«

»

Nicolae Vălăreanu Sârbu – Poeme

Tu nu ştii

N-am să te iubesc când plâng arinii
În serile cu macii somnoroși,
Ci-n zile când lacrimi varsă crinii
Și ochii înoată-n verde de frumoși.

Nicolae Valareanu Sarbu

Am să te iubesc mai pe-ndelete
Când cerul cade-n iureș peste flori,
De stele-ți coboară lin în plete
Cu raze-ntr-o cunună de culori.

Mereu o să îți spun ce n-am mai spus,
Poeme dulci cu soarele-n priviri
Când în crepuscul roșu la apus
O să te sărut și iar o să te miri.

În grădinile cu mere date-n pârg,
N-am să te las să nu proptim un trunchi
Cu brațele să te cuprind cu sârg,
Să simt iubirea până în rărunchi.

Tu nu știi, de buzele-ți cărnoase
Nu mă mai dau întors acasă
De-a pururi vara-i pătrunsă-n oase,
Noaptea albă-i proprietăreasă.
În amiaza c-un cireş înflorit

Gândurile mele înspicate de rod
cu arome din ţinuturi străine
îţi frăgezesc aşteptarea dospită-n şoapte
unde ademenită te grăbeşti să vii.

Apoi visele ca merele îngălbenite-n verde
cu miros de mir proaspăt,
în lumina intinsă pe pieptul diafan
înmugureşte toţi arborii din mine.

În amiaza c-un cireş înflorit,
în boarea suavă scăpată din înveliş,
cuvintele se preling pe hârtie
din sufletul, călimară albastră.

Se risipeşte orice îndoială,
de pluteşti asemeni fluturelui alb
până-n unghiurile transparente ale fiinţei,

şi rămâi topită-n cristal de lumină
cu inima la locul ei în el
ca o regină dăruită poeziei
în regatul de miere al limbii române
mereu curată şi tânără.
Doamnă

Am scris pe file brodate cu iubire
cuvinte caligrafiate-n poezie,
sunt pentru tine doamnă, la venire
dar grije ai, să nu fie târzie.

În vara asta leneşe şi caldă
nimic nu este foarte important,
norii grei în apa lor se scaldă,
visul nostru-i plin şi eclatant.

Vin anii grei de brumă şi de ger
când viaţa trece-n grabă fără tihnă
iar timpul nostru-i pasager
şi nesfârşitu-i pace-n odihnă.

Mă strâng în carte din poeme
nu mai aştept niciun răspuns,
aş vrea de poţi cât este vreme
cu mir pe frunte să fiu uns.

La masa mea de scris de-acasă,
o lume de tăcere mă îndeamnă
fără nicio nuntire de mireasă,
să te iubesc frumoasă doamnă!
Dacă mă iubeşti femeie

O femeie îşi trece la spate iubirile,
rupe nerăbdarea de patimă
şi ce nu poate face destul lasă pe alta să facă.

Îi dă sufletului tot ce-i cere.

Nopţile sunt învăluite de stele,
vorbele nespuse scapă în şoapte,
dragostea e cuprinsă de frunziş
şi nimeni n-o recunoaşte.

Mâinile păzesc trupul, nu se lasă înşelate,
amprenta lor e de îndurat,
am uitat să mă întorc acasă
inima mă caută la tine.

Am în gânduri atâtea porunci
de nu le poţi îndeplini,
de n-ar fi ele le-ar lua locul, păcatele.

Dacă mă iubeşti femeie, întreg mă ai,
ia de la mine surplusul ce-l doreşti
şi mai sus de pe octavă, suferinţa
pune-o-n descântec cu flori de câmp.
Floare de sidef

Ea îşi curba liniile, lucra cu spaţii rotunde
ochii şterg unghiurile, fac acustica înaltă,

Gândurile mele se joacă cu imaginile inedite,
în regatul alb lumina-i cu setea bogată
nicio apă albastră nu este,

atunci îmbrac hainele întunericului
croite cu reflexe de lună
cu feţe de mire.

Tu eşti prinsă-n vibraţiile cuvântului
în sunete memorate de crini,

dimineaţa, mireasă de mărgăritar
plină de dorinţe,

floare de sidef.
Femeile cu ochi de întuneric

O noapte înflorită-n stelele apelor,
o încercuire colorată de vise
din adâncuri creşte fântâna,
teii şi-au scos florile la mezat
albinele ceruiesc faguri cu miere.

Lumina se-nclină odihnitoare
într-o dimineaţă atât de limpede,
femeile cu ochi de întuneric
vin la fântânile cântecului,
dorurile lor pârguite
lasă arome prin ierburi.

Surâsul topeşte-n ochii mei
o vară coaptă,
aduce miros de pâine caldă,
se plimbă iubirea fără cuvinte
ca sunetele într-o vioară,

crepusculul a fost înghiţit de marea
părăsită de corăbii.

Prin evantaie se zbat
valuri de aer cald,
în vibraţia sufletului meu
naşte floarea de colţ
pe tărâmul iubirii imaginate.
Aşteaptă-mă cu dragoste

Deschid larg fereasta
pe stradă forfota e în toi,
oraşul s-a trezit din amnezie
soarele pătrunde printre clădiri.

Lasă-mă să mă gândesc în linişte,
cuvintele le-am învăţat de la început
să-mi îmbrace gândurile,
viaţa m-a strâns de pe drumuri
să-i zidesc zilele în versuri.

Aşteaptă-mă cu dragoste,
o să găseşti în odaia noastră
poemele mele ascunse
în scrinul de la fereastră.
Cu miros de mărar crud

Nu mă împiedică nimeni, păşesc liber,
visul se reflectă-n oglinda dorinţei
în forme topite-n subconştient.

Se deschid porţile rotunde ale realităţii,
capătă rezonanţă orga inimii
cu sunete înalte-n unghiuri ascuţite.

Cu miros de mărar crud,
sufletul se strecoară subţire sub adieri
prin aerul proaspăt al dimineţilor fără trup.

Stau închis în frunzişul foşnit al sângelui
ce-şi bea nestăvilit năravul.

Nu mă împiedic de conturul unei femei
încât să-mi lase urme de miere ori cicatrici,

unde cuvintele se rup în silabe,
au aură de copile din poeme nescrise.
Întunericul nu se dezminte

Cine-şi poate explica
existenţa ruptă din desfăşurarea ciclică
ce se reia în alte forme neştiute?

Mai aproape decât cuvântul este lumina sa interioară
cu aromă de busuioc de care se tem porţile iadului
şi se închid fără voie,

în lumea de dibncolo
unde există aceeaşi dihotomie.

Întunericul nu se dezminte, se ţine după oameni
nimeni nu este ferit de întâmplări,
prevederea trebuie să fie ca o rugăciune.

Se pun întrebări, se fac multiple analize,
se caută mereu certitudini
şi ele devin relative,

chiar şi-n lucruri ciudate apare un semn,
nicio posibilitate nu se pierde
deşi par de nedescifrat,
se-mbracă-n forme care revoluţionează.

Lasă un răspuns