«

»

Adrian Alui Gheorghe: Cartea de poezie – RITA CHIRIAN şi „frumuseţea ca disperare umilă”

Rita Chirian

(„Casa fleacurilor”, Casa de Editură „Max Blecher”, 2016)

Într-un interviu din anul 2012, din „Ziarul financiar”, cînd publica cel de-al treilea volum, „Asperger”, Rita Chirian spune: „Am încercat ca volumele mele să nu semene unul cu celălalt, să deschid o paranteză nouă cu fiecare carte pe care o public. Sevrajul era, cu scăderile şi cu creşterile lui de tensiune – ca orice debut -, o culegere amestecată, a cărei intenţie era să spună totul deodată, pletoric şi torenţial. Cu Poker face am ieşit din biografismul imediat, din notaţiile minimaliste, de tip diaristic, dar am păstrat conotatul gothic, întunecat. (…) În Asperger, accentul cade aproape exclusiv pe fragmentaritate, pe conexiunile subterane dintre nucleele colajului, pe secvenţial, chiar dacă temele sunt, în mare parte, cele intuite: obsesionalul, traumaticul, feminitatea, cu toate corolarele lor. Îmi place să cred că Asperger e, într-adevăr, un obiect artistic. E cel mai cerebral şi mai atent construit volum al meu, chiar dacă, spunând asta, o să dau jos mantii şi o să îmbrac salopete…”. Aflată la a patra carte de versuri, „Casa fleacurilor” (Casa de Editură „Max Blecher”, 2016), Rita Chirian duce mai departe „un proiect poetic” cu detaşarea celui care controlează, tiranic chiar, limbajul şi efectele sale, realitatea şi subliminalul. Şi trebuie să precizăm de la început că poezia sa nu mizează pe rostirea inspirată, nu e nici joc verbal, mai mult sau mai puţin ingenios, ci este o întreagă ceremonie, o solemnitate care are în centrul ei o fiinţă greu de definit, poate om, poate fiară, poate holograma unei viziuni care îşi iţeşte capul în lume de sub „luciul” textului: „mai mari decât gura copilului,/ numai buni să acoperim din spărturi./ cineva a plâns, însă foarte-foarte puțin, și dragostea/ a fost frumoasă ca sângele în pantofii/ prea mici, rana a fost aici dinainte,/ noi ne-am născut pentru ea.” (număr privat)
Pe acest fond emoţia pare a fi un mod recurent de agregare a lucrurilor imaginate, iar discursul poetic are o „incoerenţă spontană” care dă impresia că vine pe firul fluxului memoriei involuntare. Astfel, tensiunea internă ţine împreună secvenţe ce se deschid aparent spre alte sensuri, poemul este „construit” cu migală, numai că sunt îndepărate rapid urmele care să trimită cu gîndul la travaliul constructorului: „tristeţea noastră pentru părţile încă sănătoase, şi-apoi transparenţa acestor zile când crinii sunt vaporaşe prin sânge, tristeţea ca gloanţele oarbe, şi tu eşti un mort din care cresc rădăcini, am văzut râul născându-se, m-am gândit la cerul tău şi l-am urât, am stat printre lucruri, a fost de parcă am smuls aripi, ce faci?, ce vrei să bei?, cât să înghiţi din creier?, dragostea ta cere ceva de mărimea umui atom, dar invizibil, baloane roşii plutind, şi nu e un lift cu oglinzi, cercurile se fac dezastre mici, leagăne de copil, şi golul e frumos, vorbesc despre cădere şi cineva merge la câţiva paşi distanţă, de partea acestui om respirând foarte aproape trăiesc, şi spun fericire şi puţin somn printre gheme de sfoară, şi spun nume simple ca pentru insecte, memorez feţe & alte contururi câştigătoare, şi-n zori muzica spânzură în cap, un strat de gheaţă întinsă cât dormi, şi vântul prin steaguri de învins, şi raze cuminţi sub linia orizontului, amar a fost bun & pervers, a bătut din nou, dar n-a deschis nimeni” (staub).
În poezia Ritei Chirian se manifestă o conştiinţă poetică în alertă, care conduce la schimbarea registrelor şi a „dicţiei poetice” chiar în timpul evoluţiei textului exact din motivul de a nu banaliza sensul şi miza poetică. Această schimbare de atitudine lirică, „din mers”, în manieră mazilesciană, permite poetei o planare pe deasupra unui univers aglomerat, în care şi timpurile sunt discontinue, în care textul trebuie să se regleze, în final, într-o structură bine definită. Reţin aici cîteva poeme mai ample care ar trebui citate în întregime pentru tensiunea dintre lexic şi sugestie, dintre „fizica literei” şi viziunea poetică: „on plonge”, „împărţire” sau „generator”. Am putea face referire, vorbind despre poezia Ritei Chirian, la celebrul „paradox al actorului şi al poetului”, despre care a vorbit Diderot. Actorul ca şi poetul, spunea Diderot, nu trebuie să se lase invadat/ dominat de sentiment, ci să-l domine el, să-l disciplineze, să-l formeze, să-l contureze, să-i dea o structură exemplară. Dar pentru toate astea trebuie să aibă sentiment. Sentimentul nu este, astfel, în poezia Riteci Chirian o sursă/ resursă a vitalităţii, ci o structurare estetică: „zâmbetul şi lacrimile îi scot pe oameni din minţi, noi organe externe, frumos învelite în foiţă de aluminiu, linii trasate pefect pentru cei frumoşi & puternici. cu reverențe, ne permitem coroane care apasă, podoabe care nu sînt nici pentru umeri, nici pentru capul de copil al sexului. cei frumoși & puternici sunt foarte bolnavi. cu simplitate începe: osul care se rupe, mobila căzută, apoi dansul în plasă şi în lumină umedă. câştigă cine uită cel mai mult. cum te cheamă, pe inima cui te-ai urcat? râsul tău e o haină de molii. ce e numele tatuat pe încheietură? – muchiile gemene care-ţi sunt inimă. nimeni nu ştie când se pleacă în grabă, cauciucuri scârţâind între jumătăţi de oameni.” (dansul în plasă). O remarcă faţă de acest poem dar şi faţă de altele ale Ritei Chirian, care au fost publicate în anii din urmă în reviste, dar care aveau o cu totul altă structură, erau mai „verbioase”, mai epice şi, de aici, parcă mai calde, mai accesibile, „mai poetice”. Cel puţin în cazul poemului „dansul în plasă” preferam/ prefer (parcă) forma publicată cândva în reviste, mai apropiat de structura mea de cititor de poezie. Dar iată, pentru comparaţie, un fragment din varianta din revistă: ” … dacă plângi n-o să mă mai vezi niciodată – spune – şi atinge vârful nasului cu arătătorul – şi ea nu ştie dacă – şi-şi lasă capul, umărul şi genunchiul să atingă peretele. cei frumoşi & puternici sunt foarte bolnavi. şi boala lor este dansatorul în plasă. şi dansul lor se face viaţa. dar o femeie nu, pentru că zâmbetul şi lacrimile îi scot pe oameni din minţi. viaţa ei niciodată, pentru că există organe învelite în foiţă de aluminiu şi linii perfect trasate. dacă vorbeşte, totul începe să fie, şi pasărea cu inimă de tinichea, şi creierul de silicon? n-a purtat niciodată haine de carne, numai coroane foarte grele, coroane care nu sunt nici pentru umeri, nici pentru sâni, nici pentru capul de copil al sexului. cineva i-a frecat ochii cu vată de sticlă. cineva i-a îmbrăţişat picioarele. când a fost linişte, au fost rândunicile dinăuntru, şi a spus, rândunicile sunt şerpi dacă te uiţi cum trebuie. mortul – şi ştie că e mort – o sărută, morţii au scuipatul rece, spune. mâine sărutul va fi uitat, şi uitat a fost ieri. aşa începe: piciorul care se rupe, şi mobila căzută, apoi dansul în plasă şi în lumină. câştigă cine uită cel mai mult. cum te cheamă, pe inima cui te-ai urcat? frica este o rochie de fluturi. nu vezi dacă te uiţi în apă, nu vezi dacă ochii nu ţi-au fost cusuţi cu grijă… (…) ” (dansul în plasă, în revista „Ramuri”, 2015). Asistăm, astfel, în multe texte, la o contractare a poemelor și a sintaxei acestora, în spiritul paradoxului că simplitatea artistică este mai complexă decît complexitatea artistică. Dincolo de asta, prezenţa variantelor indică un travaliu susţinut, obsesia pentru prefecţiune, în măsura în care aceasta nu este doar iluzorie în artă.
În alte texte, în raport cu realitatea, poezia reprezintă un fel de structură care se „autoreproduce” conducînd la ceea ce I. M. Lotman numea „dezasimilarea” limbajului în faţa unui model-semn care este chiar textul poetic. Înregistrăm, astfel, o răzvrătire paşnică, o risipire a identităţii în text şi chiar o moarte afectivă pe fondul meditaţiei de tip (dacă tot suntem la Sibiu!) cioranian: „pe măsură ce soarele apune, vei observa că strada e o scară care duce în lumea corectă, acolo e un om foarte palid, împlinit şi, de la distanţă, pare să aibă numai jumătate din vârsta pe care o are, poate chiar tu eşti, fumează şi se uită către străzile deturnate cu o oboseală mare şi dulce, ca-n marile magazine, te uiţi la acele mişcări ca şi cum ai ajunge la sfârşitul unui verset esenţial şi foarte dureros, sau într-un uriaş depozit de răbdare, paralizat în culori indecise, şi înţelegi, încet, fără chin, că realitatea se coagulează, şi nimic nu poţi să faci împotriva ei, că morţii au fost şi ei foarte nefericiţi” (membrul fantomă).
De remarcat pista falsă indusă de titlul volumului, „Casa fleacurilor”, care sugerează „reţeta minimalismului” propriu multora dintre combatanţii generaţiei din care face parte Rita Chirian, în fapt poeta noastră tinde mai mult spre (un) neo-modernism din care nu lipsesc chiar accentele neo-romantice, iar rostirea aforistică produce, ca la orice poet care stăpîneşte „pînă la tiranie” materia poetică, versuri memorabile: „frumuseţea e disperarea noastră umilă”, „tandreţea e o bucată de carne crescută în mijlocul măselei”, „lumea a trecut fără să lase vreo urmă,/ iar în mulţimea noastră/ n-a fost niciun erou, dar atâta fericire”.
Dacă primele trei cărţi de poezie puteau să o încadreze pe Rita Chirian într-o generaţie, cu minusurile şi plusurile ei, cartea de faţă, „Casa fleacurilor”, o individualizează, impunînd-o între vocile lirice care s-au conectat la ce are mai bun poezia românească de azi.

Adrian Alui Gheorghe Piatra Neamţ, 5 aprilie 2017

(Textul va apărea în revista ARGES, nr. 4, aprilie, 2017)

Lasă un răspuns