«

»

Emilia Ţuţuianu: Convorbire despre Viaţă şi Cuvinte cu Veronica Balaj, jurnalistă şi scriitoare

Veronica Balaj

Am deosebita plăcere de-a dialoga cu doamna Veronica Balaj, o scriitoare care şi-a dedicat întreaga viaţă cuvintelor, scrise sau rostite.
Cunoscută în lumea literară națională și cu apariții la evenimente culturale și în alte țări – Franța, Canada, Italia, Israel – scriitoarea Veronica Balaj este una din marcantele personalităţi bănăţene din lumea scrisului, radioului și televiziunii. Autoare a peste 30 de volume, poezie şi proză, deţinătoare a numeroase premii naţionale şi internaţionale, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Veronica Balaj ni se prezintă ca o veritabilă personalitate culturală a zilelor noastre, din zona Banatului multicultural.
,,Într-o Europă unită, valențele particularului, ale specificităţii sunt o emblemă obligatorie pentru ca unitatea să poată fi realizată în şi prin diversitate.” (Veronica Balaj)

Veronica eşti o voce şi în radio şi în scris. Ai străbătut un drum interesant, cu lansări de carte în multe părţi ale lumii, ai cunoscut persoane importante şi interesante. Avem ce discuta. Mă bucur să fii invitata mea la o convorbire mai amplă. Ne-am intersectat în multe alte schimburi de idei ce au fost fragmentate. Acum e altceva… Ne putem avânta pe un areal mai larg…
– De acord. Orice comunicare poate aduce o notă de complementaritate. Se pot face conexiuni şi interrelaţionări care să ne bucure. 
– Şi când te gândeşti că nu ne-am văzut personal şi totuşi s-a legat o comunicare specială, o prietenie, o încredere şi o simpatie reciprocă.

– Poate că sunt anumite sclipiri de moment care au o importanţă peste aşteptări. Mă refer la faptul că, am rămas absolut impresionată când, după o vreme considerabilă, să fi fost aproape un an de când colaboram noi, să aflu că aveam un punct comun, era vorba de viaţă. Anume, mătuşa mea din partea bunicului matern, doctoriţă, a fost de gardă şi a asistat la naşterea unui frate de-al tău. Pe mine, această informaţie m-a făcut să te simt oarecum legată de vremea familiei mele şi a mea. Era ceva dincolo de un articol literar sau de opinii referitoare la parcursul cultural actual, cum adesea ni s-a întâmplat să ne confesăm. Îndată mi-am amintit, (cum mi s-a spus mult mai târziu), că mătuşa în cauză şi unchiul meu, tot medic, plecaseră din zona ardelenească tocmai la Roman, oraşul unde lucrezi tu. Ce interesant! Voiau să nu mai fie în centrul atenţiei cu repercursiuni. Bunicul meu, fratele doctorului în cauză, fusese primar ani de zile la liberali, înţelegi, motive de teamă în vremile grele, de suspiciune politică, părăsiseră casa doar cu mici bagaje, iar mătuşa spunea că şi-a luat numai un inel şi verigheta ca obiecte de valoare. Iată cum, uneori, un moment se statorniceşte în memoria noastră, lasă semne şi trece dincolo de aparenţa unei efemere întâmplări… De aceea, zic, din toată inima, cu drag vreau să-ţi fiu parteneră de comunicare. Sper să nu mă repet cu anumite referiri. Mi-aş dori să fie ceva inedit. După câte am înţeles, intenţionezi să conturezi un excurs despre viaţă, un profil complex al celor cuprinşi în acest proiect.
Desigur, nu voi alege formatul comun… Adică, ce mai faci, care sunt proiectele imediate, etc. Astfel, ţi-aş propune să luăm în calcul şi etapele formării tale. Ce-ai zice dacă ne-am întoarce în timp şi ne-am opri la prima, la cea mai veche amintire a ta? Se ştie că personalitatea umană se structurează din mici episoade, aparent fără importanţă.
