robace, fără opinii şi păreri. Cealaltă, abia ieşită din adolescenţă de cele mai multe ori, vrea să-şi conducă casa şi viaţa după propriile-i vise şi păreri care rar de tot pot coincide cu ale cuiva din altă generaţie, provenită din altă familie cu alte obiceiuri şi convingeri. Negocierile nu se poartă cu arta diplomaţiei şi nimeni nu pare a fi dispus să cedeze. Aşa că asta devine o problemă de viaţă şi de moarte, cu tensiuni mocnite în cel mai fericit caz, dar când s-a depăşit un anumit prag, apar şi confruntările mai dure, de mare uzură”.
În copilărie cu toţii am trăit bucurii, uimiri în faţa lumii, fascinaţi sau speriaţi, ne-am pus întrebări, ne-am dat răspunsuri, am fost trişti, am simţit acele spaime care veneau din mitosul românesc, sau din partea necunoscută şi misterioasă a realităţii. Când eram copii ne era un urât teribil să trecem prin cimitir sau noaptea prin pădure. Iată cât de speriată era fetiţa care a fost autoarea de azi şi ce a trăit ea în sufletul ei auzind cântecul cucuveleii. Şi autorul acestor rânduri în copilăria a simţit aceiaşi fiori negri speriat la gândul că biata pasăre ne prevesteşte apropierea unui eveniment nefericit.
Urâtă de toată lumea era biata cucuvea, care te speria cu strigătul ei strident, sfâşietor şi singuratic în noapte. Părea că îşi strigă disperată o surată pierdută sau în întunecimea nopţii s-a rătăcit şi nu mai ştie unde îi e casa, iar ţipătul e de ajutor. Mamaia însă spunea că ea are ochii ca pisicile, că vede bine pentru că e pasăre de noapte, că nu se rătăceşte şi că cel mai bine vânează pe întuneric. Toţi ţăranii însă o privesc cu teamă pentru că o acuză că ar putea vesti moartea cuiva apropiat din familie, dacă îşi emite sunetele înalte din zona casei tale. Adevărul e că dacă îi auzi strigătul solitar într-un întuneric de smoală, te cam trec fiorii, chiar dacă nu dai crezare spuselor. Poate îşi caută vreun posibil partener şi nu are nimic de a face cu macabra prevestire de care e învinuită, dar vreodată, cine ştie, o fi fost vreo potrivire. Mult timp nici n-am ştiut cum arată, nocturnă şi scumpă la vedere cum este.”
Copii fiind am făcut mai toţi bolile copilăriei sau am răcit şi ne-am îmbolnăvit… Părinţii noştri s-au îngrijorat, au venit rudele noastre, au căutat să afle ce are copilul, și cum temperatura era mare a trebuit să mergem al doctor. Cât de frumos și exact descrie doamna Nistoreanu aceste lungi şi emoţionante momente prin care trecem în copilărie şi pe care nu le vom uitat tată viaţa :
De fapt, convingerea mi-a fost întărită când am făcut pojar, nu cu mult timp înainte de a ne muta la casa noastră. Ai mei au crezut că e o simplă răceală, fusesem şi la Roman la unchiul meu, vremea se răcise brusc, aşa că au fost premise înşelătoare până la apariţia erupţiilor, dar brusc febra a devenit alarmantă şi nici nu mai ştiau ce să-mi mai facă. Toate bătrânele din sat experimentate şi-au dat cu părerea. Singurul lucru pe care îl voiam cu disperare în aprinderea mea, era apa rece proaspăt adusă de la fântână. De atunci urăsc ceaiul, sau mai bine-zis mi-au trebuit mai mulţi ani, să accept ideea că poate fi plăcut şi util şi să-l iert pentru felul în care mi-a fost impus atunci.”
Ar trebui să ne aplecăm asupra a zeci de evenimente şi de personaje dacă ar fi să comentăm întâmplările povestite de autoare pentru că toate au ingenuitatea, farmecul şi eternitatea lor. Ele ne amintesc de locurile și de întâmplările trăite de noi în copilărie, de emoţiile, de întristările, de bucuriile, de prieteniile legate cu copii de seama noastră. Toate sunt descrise cu suflet, cu acribie, uimitor de veridice, de parcă autoarea ar fi redevenit din nou copil şi din pielea şi prin ochii copilului care a fost mai retrăieşte încă o dată această parte de început a vieţii. În acest caz Prefaţa noastră ar ajunge jumătate din carte, aşa că o să trecem să lecturăm împreună cea de-a doua carte „Anii de şcoală”.
