«

»

Decalogul Antoanetei Olteanu


Interviu în exclusivitate pentru revista ,,PERSONALITĂȚI ÎN ARIA INTERFERENȚELOR INTERNAȚIONALE”
Număr special dedicat omului de cultură Antoaneta Olteanu, conceput și editat de către Paul Polidor – Nr.18 (2017)

1. P.P.: Stimată doamnă Profesor ANTOANETA OLTEANU, cum consideraţi iniţiativa publicaţiilor Fundaţiei „Paul Polidor” de a vă promova ideile şi concepţia despre istorie, despre lume și culturologie, alături de interviurile, editate de noi, cu diverse personalităţi din lumea culturală, politică ori mass-media, iar Dumneavoastră, în opinia mea, începeţi o nouă tinereţe spirituală către pragul împlinirii (pe 22 ianuarie 2018) unei frumoase vârste ?…

A.O.: Mi se pare o inițiativă frumoasă; nu despre multe personalități cunoscute cititorii știu mai multe lucruri importante din activitatea lor și care contribuie semnificativ la imaginea publică, așa cum este cunoscută. În acest sens inițiativa dumneavoastră, singulară, este mai mult decât binevenită.

2. P.P.: Cu un an și ceva în urmă realizam un interviu aniversar cu unul dintre prietenii mei de suflet, actrița Cristina Deleanu, care mărturisea: ,,Înţeleg că această invitaţie şi dedicaţie este prilejuită de cei 75 de ani pe care îi număr. Grea numărătoare! Dar să ştii că sunt foarte mândră că i-am numărat, că i-am împlinit, bătrâneţea (din buletin) fiind un dar de invidiat. Până la un punct. Eu am reuşit să-i trăiesc, cred, sper, frumos. Îţi alătur o poză de foarte copil. Copil scăpat de bombardamentul unui război – nedrept ca orice război – care i-a ucis tatăl la câţiva metri distanţă, dar pentru care Dumnezeu a avut alt plan, salvându-l împreună cu mama lui…”
În acest siaj sufletesc, stimată Antoaneta Olteanu, cu ce amintiri din copilăria dvs., mai mult sau mai puțin plăcute, vă ,,reîntâlniți” acum, în acest interviu ?

A.O.: Amintirile, de cele mai multe ori, sunt plăcute, pe cele neplăcute le reprimăm adesea la nivel subconștient. Îmi amintesc cu plăcere de perioada copilăriei mele, când cochetam cu artele plastice și citeam ce-mi pica sub mână.
Și cititul, se vede, m-a urmărit în continuare, nu numai prin cercetările făcute în perioada facultății, a studiilor de doctorat, dar și după aceea. Domeniul meu de cercetare este unul extrem de variat – de la etnologie comparată – românească, slavă și balcanică – la antropologie, de la literatură rusă contemporană la cea antitotalitară și, nu în ultimul rând, de la civilizația rusă veche la cea imperială și sovietică.

A trebuit să citesc mult, citesc și acum. Iar la aceste lecturi se adună și cele profesioniste, ca traducător, pentru a aduce în română, zic eu, contribuții extrem de interesante din domeniul beletristicii și al istoriei.

3. P.P.: Într-un alt număr special al revistei noastre, prezentată atât pe internet, cât și la emisiuni tv mondene de actorul Eugen Cristea (precum emisiunea ,,Telefonul de la miezul nopții” cu Andrei Duban) sau lecturată în redacții tv ori în diverse locuri de prezentări culturale din țară
și străinătate, vedeta TVR Marina Almășan își amintea de anii facultății (ea la ASE, eu la Limbi Străine, pe Pitar Moș, în 1985-1986-1987…) și de colaborările noastre.
Continuând gândurile de mai sus, ce-au însemnat pentru dvs. întâlnirile cu interferențele culturale din perioada 1986-1990?
A.O.: Perioada studiilor universitare a avut, evident, și momente plăcute, și unele mai neplăcute. Să nu uităm că am prins vechiul regim și am avut parte de numeroase limitări. A trebuit să fac armata, să pierd astfel ziua de luni pentru a merge în Panduri și a ne face că urmăm o școală de ofițeri cu program redus; vara am avut parte de convocări cu simulacre de instrucție și tras cu niște puști total dezarticulate, cu care ar fi trebuit să nimerim la țintă. Plus, în anul al IV-lea, traduceri simultane deloc voluntare pentru organizația de tineret la o conferință comună sovieto-română, înconjurată din toate părțile de băieți cu ochi albaștri… Și, tot din cauza perioadei, nu am putut merge la cursurile de vară de la Sofia, fapt ce m-a lăsat multă vreme neconsolată…
Partea bună a fost, pentru mine, paradoxal, revelația de a descoperi folclorul românesc. Mulțumesc și pe această cale profesorului Octav Păun, care m-a descoperit și mi-a propus să merg, încă din vara anului I, într-o tabără de folclor, când m-am contaminat pentru toată viața de cercetările etnologice.