– O, da, sentimentul apartenenţei ne defineşte într-un fel sau altul. Aşa văd eu conglomeratele de clipe înşiruite după o logică afectivă, parte legitimă a fiinţei noastre. Ai perfectă dreptate. Suntem construiţi din memoria întâmplărilor la care am participat, am pus ceva din simţirea sau conştiinţa noastră în ele. O secvenţă anume spune ceva despre structura noastră… Sigur că evoluăm, ne cizelăm dar… şi acel ceva la care am renunţat în timp, face parte tot din fluxul nostru emoţional. Cât de importantă a rămas pentru mine una din cele mai vechi amintiri, vei înţelege îndată ce o voi derula. Aşadar, o fetiţă care avea zulufi blonzi, în loc să se joace cu o păpuşă, eu o revăd spărgând cu osârdie, cu chin, o scrumieră din sticlă groasă, verzuie care avea nişte figurine încrustate în aşa fel încât, păreau în relief. Trebuia să le scot. Asta mă tenta pe mine. Să le vad, sau să le iau în stăpânire, nu ştiu exact. Important este însă faptul că, la remarca bunicii mele, un soi de uluire şi părere de rău, înciudată pe bună dreptate, mama mea a spus: las-o, e doar curiozitate! Nici nu era cine ştie ce valoare. Privirea aceea a mamei a rămas un zălog al iubirii calde şi de neegalat. Mama care, peste doar trei ani, avea să plece în ceruri… Accept ideea schimbării în propria noastră fiinţă. E firească. Anii, acumulările informaţionale, conjuncturile… Rămâne totuşi ceva în straturile profunde, cum pentru mine gestul distructiv a lăsat în memorie figura iertătoare a mamei. Atât. Ciudat este faptul că nu am mai vandalizat nici un lucru, ba, dimpotrivă, am devenit cam prea legată de ele. Nu renunţ uşor la un obiect decât dacă-mi aduce aminte de ceva neplăcut.
Pentru tine, înţeleg că are importanţă majoră acel sentiment al apartenenţei, cum l-ai numit. Acesta se leagă indiscutabil de mamă. Vorbeşte-mi dacă vrei despre mama ta…
– Încerc să o conturez, deşi e un bun personal. Atât de adânc în fiinţa mea a rămas momentul plecării sale în veşnicie, încât nu am putut să vorbesc liber despre acest subiect niciodată. Acum, după atâţia ani pot mărturisi, poate îmi mai reduc puţin din ceea ce poate îmi va fi dat să îndur în cazanul cu smoală unde s-ar putea să ajung, mărturisesc iată, că ani în şir, tacit, fără să mă revolt, fără să spun (ar fi fost strigător la cer!) dar eu, recunosc, am fost supărată pe Dumnezeu. În sinea mea. M-am schimbat însă. Nu neapărat pentru o ispăşire, ci aşa a fost să fie. Simt altfel relaţia cu puterea nesfârşit de miraculoasă. Poate nu îndeajuns, doar atât cât pot eu. Despre mama, nici nu am putut să scriu decât foarte târziu, două poeme. Era frumoasă tare. Tuturor din familia mea, tată, mamă, verişoare, bunici le-a fost hărăzită o frumuseţe ieşită din tiparele obişnuite. Eu semăn mai mult cu cine ştie ce strămoş… Oameni înalţi, cu ochii albaştri, absolut toţi, în afară de mine. Remarcabili oriunde şi-ar fi făcut apariţia. Şi pe stradă ieşeau în evidenţă de la o poştă. Mama purta bască din fetru, bordo, pardesiu din triplu voal de aceeaşi culoare a vişinei coapte, avea părul foarte lung şi zâmbea. Aşa mi-a rămas în minte. Poemul Îngerul nu-i mai dă mamei bineţe, dacă îmi dai voie să anticipez, ar fi relevant. Pentru imaginea pe care i-o păstrez.
