«

»

Veronica Balaj: Poeme întomnate, autor Rodica Pop

O carte ca o mărturie

Un al doilea volum în ierarhia unui om al scrierii literare nu este nicidecum pe locul doi decât cronologic vorbind. El face parte dintr-o trăire permanentă, ca un flux interior pe care, orice poet și-a asumă ca pe o stare de viață, de existență. Aceste POEME ÎNTOMNATE, Edit. Eurostampa, Timișoara, 2016, sunt de fapt, rodul unor gânduri îndelung cizelate, trăiri transferate în cuvinte, în simboluri care susțin unitatea cărții. Ne-am putea opri la câteva dintre acestea cum ar fi, trecerea timpului și adăugăm ca argument, denumirea primului volum, Timp personal. Timpul se constituie frecvent ca leit-motiv din care se ivesc imagini poematice cu valabilitate general-umană. Autoarea nu este copleșită de teamă, n-o încearcă o angoasă, visele și tăcerile timpului sunt acceptate ca ceva firesc: ,,bucuria visării/stau pe-o câmpie/întinsă/sub un cer/în amiază/meditez/cât de scurtă/e viața /numai/cuvântul durează” (pg. 32)De fapt și titlul duce spre această priveliște dulce-amăruie a vremii în derularea sa implacabilă,ajungând pentru autoare la tărâmul toamnei care în subtext înseamnă rodul . Acumularea. Înțelepciunea, raționala percepție a raportului cu viața care-și are normele sale dincolo de voința personală. Nu ai ca om, ca ființă singulară în felul tău, nu ai altă cale decât să aduni cele care te pot îmbogăți într-o toamnă a vieții ajuns.
Arderea, pasiunea se lasă doar ghicite, întrucât au fost translate într-o altă etapă , ca într-un ritual , ca într-o inițiere spre liniște, echilibru, pace. Decât o zbatere inutilă, o reacție de revoltă, precum înțelepții greci, poeta sugerează că și această parte a unei vieți își are frumusețea sa .
Patimile trăite sunt expuse sub un văl, au o domolire, nu mai ard decât doar fantomatic, în primăveri imaginate: ,,privesc/dragostea înrămată,și pusă în cui/ dincolo de zidurile zdrențuite/acel rest de lume / dintr-o noapte de martie/în care ai fugit”…(pg 58)
,,arunc patimile/dorințele/mă dezbrac de amintiri/aceste haine grele/și-n cele din urmă/arunc iubirile/împletite în mine/un lanț de prețioase perle/”(pg.49)
O altă coordonată a cărții în discuție este simțământul apartenenței la un anume topos. Casa, pământul natal, chiar țara. Acestea dau un sentiment de stabilitate care de fapt, întregește sensul cărții , acela de înțeleaptă acceptare a unei etape despre care vorbeam. Și, desigur, o conturare a sinelui, a personalității care își asumă sincer și tandru, lumina, trecerea în noapte, întrebările și răspunsurile din meditația unui eu supus vremii trecătoare fără convulsii inutile.
,,nucul/întunecă grădina/cu tumultul crengilor/unui singur trunchi/crengile copilăriei/se scutură/peste crengile maturității/ce ard/piscurile copacului stingher/’’ (pg 19)
Mai degrabă onestitate decât frondă: ,,anotimp al stingerii/cu picuri grele de ploaie/și rafale neașteptate de vânt/căldura îmbrățișării/îmi creează/ efecte de contrast/povestea erotică/se împlinește prin reverie/și spulberă/atmosfera ostilă/a toamnei .” (pg. 33)
Când vrea să zboare, poeta se agață de cuvinte ca niște aripi salvatoare. Cartea de poeme semnată de Rodica Pop este un excurs al sinelui , o imagine spectaculoasă a trecerii prin anotimpuri cu popas tomnatic.

Lasă un răspuns