Îi sunt, de asemenea, recunoscătoare profesorului de la noi, de la rusă, Mihail Marinescu, care m-a susținut în decizia mea de a merge pe această cale, ajutându-mă să includ în cercetări și problematica rusească. Prin urmare, poate mai mult recunoscătoare formației de etnolog decît celei de slavist, leg perioada studiilor de descoperirea unui domeniu care mi-a oferit și-mi oferă în continuare multe satisfacții.

4. P.P.: Da, îmi amintesc și eu cu mare plăcere de profesorul Octav Păun și de prima tabără de folclor de la Craiova, din iarna lui 1983… Cum ați trecut peste șocul Revoluției din decembrie 1989, când erați spre finalul cursurilor la Universitatea din București, când au existat multe proteste ale studenților împotriva profesorilor ,,din Garda Veche” (eu însumi luând apărarea în presa vremii unor profesori îndepărtați de la catedră, precum actorul Mihai Mălaimare de la I.A.T.C.) ?

A.O.: Nu a fost deloc un șoc, chiar de la început ne-am simțit mult mai bine, mai liberi. Toată lumea se purta cu toată lumea cu mănuși și noi, studenții, am simțit din plin tratamentul acesta. A fost un mare noroc, pentru că au fost oferite burse la cursurile de vară și noi, absolvenții anului IV, am fost primii beneficiari ai acestei experiențe indispensabile pentru un student de la limbi străine care nu are limba rusă ca limbă maternă.
Din fericire, ca șef de promoție, am prins și momentul ultimei repartiții și al singurului post didactic în învățământ, e adevărat, preuniversitar, dar (experiența de câteva luni) la Școala generală nr.385, datorită directoarei de acolo, care m-a înțeles și mi-a dat toate clasele mici – de la a doua la a șaptea, unde se preda limba rusă – am avut adevărate momente de sărbătoare cu elevii.
Momentele de proteste de la facultate le-am prins, evident. Totul era, ca și acum, extrem de politizat și manipulat. Se plăteau multe polițe și oameni de proastă calitate îi trăgeau pe studenți în niște jocuri murdare. Nu m-am implicat în nici un fel în aceste momente.

5. P.P.: În acea perioadă, fiind la catedră în provincie (în 1987 era o nenorocire totală, ca șef de promoție n-am prins post decât la Băicoi (la Paralela 45; era cel mai aproape de București, iar copiii, sărmanii, preferau să stea la cozile infernale pentru cartofi sau varză decât să învețe limba rusă), chiar îmi reaminteam de seratele literar-muzicale de la grupa de rusă a facultății, unde-am cântat (între 1983-1987) ,,Kalinka” (sau alte cântece) în fața unui public din care făceau parte profesorii Gheorghe Barbă, Victor Vascenco, Paul Miclău, Aneta Dobre, Mihaela Moraru, Maria Dumitrescu, Dumitru Balan, Stelian Gruia, Mihai Marinescu, Anatol Pedestrașu ori Virgil Șoptereanu… Abia acum, după 30 de ani, în viteza nebună a zilelor, realizez cât de suav-muzicală era liniștea primilor noștri ani de facultate…
A.O.: Da, îmi amintesc și eu de acele momente. În perioada studenției mele nu erau chiar așa de numeroase, dar două spectacole-serbări tot au fost organizate, la Casa Studenților „Prioteasa”. Recunosc, însă, eram genul „tocilar” și latura aceasta de scenă nu mă prea atrăgea.

