«

»

Irina Lucia Mihalca – poesis

Şi, iar, va înflori liliacul alb

Îţi aminteşti cuvintele noastre,
dar, mai ales, înţepătura dragostei.
Ai venit, aici, după ce ţi-ai văzut
imaginea stingându-se
într-o oglindă spartă de durere,
o scânteie ai împrumutat
pentru-a aprinde focul,
lumina ce străbate oceanul trăirilor,
apa ei ţi-a atins gura întredeschisă,
seducător ai îmbrăţişat lichidul divin.

Irina Lucia Mihalca

Ploua încet, ploua dulce,
ploua, în tine, în mine, în noi,
ploua cu cele mai dorite atingeri,
din tine în mine, din mine în tine,
– Aşhi di bunu, nu ari mardzânji!*,
îţi spuneam, privindu-te.
Viaţa este făcută, doar, din momente.
– Cu unica mea, la atâta distanţă,
am avut trăiri prea intense,
se răscoleşte în mine tot universul,
nu ştiu ce am în tine uitat!
mi-ai şoptit, prin ploaia binecuvântată.
Din conturul buzelor ai muşcat,
le-ai simţit freamătul, dulceaţa, dorinţa,
aşteptai o prima reacţie, emoţiile
şi lumina stelară,
acea senzaţie de nedesprindere.

Amintiri colorate trec prin noi,
te-ndepărtezi de întuneric şi lumină,
în umbrele ei adânci vrei sa te-odihneşti,
acea parte întunecată vrei s-o filtrezi,
lăsând-o să treacă.
Eşti singur acum cu bătăile inimii,
în adânc focul îţi arde în vâlvătăi,
prin ceaţă, dincolo de orizont, te pot vedea,
un izvor te duce la acel tărâm uitat,
acolo unde sufletele curajoase
îşi îngroapă inima
sub un munte de frunze moarte,
iar îngerii suspină,
căutând mirosuri prin urme,
în speranţa primei raze de soare.
Un ritm fără sfârşit
îşi continuă firul exilat ca tăcerea,
prin limpezimea apelor adânci,
în spatele oglinzii se-aude o mişcare.

Iar este primăvară,
şi, iar, va înflori liliacul alb!
O respiraţie liniştită aşteaptă lumina
din cea mai înaltă octavă,
un dar ai primit,
sensul unui drum cumva uitat,
trezirea iubirii sub clopotul final.


  • aşhi di bunu, nu ari mardzânji – bun, fără de margini
    (traducere din armână)

Sub raza unei clipe

Nu e uşor să laşi totul să treacă!
Când erai mic aveai copacul tău,
cu înălţimea lui
îţi măsurai anii copilăriei,
pentru el trăiai,creşteai, te bucurai,
cu el plângeai, cu el râdeai.

Ţi s-a spus că toate cele bune şi rele
acolo se vedeau, în copacul tău!
Aşa creştea sau se usca,
aşa înflorea sau nu înflorea,
aşa se legăna sau se scutura,
iar tu îl îngrijeai cu sufletul.

În fiecare din noi e un Iov,
cădem ca să ne ridicăm,
doar în spaţiul dintre cuvinte
vei regăsi esenţa.

Niciun gând nu este mai uşor decât altul.
Niciun cuvânt nu este mai înalt decât altul,
nicio privire nu este mai clară decât alta,
niciun om nu este mai presus decât altul.
În spatele nostru există mereu cineva,
ne-mpinge, ne-ncurajează,
ştii că poţi şi-ţi continui calea.

Asemeni soarelui, asemeni izvorului,
asemeni florilor, asemeni păsării,
venim să dăruim lumina,
viaţa, culoarea şi cântul.
Pe cerul tău, aduşi de o briză uşoară,
norii apar, stau şi se duc.
În tine e taina, aerul,
mişcarea, lumina,
acolo palpită liniile calde
ce dau viaţă pânzei lăuntrice.
Alergi, sari, strigi, cânţi,
te-arunci în iarbă, pluteşti şi zbori.

De departe simţi apropierea persoanei iubite,
din câteva mişcări, fără compas,
fără cumpănă, fără să ştergi,
inima ta conturează
prin vibraţia ce trece prin suflet,
culori, tonuri, nuanţe, lumini, umbre,
sub raza unei clipe de bucurie.

Sunet coborât din Cer

Fidel inimii, mereu şi nicicând,
te-ntorci la prima trăire,
zbor repetat, la nesfârşit şi irepetabil,
spre cerurile cerurilor,
te desprinzi de lume, ai nevoie
de-o inimă să simtă şi ochi care să vadă.
Vocea mea, rămasă ascunsă,
undeva în cele mai adânci cute,
te poartă-n lumi aşezate lăuntric,
o dulce unduire spre tărâmul din noi.