Cartea începe, cum ne spune şi titlu, cu prima zi de şcoală… Cine nu-şi aduce aminte cu emoţie şi nostalgie de chinurile, de emoţiile, de neliniștile, de spaimele prin care am trecut. Autorul acestor rânduri când a mers în prima zi la școală a avut un presentiment amar, că viaţa mea s-a sfârşit şi că acum intru într-o altă lume şi într-o altă viaţă, în care nu voi mai fi fericit așa cum am fost până atunci. Cât de frumos, detaliu cu detaliu, emoţie cu emoţie, uimire cu uimire ne descrie autoarea toate aceste trăiri… acest început prin care intrăm în lumea culturii şi în viaţa de adult. Haideţi să vedem împreună care sunt emoţiile, uimirile şi trăirile micuţei eroine a cărţii:
Ai mei ştiau că nu e bine să provoci o situaţie conflictuală, mai ales când cei implicaţi nu sunt într-o confruntare cu arme egale ca în cazul unui adult şi a unui copil – o astfel de adversitate se stinge greu, iar cel care e afectat direct e sufletul tânăr – aşa că, fără ghiozdan, de voie de ne-voie am mers la şcoală însoţită de mama mea. Purtam drept ornament în păr o fundă mare albă, mătăsoasă şi eram îmbrăcată în cea mai deosebită rochiţă pe care o aveam, cam prea frumoasă pentru acele vremuri, din şifon alb cu un imprimeu floral ales: negru cu un pic de vişiniu şi de verde închis. Avea un mic defect: era cam prea scurtuţă pentru că în acea ultimă vară, crescusem cam brusc, dar nu conta din moment ce picioarele îmi erau ca nişte beţe filiforme şi nu stătea rău. Cred că
din acest motiv, am simţit că am fost pentru câteva clipe în atenţia tuturor, fără să-mi dau seama desigur, de situaţia mea de moţată.
Era o după-amiază cu soare cald, mângâietor, aşa că, toate păreau a fi în ordine sau într-un anume fel, cosmetizate. Curtea şcolii vechi – aşa i-a rămas numele de când a fost construit un alt local mai spre centrul comunei, pentru că, doar cu cele patru încăperi ale ei, devenise neîncăpătoare – cu terenul ei de sport imens, cu câţiva pomi bătrâni pe margini, mi s-a părut destul de primitoare. Nu conta că şcoala era ca un om aproape bătrân, asta îţi dădea încredere: fusese martoră la multe lucruri, şi pentru mine, în cunoaşterea mea de până atunci, oamenii bătrâni se dovediseră înţelepţi şi calzi şi la fel păreau şi lucrurile. În partea opusă drumului, terenul era mărginit de un deal cu pomi de toate felurile, care îi dădeau un aer prietenos, de acasă. Mai târziu aveam să descopăr că aici, pe iarbă, printre pomi, stăteau galeriile care urmăreau jocurile de echipă şi era tare plăcut să stai la umbră să-i urmăreşti pe alţii cum se agită, implicaţi cu toată fiinţa lor în câte o confruntare ce părea esenţială.
Din clasă cunoşteam bine o fată din cătunul nostru, cu care de altfel mersesem şi la grădiniţă, în rest feţe total necunoscute. Ceilalţi colegi de grădiniţă, puţini la număr pentru că frecventatul grădiniţei nu era obligatoriu pe atunci, erau la clasa paralelă. Acest
club al copiilor de cam toate vârstele, pe care îl frecventasem cu îndârjire un an – ca să nu pierd nimic în optica mamei mele – fusese pentru mine un loc căruia nu prea i-am găsit utilitatea. Asta pentru că în afară de rarele ocazii când ni se citea câte o poveste, tânăra care se ocupa de noi, mai mult ne supraveghea, deşi şi acest lucru e cam mult spus – pe atunci copiii erau mult mai liniştiţi – decât să ne înveţe câte ceva nou. Acum mă gândesc că părea preocupată să se descopere mai mult pe sine şi nu avea pic de experienţă sau cunoştinţe în ceea ce priveşte munca cu puştimea de o asemenea vârstă”.