6. P.P.: Tot Marina Almășan povestea de curând la TVR, în seria de emisiuni dedicate jubileului de 60 de ani ai televiziunii naționale, că poate n-ar fi rămas, în acei ani tulburi (anii 90 ai secolului trecut), să facă televiziune dacă n-ar fi fost cel pe care-l consideră mentorul în jurnalistica ,,pe sticlă”, și anume Mihai Tatulici (Marina era și gravidă cu unul dintre cei doi copii de azi…).
În resursele dvs. literar-culturale cine a avut încredere în acea perioadă, imediat după Revoluție, când ați devenit preparator la Catedra de Filologie Rusă a Universității din București?

A.O.: Fiindcă veni vorba de Mihai Tatulici, l-aș remarca și eu pe regretatul Radu G. Țeposu, de la „Scânteia tineretului” și „Amfiteatru”, unde am colaborat cu reportaje din taberele de folclor și apoi pe probleme sociale, de asemenea, cu o serie de eseuri pentru care am și fost premiată. Dacă nu ar fi plecat așa de devreme dintre noi, cine știe, poate că acum eram în presă!
Așa cum am menționat, din perioada facultății cel care a fost un adevărat mentor pentru mine a fost profesorul Mihail Marinescu, cel care a și insistat să mă prezint la concursul pentru postul de preparator universitar. Eu aș fi vrut să mă duc la Academia Militară, dar, pînă la urmă, argumentele dumnealui m-au convins. Din primii ani la catedră îmi amintesc cu mare bucurie de doamna profesor Ecaterina Fodor, de o sensibilitate extraordinară, la care se adăuga o pregătire academică de neegalat.

Ultima zi de facultate, după susținerea lucrării de licență. O parte dintre colegii mei de an, o parte dintre profesorii cu care am lucrat: Solomon Vaimberg, Albert Kovacs, Mircea Gheorghiu, Gheorghe Barbă, Mihail Marinescu, Victoria Frîncu (de la sârbă), Aneta Dobrea

Dintre colegii care m-a susținut sensibil în primii ani de la catedră i-aș mai menționa pe Leonida Teodorescu, Virgil Șoptereanu, Siegfried Wolf, Romeo Chivescu, Aneta Dobrea, Nicolae Roșianu.

7. P.P.: În biografia dvs. profesională există (publicate) numeroase articole și cărți dedicate elementelor de mitologie, etnologie și folclor, interferențelor dintre cultura rusă și cea balcanic-orientală. Pasiunea pentru acest domeniu s-a născut înaintea celei pentru literatura și cultura rusă? Sunt convins că se pot naște cercetări și în alte arte pornind de la subiecte precum cele de mai jos, care vă aparțin: Ipostaze ale maleficului în medicina magică, Metamorfozele sacrului, Școala de solomonie. Divinație și vrăjitorie în context comparat, Calendarele poporului român, Reprezentări ale spațiului în credințele populare românești…
A.O.: Așa cum am mai spus, pasiunea pentru etnologia română am căpătat-o chiar din primul an de facultate. Aveam româna ca specializare B și cursul de folclor literar l-am făcut cu profesorul Octav Păun, un profesor de modă veche, care m-a impresionat încă de la primele cursuri. După prima tabără de folclor pasiunea s-a consolidat. Au urmat cercurile de folclor, sesiuni științifice și, nu în ultimul rând, lucrarea de licență din domeniul acesta (e adevărat, comparativ, la stăruințele profesorului Marinescu!): Colinde animaliere la români și ruși.
După ce am fost angajată la catedra de rusă, în urma primului concurs organizat după Revoluție, cercetarea de doctorat am ales-o tot în acest domeniu, cu Personaje mitologice malefice la popoarele romanice și slave (conducător oficial prof.dr. Corneliu Barborică, conducător neoficial, de suflet, academicianul prof.dr. Viktor Gațak, de la Moscova, cu sprijinul unui alt academician rus, prof.dr. Nikita Tolstoi). Evident, au urmat cărțile de specialitate din acest domeniu, pe care le-am scris dintr-o suflare, toate formând o teză de doctorat uriașă în realitate, multe dintre ele devenind, așa cum îmi spun colegii de la diverse facultăți de filologie – deja bibliografie!