Copilă cu ochi senini
ce-n suflet mi-ai adus veşnicia,
adu-ţi degetul şi pune-l în coasta mea
de unde-ai fost luată,
schimbă-mi inima, rămâi etern în ea!
– îţi cântă inima înlăuntrul inimii mele,
şoaptele ei îţi poartă paşii spre mine.
Nu clipa te face fericit, nici trăirea ei,
eternitatea iubirii simţite e clipa!

Îmi cunoşteai, dintotdeauna,
adierile notelor
impregnate pe portativul ei!
Am scris muzica ce-ţi linişteşte
zbuciumul anarhiei interioare,
– adevărata apocalipsă de culoarea viitorului –
am apărut în agonia speranţelor
din spectrul undelor armonice.

O, minune a minunilor, sunet coborât din Cer,
reaşezi totul într-o ordine divină!
Prezenţă vie ce trupu-l frămânţi
ca lutul pe roata olarului
până voi lua a ta formă,
mireasmă de la viaţă spre viaţă,
în mine trezeşti simţuri rebele,
un tăvălug pe linia destinului!
Atinge-mă, vei împlini toate aşteptările,
liber voi fi în oceanul viselor!
Pustiit, în hăul înstrăinării te rostogoleai,
drumul tău, înviat cu apele mele,
ţi-aşează dimineţi eterne.

Gol, descoperit în faţa mea,
fă din tot un interes al sufletului,
lasă prezenţa ta să ne contopească-n absolut!

Sunetul perfect

O lacrimă a cerului a picurat în noapte.
Tăcere şi iarăşi tăcere.
O stea a căzut
în vâltoarea adâncurilor.

În Noul Timp nu mai există niciun voal.
Din ciclul etern, în jocul secundar,
o graniţă relativă există,
cobori câteva trepte
şi vezi chipuri multiple.
Umbrele se cern ca prin sită,
întâlnirile sunt grele, ne leagă.
Cu aripi străvezii, suferinţa
şi teama s-au stins,
topindu-se,
ca zăpada
sub razele soarelui.
Spre zorii strălucitori
uitarea a fost îndepărtată,
aşa cum primăvara
departe şi-a scuturat florile.

Prin Templul Păcii creat,
respiraţia divină
curge
în corpurile de lumină.

Abandonaţi ritmului firesc al vieţii însăşi,
păşeşti în lumină, culorile par mai vii.
Asculţi murmurul stelelor.
Mişcare diafană,
prezentul este tot ceea ce este,
totu-i mai clar, totul accepţi, ierţi,
surâsul misterios sculptează un timp,
captând realitatea în oglindă.

Un timp al splendorii, amprentă a Sursei!
În om, Dumnezeu se relevă.
În puritatea inimii
iubirea din noi se trezeşte,
se revarsă cu graţie,
eliberându-ne.

Un sunet sacru, transfigurator,
limpede ca lacrima,
ne unifică
 SOL’A’VANA.
25 iulie 2016

Un pas pe drumul spre noi

Simţi toamna, iubitule,
cum se-nfiripă
printre cristalele de sare din piele,
arcuindu-ne trupurile,
zvâcnind spre albul imaculat?
Să ascultăm muzica stelelor
la început de noiembrie!

Cântecul nou al ierbii îngălbenite
şi-al vântului rece
plin de seminţele ciulinilor,
cuvântul naşterii
din veşnicie în veşnicie,
o respiraţie a cerului
din inimile noastre lipite!

Sub ochii limpezi ai infinitului
o briză uşoară
îndepărtează trecutul.
Un vis de toamnă,
un spaţiu şi-un sigiliu de fum
în culori de anemone!
Inima ta e tot ce ai,
dac-o împarţi cu tine ai sensul vieţii,
iubeşte-te, iubind lumea din tine
regăseşti totul.

Tu eşti sărutul zâmbetului meu
amestecat cu polenul purtat de vânt
pentru că-n mine
adânc e săpat misterul vieţii.
Uniţi în curcubeul inimii
intrăm în pânza sufletului,
articulând cu pensula gândului
acel eu prin regăsire,
dezvăluirea
din întunericul necunoscutului.

În dansul lor, frunzele cad fericite,
când nodurile se desfac
şi zăgazurile cerului se deschid
atingerea inimii
urcă mai presus de taină.
Cine eşti, te-ntrebi zilnic,
privindu-te-n oglindă.
O reflecţie, un zâmbet şi-un suspin,
un pas pe drumul spre noi?

Lasă un răspuns