«

»

Gheorghe Simon: Profesorul


Abia aşteptam, în ultimul an, de la Literele ieşene, în amfiteatru, să-l vedem şi auzim pe Domnul Profesor, Constantin Ciopraga. Câţiva dintre noi, îl cunoşteam deja, de la alte fericite întâmpinări de suflet. Cea mai vie, pentru mine, a fost clipa în care l-am văzut plângând. Erau invitaţi Poetul Marin Sorescu şi Rapsodul Tudor Gheorghe. Un recital de zile mari, împărăteşti. Nu aveai cum să simulezi emoţia. Emoţia nu poate fi simulată. Aşa cum nu poţi simula smerenia, evlavia sau milostenia. Emoţia e trăire. Felul în care plângem ne defineşte fără cuvinte. Sfâşierea interioară are ceva din jertfa luminii. Şi lumina plânge, întrucât lumina e suferinţa culorilor. A fost o lecţie de poetică, o întruchipare a Duhului Iubirii, a Duhului care dă viaţă, faţă de litera care ucide. Apoteotic, în final, aşteptam cuvântul de mulţumire al Profesorului, faţă de invitaţii care ne-au încântat. Nu am aplaudat. Aşteptam, aşteptam. Abia atunci, am observat gestul discret al Profesorului, strecurându-şi batista spre ochii înlăcrimaţi. Aşa s-a întâmplat. Fără aplauze. Profesorul Constantin Ciopraga nu era omul de suprafaţă, care să ne ofere un spectacol. Îşi însuşise, prin trăire ascetică şi prin liturghia lecturii, arta iubirii semenului, din cei patru ani de prizonierat, deopotrivă, cu arta săvârşirii actului spiritual, de pionierat, prin dăruire, ca rector al Institutului Pedagogic din Suceava, ca director al Revistei Cronica, ca docent, pentru mai multe generaţii de studenţi şi doctoranzi, păstrând ceva din iniţierea în cele de taină ale Profesorului Venerabil. Vulnerabil faţă de tot ce era expresie a suferinţei, Profesorul era de o duioşie rar întâlnită, de o înţelegere a umanului, în toată splendoarea rostirii. Autentic, până la firescul inocent al tăcerii, Profesorul păstra pe chip întotdeauna aerul tainic al părintescului, al Tatălui care îşi primeşte Fiul, prin iertare şi iubire. Tocmai de aceea, rigoarea sa nu ţinea sau ţintea spre vreo performanţă, fără conţinut, ci, mai degrabă, participa, prin toată fiinţa sa, la actul cuminecării, al împărtăşirii de duh eliberator. Ţin minte, cu sfială, un curs despre inefabil, invitându-ne, pe viu, să ne eliberăm de teroarea teoreticului, propunându-ne o lectură, prin grila personală a perceperii şi a priceperii, a unui poem de Dimitrie Anghel: Paharul fermecat. Au fost două ore faste. Nu îndrăznea nimeni să spună ceva. Să mai citim o dată, îl auzeam. Doar în final am înţeles, lecţia despre inefabil, cu o candoare de înţelept, fără a ne reproşa, în vreun fel, neatenţia noastră, de cititori grăbiţi. Lectura e un act liturgic: participare, trăire, nestânjenire. Ce nu vom putea uita vreodată, noi, învăţăceii, alumni afectaţi de grăbire, era următoarea vizualizare a unui text, în desfăşurare, cum e şi chipul uman al creaţiei: Paharul e concomitenţă şi simultaneitate. Paharul e şi conţinut, dar şi conţinător. Nu putem despărţi ceea ce e neîntrerupt şi unit, fără a fi amestecat. E sufletul omului, ca inefabil încifrat în expresie. Evoc această lecţie, în contrast cu un alt curs al unui profesor care a ucis în noi orice încercare de lămurire şi de dumirire, de cum e posibil, ca un enunţ să ne îngroape pe toţi de vii. Analizaţi, vă rog, acest enunţ, ne îndemna profesorul, aproape sfidându-ne: Ionel paşte vaca. Ne-a biruit pe toţi, dar nu prin a ne dezmetici, ci prin a ne tâmpi de-a dreptul. Au fost două ore de încercare a infernului, a literei care a ucis în noi orice urmă de înţelegere. Fericit e Profesorul, când elevul iese biruitor asupra piedicilor, asupra poncifelor, a stereotipiei ucigătoare. Cu un cuvânt, împrumutat de la André Scrima, pot spune că Profesorul Constantin Ciopraga era un originant, nu un original. Ne-a învăţat să citim amprenta unică, gestul demiurgic, clipa dintâi a creaţiei, când Dumnezeu ne-a creat din iubire. Nu putem uita de ultima sa prezenţă, la Tg. Neamţ, când pe scenă, ne-a avertizat despre un cod de lectură eronat al operei Humuleşteanului. Nu putem uita, tot grăbiţi fiind, de suferinţa trupească a lui Ion Creangă, de neputinţa sa, neafişată vreodată în public, de a fi în criză şi în agonie, precum Dostoievski, şi, mai presus de toate, învăţătura lui Iisus Hristos: de a fi în suferinţă şi în agonie, până la sfârşitul veacurilor.

Gheorghe Simon
Mănăstirea Văratec, sâmbătă, 29 aprilie 2017
Academicianul Constantin Ciopraga omagiat la Mănăstirea Văratec

2 comments

  1. Gheorghe Simon

    Multumim, dna. EMILIA TUTUIANU !

  2. minodora

    Randuri inspirate (scrise de un fost student) despre neuitatul profesor ieșan C-tin Ciopraga, Membru -conferind prin simpla sa alegere – onoare Academiei Române năpădită de impostori după desființarea ei (practică) in 1948 de către ocupantul sovietic.

Lasă un răspuns