8. P.P.: Cititorii și prietenii revistei vor spune: Polidor e nebun, ca-ntotdeauna, însă știind că aveți prenume de regină, nu de puține ori mi v-am imaginat în haine de țarină peste întinderile dificile ale înțelegerii literaturii și culturii rusești.

Cu care dintre corifeii acestui spațiu vă simțiți ,,consanguină” în acest moment fast al carierei dvs. profesionale ?
A.O.: În primul rând, trebuie să spun, pentru liniștea sufletească a mai multor persoane, că nu am dorit niciodată să mă implic în niște domenii cu o anvergură așa de mare sau să demonstrez cuiva ceva prin realizările mele. Lucrurile au fost de așa natură că am fost forțată în anumite momente, de șefii mei ierarhici, să fac niște alegeri, și nu am putut să le fac. Mi s-a spus că nu e o idee bună să mă ocup de etnologie după ce am venit la catedra de rusă, dar nu am vrut să renunț la dragostea dintâi și, în timpul meu liber, pe furate, am continuat să scriu pe teme etnologice, fără a neglija obligațiile de la secție. Anul 1998, al debutului meu editorial – a fost o întâmplare, dar atunci mi-au apărut cinci cărți – cursul de Civilizație rusă. Perioada veche, Ipostaze ale maleficului în medicina magică, Metamorfozele sacrului, la Editura Paideia, Mitologie comparată (teza mea de doctorat) și cursul de literatură rusă – la Editura Universității din București.
Profesorul Nicolae Constantinescu, șeful catedrei de etnologie de la Universitatea din București, a numit momentul acesta, la lansarea unora dintre cărți, „anul Antoaneta Olteanu”, făcând comparația cu un moment analog din istorie, „anul Hasdeu”. Pot spune că latura comparatistă am „moștenit-o” de la B.P. Hasdeu, mai puțin istorismul. Un alt mentor în domeniul cercetării ar fi Iuri Lotman, prin perspectiva antropologică de studiere a civilizației ruse, pe care am încercat și eu s-o aplic, parțial, în Miturile Rusiei clasice și Rusia imperială. O istorie a civilizației ruse din secolul al XIX-lea.

9. P.P.: De curând, pe Facebook scriitorul și omul de cultură Peter Sragher se bucura de plăcuta surpriză (surprinsă într-o imagine foto) pe care v-a ,,pricinuit-o” găsirea întâmplătoare (în librăria Cărturești) a unui stand al traducătorului, care vă era dedicat în exclusivitate pentru volumele pe care le-ați tradus din literatura rusă (Dostoievski, Bulgakov ș.a.), și nu numai.

Ce sentiment ați trăit în asemenea moment? Creionând o direcție a emisiunilor culturale tv (din ce în ce mai rare), de ce televiziunile din România evită în mod intenționat (din prostia ori incultura redactorilor!…) să vorbească despre ,,truda salahorială” a traducătorului profesionist, iar vedetele târgurilor de carte (unde se fac filmări) au rămas, în cea mai mare parte, de aproape 30 de ani de la Revoluție (asta ca să nu-l citez pe regretatul istoric Florin Constantiniu, care vedea în evenimentul din 1989 un melanj perfid între mișcare de revoltă populară și lovitură de stat!…) tot romancierii, poeții, iar nu traducătorii rafinați și ,,tobă de carte”? Dacă nu mă înșel, parafrazând decalogul nostru, chiar ați scris un articol intitulat Decalogul antitraducătorului sau cum să faci o traducere proastă a unei cărți bune!…
A.O.: Cînd te apuci să fii traducător, îți asumi de la început rolul de actor de rangul al doilea, ca să spunem așa. E normal că pe scriitorul respectiv vrei să-l traduci și să-l aduci în limba maternă, pentru a-l face accesibil cît mai multor cititori. E vorba aici de un fel de smerenie.