Desigur, cuvintele tale pot face oricâte volute vrei. Ne vom întâlni şi cu scrisul tău în detaliu, acum e binevenit şi acest insert.
– Mulţumesc! Versurile următoare ţin loc de orice descriere. Pe care oricum nu aş putea-o creiona cum ar trebui. ,,Mama / cu privire alunecândă în adâncul de fântână / crede poate, / că lacrimile îngerului / i s-au prelins / în interior / de dor… Mama a avut parte / de-un înger bătrân / şi băutor de lapte. / De aceea / singură-l purta în spate / şi-l învăţa să scrie / ca pe un copil / despre arome / lupte / şi vise nejucate / dar, / cuvintele ei / se surpau în pământ /. Uneori, / în rochie de voal, / îi cânta la pian / şi dansa în ciorapi de mătase / Îngere, de ce te miri / şi eşti tras la faţă? / ( îi spunea) … pari speriat şi flămând / ia o plăcintă cu mer / şi lasă-mă să cânt, / slujeşte-mi această plăcere! / Îngerul plânge definitiv / ciorapii mamei se deşiră / se preling…/ Îngere, îţi este frig? / ţi-e aripa grea? / Îngere, îmi umbreşti privirea…/ Îngerul se întristează uşor / de la aripi / până la zbor / Adâncul fântânii începe să-ngheţe…/ Îngere, ce se întâmplă ?/ nu-i mai dai mamei bineţe? / Salveaz-o dintr-o plecare – surpare / şi fă-i un dar / legat în nouă buchete / de albastru / şi nouă tăceri / altfel / cine te-o mai purta pe umeri?”
Hai să intrăm la şcoală!… Prima zi ţi-a lăsat vreo amintire? În vremea noastră, şi nu e rău, se face mare tam-tam… e un eveniment. Cum a fost în cazul tău?
– Datele din mintea mea nu conturează vreo emoţie specială. Sigur e că, ştiam deja să citesc… Îmi amintesc paginile unui ziar de format mare pe care îl luam după ce îl abandona bunicul. Avea litere mici, uneori poza mare a unui personaj politic… Unele cuvinte nu le înţelegeam. O să rămâi surprinsă dar cuvântul care mi-a dat nedumerire și nu-mi era deloc în clară semnificația lui a fost cuvântul ie. Știam că e parte din costumul naţional dar eu nu văzusem încă aşa ceva. Nu avea corespondenţă în mintea mea… Am întrebat şi am aflat. Dar să revin la prima zi. Elevă… Nu e prea instructivă întâmplarea pentru cei care păşesc în clasa primară dar, iată cum mă revăd: în faţa unei oglinzi mari, cât să fiu arătată din cap până-n picioare, cu un pardesiu albastru din stofă, făcut special pentru evenimentul numit şcoală şi o beretă din acelaşi material. Numai că mie nu-mi place deloc felul cum îmi stă. Şi asta mă supără căci, se vede treaba că la şcoală, după mintea mea, trebuia mai înainte de orice să arăţi bine. Spilcuită. Ca la distracţie, aşa că potriveam şi tot învârteam bereta până ce am hotărât să o arunc de pământ. Nu era pe placul meu şi gata! Mai bine renunţam la ea, decât să merg oricum, nu-i aşa? Am mai încercat-o de câteva ori, am mai aruncat-o, iarăşi și iarăși, până ce am plecat cu bunicul de mână fără nimic pe cap. Nu m-a certat. Eu nu cred că aş fi fost aşa de tolerantă cu fiica mea într-o situaţie similară. Am înţeles mai târziu de ce nu eram admonestată. Eu nu aveam mamă şi toţi din preajma mea voiau să-mi arate iubire fără umbre. Nu ştiu câtă importanţă au aceste mărturii. Mie mi-a făcut plăcere să ţi le spun: consideră-le o mărturie secretă, prietenească, dăruită.
Ai fost o elevă model, silitoare, premiantă?