Lecturând acest pasaj (și cred că la fel va face fiecare cititor) nu am putut să nu oftez privind în urmă și retrăind filmul primei mele zile de școală. Hm! Unde s-au dus acele zile, unde sunt domnul învățător, micuții aceia care eram, tatăl meu care m-a condus de mână la școală. Toate s-au dus, numai ele, amintirile, sunt uimitor de vii în memoria mea. Așa cum le descrie și autoarea cărții…
Mergând pe firul lecturii trăim împreună cu eroina toate întâmplările prin care a trecut. Cum doamna învățătoare i-a permis să își aleagă colega de bancă, momente vesele din curtea școlii, mersul la prăvălie, apoi cum s-a îmbolnăvit… Sunt multe detalii… În 1965, fetița, care era autoarea cărții, vede că oamenii din jurul ei sunt îngrijorați, și află de la radio că starea tovarășului Gheorghiu Dej se
înrăutățește… În 1968 trăim împreună cu micuța elevă emoțiile aflării știrilor despre invazia Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia. Așa cum le-au auzit ea. Valoarea acestor povestiri este aceea că realitatea de atunci a lumii, a satului, este văzută prin ochii fetiței care era, așa cum numai scriitorii care iubesc copiii, care mai sunt copii, care mai au copilăria în suflet, reușesc.
Cu cât urcă în vârstă descrierile eroine sunt mai precise, mai realiste, dar la fel de sentimentale.
Noi, cei care dăruiți de Domnul cu har, devenim scriitori, am avut la gimnaziu sau la liceu un profesor sau o doamnă profesoară care au descoperit în noi înclinarea către poezie, către compunerile literare, către cuvântul frumos colorat, și am fost foarte buni la română. Același lucru l-a trăit și dna Nicoleta Nistoreanu în școală. Nici nu realizăm noi, oamenii maturi, cât de recunoscători ar trebui să le fim acestor dascăli care ne-au luminat și ne-au îmbogățit sufletul, și care au dat o altă cale destinului nostru. Dar s-o lăsăm pe dânsa să povestească:
„Pentru că „ţara mea” fusese un alt fel de ţară, colegii mei au decretat după nu mai mult de două săptămâni că eram cea mai bună din clasă la română. Şi doamna noastră, cred că a avut aceeaşi părere pentru că stăpâneam multe noţiuni de teorie literară pe care noi nu le studiasem încă la clasă. Câştigul venea din dialogurile pe care le aveam şi din întrebările care erau întotdeauna binevenite la orele de limba română din ultimii doi ani şi ceva din şcoala generală. Exersarea creionului la compunerea de versuri, adusese cu ea şi lămuriri în plus. Constatând că sunt singura mai moţată din clasă, printre altele, a vrut să afle numele predecesorului său, dar am lămurit-o lapidar că fusesem prima dumnealui serie. Era adevărul gol-goluţ: nu era vorba de un nume sonor din Piatra Neamţ. Pentru mine doamna Eugenia Livezeanu, energică, minionă, de o frumuseţe aparte, rămâne şi pentru clubul pro bono pe care l-a organizat în clasa a XII a. Ne adunam duminicile dimineaţa, la dumneaei acasă, în bucătăria personală, cei vreo patru-cinci de la cele două clase de umană care urma să susţinem examen de admitere şi la gramatica limbii române şi căutam să ne reamintim ce învăţasem pentru admitere în liceu şi să mai completăm cu noţiuni suplimentare necesare unui examen cu cerinţe de top. Clubul a fost dincolo de util, chiar plăcut, incitant. Rezumat complementar: plin de mirosuri îmbietoare, într-o atmosferă relaxantă”.
Și întâmplările și colegele și prieteniile din liceu sunt redate în toate tușele îmbogățind descrierea acelei lumi care pentru noi, scriitorii este liceul, penultima rampă a zborului nostru în timp și în lume.
După ce închidem ultima copertă ne rămân în suflet și în minte farmecul sfânt și viziunea copilăriei, a copilăriei universale, așa cum a descris-o Ion Creangă, dar și a copilăriei care este numai a noastră așa cum a trăit-o dna Nicoleta Nistoreanu, care mai îmbogățește cu încă un op frumoasa și dulcea literatură pentru copii. În final nu putem decât să ne bucurăm că am mai retrăit încă o dată fabuloasa noastră copilărie, că ne-am mai văzut încă o dată viața așa cum am privi-o de pe un deal, că ne simțim sufletul mai bogat… Și că vedem cât de repede trecători suntem pe lumea aceasta. Realitatea mea neinventată, este un elogiu adus copilăriei, un imn înălțat vieții și un act de recunoștință întoarsă părinților și bunicilor noștri, tuturor celor pe care i-am întâlnit în viață și ne-au emoționat, fie și numai pentru un timp. Mai este de asemenea și o carte din care puteam învăța, noi, oamenii maturi, și o meditație lucidă dar și emoționantă asupra vieții!

Ștefan Dumitrescu,
membru al Uniunii Scriitorilor din România

Lasă un răspuns