Nu trebuie să vrei să fii înaintea scriitorului al cărui text îl traduci, trebuie, de asemenea, să nu fii nici prea în urma lui, ci, la modul ideal, să fii în pas cu el. Sunt pentru intervenții minimale în scrisul autorului. Nu e vorba de o traducere literală, evident, dar nici despre o românizare prea mare sau de o stilizare, străină de spiritul originalului. Stilul tău, de scriitor, poet sau om de cultură, în fine, nu trebuie să se vadă în acea traducere. Singura impresie pe care o produci cititorului, care spune că o traducere e bună, este atunci când textul e perfect lizibil, curge frumos și transmite emoție. Dar nu trebuie să pui tu de la tine emoție acolo unde nu e, nu trebuie să echivalezi prea mult, să „sadovenizezi”, cum am spus nu o dată, pentru a prezenta autorul tradus într-o lumină cât mai apropiată de specificul său. Dau mereu ca exemplu o traducere nefericită, e adevărat, din poezie – volumul Lirice de Pasternak în simulacrul de traducere semnată de Marin Sorescu. Nici vorbă de Pasternak, de stilul lui, de ritmul lui, de versul lui; e, mai degrabă, vorba de o adaptare, de o stilizare, dar volumul chiar așa ar fi trebui să se numească!

10. P.P.: În finalul decalogului nostru, ce mesaj transmiteți poporului român care, știm cu toții, nu are o relație ,,fericită” cu marea Rusie ortodoxă și se complace într-o relație colonizat-colonizator cu Occidentul Guvernului Mondial, dar popor care vă citește cărțile despre spațiul cultural și istoric rusesc în limba română? Considerați că românii au șanse pe viitor să schimbe această percepție, această relație după o jumătate de secol de comunism ?…
A.O.: Sigur, relațiile noastre cu Rusia au cunoscut de-a lungul timpului momente mai degrabă tensionate decât de apropiere sinceră și entuziasm. Dar asta pentru că privim lucrurile doar din perspectivă politică. La nivel cultural – artă, muzică, literatură –, dar și științific relațiile au fost mereu sincere și admirative. După 1990 a urmat un moment de maximă eliberare, dar s-a observat un reviriment în (re)publicarea clasicilor ruși și chiar în tentative firave de a publica și opere restituite (ca să nu vorbim decât de Aleksandr Soljenițîn, Evgheni Zamiatin, Andrei Platonov, Mihail Bulgakov). A trecut timpul și, începând cu anii 2000, putem spune că am trecut la o altă fază. Se traduce foarte mult, și se traduc lucrări foarte bine, cel mai adesea consacrate la nivel internațional, care și-au găsit un public fidel și interesat – și nu vorbesc aici de absolvenți ai Facultății de Limbi și Literaturi Străine sau de simpatizanți ai culturii ruse.

Scriitori debutanți, mai tineri sau mai bătrâni, scriitori clasici reeditați și retraduși, multă literatură istorică indispensabilă, memorii de lagăr ș.a.m.d. – o privire atentă aruncată asupra standurilor librăriilor sau lansărilor de la târgurile de carte demonstrează acest interes constant. Mă bucur enorm când primesc la traducere o carte bună, mă gândesc imediat la câte persoane se vor îndrăgosti de scriitor sau de personajele lui! Tocmai în urma acestor traduceri, apreciate, mi-am făcut o mulțime de noi prieteni, nu numai pe Facebook, și mă bucur enorm când mulți dintre ei constată mai apoi că nu știu cartea pe care o citesc atunci, iar ea se dovedește a fi tradusă de mine. Cred că relațiile dintre țările noastre, la nivel politic și economic, vor intra și ele cândva în normalitate. Deocamdată, la nivel cultural, lucrurile stau bine.

Preluare din revista ,,PERSONALITĂȚI în aria interferențelor internaționale,,
ISSN:2286-2110
Apare sub egida Editurii Cadrelor Didactice din România, București
(Director-fondator:Paul Polidor)

Lasă un răspuns