– O vreme da. Prima. Apoi, am scăzut spre locul trei. O diplomă aduceam însă de fiecare dată. Nu-mi amintesc să mă fi stresat cu învăţătura. Copii de astăzi muncesc mult mai mult, au teme foarte multe, proiecte, programe în plus… Astăzi e competiţie mare, după cum au evoluat şi vremurile. Eu îmi aduc aminte că citeam mult. La gimnaziu, cum se numeşte astăzi, am fost nevoită să merg la olimpiade de matematică. Datorită insistenţelor tatălui meu. Dacă înveţi ceva perseverent, ajungi să crezi că îţi şi place. Am avut momente când am crezut că mă pasionează geometria. Apoi, fizica. După care am virat spre partea umanistă. Făceam concursuri ad-hoc de limba latină, de exemplu. Mi se părea mai uşor şi mai distractiv decât matematica. La Liceul de muzică şi arte plastice nici că mai erau şanse să devin matematiciană. Aveam o colegă care cânta la oboi, era frumoasă, mergeam la ea acasă şi o ascultam. S-a sinucis din dragoste, când era mai puţin de aşteptat, pe la douăzeci şi trei de ani. Am regretat-o mult. O altă colegă cânta la vioară. Nu a terminat liceul cu noi, a plecat în Israel. Dar o vreme ne-am petrecut minunat timpul împreună. Eu le acompaniam şi recitam. Cam asta era distracţia.
Ei, dar vacanţele… O întâmplare, măcar una, care să te definească, adu-o în prim plan, te rog!
– Nu îmi amintesc întâmplări spectaculoase. Lumea avea pe atunci o viaţă lineară oarecum, mai paşnică, nu erau atâtea noutăţi, atâtea tentaţii… ştim, am trecut prin asta cei de la mijlocul secolului trecut. Nici măcar nu ne îndrăgosteam cum era vorba în filmul Liceenii. Eram nişte găinuţe cuminţi. Scormonind în memorie, apropos de întâmplări care să mă fi marcat, iată, mă întorc tot la vremea inocenţei. Nu vreau să fie sirop curat dar, chiar cele ce voi spune mă reprezintă ca fire. Eram în perioada de formare. Bunicul meu, înainte de începerea unui an şcolar, clasa a şasea cred, mi-a spus să merg la magazinul universal, (care era, de altfel, în fosta lui casă – ce putere au avut oamenii aceia să vadă cum li se ia avuţia…a fost o permanentă mirare pentru mine!), în fine, eu trebuia să merg să-mi aleg tot ce credeam că-mi va fi de folos, iar el urma să plătească îndată ce ieşea de la serviciu, de la banca aflată peste drum. Eu, impresionată că bunicul cheltuieşte prea mult pentru mine, deşi, niciodată nu a lăsat să se înţeleagă aşa ceva, i-am spus doamnei vânzătoare: Vă rog, când vine bunicul, spuneţi-i că nu mi-a plăcut nimic. Nu mai vreau să dea atâţia bani pentru mine!” Femeia, impresionată la rândul ei de gestul meu, m-a pârât. E un lanţ al sentimentelor aici. Bunicul, şi el atins sufleteşte de grija ce i-o purtam, m-a răsplătit. Când a venit acasă, purta în braţe nişte pachete aşa de mari, încât nu i se vedea faţa. Era o dovadă de iubire din partea mea într-un fel, din partea lui, într-altfel. Asta spune ceva despre caracter. Iubirea te poate face om de aleasă calitate. Aşa cred. Nu poţi să minţi pe cel care te iubeşte, aşa am învăţat noi, cei de atunci, să pornim în viaţă. Luând în seamă sentimentele. Azi e demodată formula.
A trecut şi vremea inocenţei… Feminitatea îşi arăta semnele, firesc. Tu eşti o persoană foarte feminină. Cum a început această perioadă din viaţa ta? Abrupt? Persuasiv?
– Despre acest subiect mi-ar plăcea să scriu un text separat. E un bun al nostru, al Evelor. Ceva atât de arzător şi febril, de iraţional şi irezistibil, atât de fugarnic şi totuşi nepieritor. Poate fi agresivă, insinuantă, nesăbuită, dar în orice situaţie, a fost şi va rămâne inefabilă şi stăpânitoare. E partea de extaz pe care divinitatea ne-a lăsat-o moştenire nouă, fiinţelor feminine. Eu am câteva experienţe, din meseria de redactor de emisiuni culturale radio, din care am înţeles ce rol important are feminitatea în echilibrul femeilor. Chiar când nu mai e în faza de asmuţire a Adamilor, de excesivă putere, irezistibilă, amăgitoare uneori, fermecătoare, totdeauna învăluitoare, chiar când crezi că vârsta în fine, a ofilit-o, ea mai are accente care, cu dârzenie, nu se dau înfrânte. În ce mă priveşte, chiar m-am mirat şi eu când am conştientizat, în ce formulă poate să apară această neînfrânată stare. S-a iscat dintr-o nemulţumire. Să mă explic… Am mai spus că întreaga mea familie era alcătuită din oameni deosebit de frumoşi. Nu eram nici eu urâtă dar nicidecum aşa remarcabilă ca verişoarele mele. Aveau părul blond şi ondulat, al meu era drept şi de un blond mai închis, spălăcit, aveau ochii albaştri, corpul perfect, ar fi putut câştiga orice concurs de frumuseţe. În acest context, sigur că mă simţeam altfel. E ştiut că frumuseţea îţi dă o siguranţă de sine, poţi străluci în societate fără prea mare efort. Iată cum a ieşit la iveală feminitatea mea: mergeam în vizită la o doamnă, care era profesoară de limba română, eu şi verişoara mea, frumoasa. Doamna respectivă, cu cele mai bune intenţii, la plecare ne-a dat cadou câte o carte de nuvele de Slavici: „…asta-i pentru tine, Daria, oh, ce frumoasă poţi fi copilo! Am şi pentru tine, că eşti isteaţă!” – adică eu eram aia. Am plecat cu lacrimi în ochi, reacţia a fost neaşteptată în sensul că, ajunsă acasă am plâns cu năduf, spunându-i bunicii mele: „nu vreau să fiu deşteaptă, eu vreau să fiu frumoasă!”. Să mai spun că am avut ceva reţineri admirative când am citit nuvele din Slavici?
Psihologii ar putea reţine nuanţele… Spuneai că ai avut prilejul să întâlneşti diverse reacţii de feminitate la persoanele speciale, importante pe care le-ai întâlnit ca redactor de emisiuni radio. Întrucât ţin de viaţă, de experienţa trăită, ar fi interesant să ne relatezi măcar câte ceva.
– Mă voi opri la una din întâmplări. Cu valoare de lecţie de viaţă, aşa cum ai intuit. Am avut prilejul favorizant să realizez un interviu cu Gerda Barbilian, soţia marelui poet Ion Barbu. Întâlnirea cu această persoană ar merita un pasaj aparte. Casa în care locuise poetul şi unde mai erau obiecte de-ale sale, o colecţie de ceasuri de masă, toate din porţelan, patul în care uneori, scria, stătea sprijinit în perne şi scria în acea poziţie, mi-a mărturisit doamna, în fine atmosfera întreagă a fost ceva unic şi… impresionată fiind, la finele interviului, dintr-o stângăcie de moment şi pentru că tocmai calculam în minte câţi ani a fost Gerda Barbilian lângă poet, am întrebat-o ce vârstă are. Mi-a răspuns ceva cu cifra optzeci şi… Am uitat. Mi-am propus să uit acel amănunt din clipa când distinsa doamnă, mi-a şoptit înainte de plecare: „Drăguţă, nu vrei mata să ştergi acolo unde am spus vârsta?”. Era feminitatea