«

»

Putain de vie/ Curvă de viață – De Alexandu Trifu

Al.TrifuPutainDeVie

Modeste rostiri de cititoare ridicată la rangul de femeie scriitoare, ce lesne se adapă la izvorul filozofiei. „Uneori filozofia ne aduce împăcarea cu sine, ajutându-ne să privim şi alte stele… Trifu A. 21 – 03 – 2017 Geneva”

Editată la EIKON sub acreditarea Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice din România (CNCS), apariţie bilingvă unicat, într-un stil propriu postmodernist, în care o viaţă petrece timpuri apuse, timpuri prezente, apropiaţi încadraţi în sinusoida vieţii şi certitudinea imuabilă Divină, căci totul vine de la Dumnezeu, lucrarea autorului surprinde şi îndeamnă. Structurată în totalitate pe două coloane, stânga acesteia,reprezintă mereu mirarea exprimată pe faţa-i balanţă bine centrată de suflet. Ea îmi povesteşte, cu îţelegere şi dragoste, trecând totul prin filtrul interior, – viaţa. Aceasta nu este exprimată anatomo-patologic, aşa cum ne-am aştepta de la o persoană vârstnică, trecută prin toate experienţele vieţii, ci de tinereţea păstrată intactă a maturului cercetător cu mirarea şi tristeţea ce se citesc în ochii-i, ca şi zbârlitul firelor de păr. El contemplă trecerea actorilor pe scena vieţii, căutând să înţeleagă sensul vieţii. Partea dreaptă reprezintă propria-i copilărie, creştere, schimbare de fizionomie, imagine, oprindu-mă din citire, fără să vreau, la o imagine care m-ar putea descâlci genetic: o mamă frumoasă având un zâmbet solar şi un prichindel bucălat cu ochii-i prea iscoditori, prea inteligenţi în raport cu vârsta. Spirala genetică urcă de la sine, dar dacă îngerul păzitor e jumătate mamă plimbându-se de la cer la pământ şi sub el? O continuă mişcare într-o universalitate fără echivoc. O clasă de băieţi cu priviri heteroclite spre aparatul photo, un adolescent gânditor sub o schiţă nud ce-şi ia drept aliat o ţigară probabil prohibită, tot el cu spatele la primele-i tablouri de artă abstractă, răsvrătită de marea traumă a crucii purtată întru veşnicie a timpurilor noi, ştrangulate, între care o singură lumină – femeia modestă mireasă, aleasa inimii lui şi a ei, ambii pătrunşi de misterul şi seriozitatea dragostei. Poate fi ceva mai înălţător, mai divin decât iubirea curată, cursă spre prietenie trainică, grijă şi ajutor? Apoi colegi, prieteni şi prietenii, rude aflate sub grele auspicii, rude de mult apuse şi dintre părinţi, iubitorul, eruditul şi bunul lui părinte a cărei dragoste pentru autor n-o pot departaja de a soţiei medic, adevărata însoţitoare a autorului Alexandru Trifu. Tot dreapta, în lumina transfocatorului personal părinţii, dintre care farul iubitor şi înţelegător – tatăl acestuia, eruditul profesor universitar de Estetică şi Filozofie aşezat ca o acceptare pe sacaunul sport, având în spate tablourile postmodeniste ale fiului, un revoltat prin înfierea numai a adevărului, a luptei continue pentu el, fiu al cărui interior este deja prefigurat, cu toate că pare ascuns de pilozitatea tânărului ce are coloana vertebrală deja dreaptă, bine ancorată în prezentul captator al trecutului şi al tarelor sale politice. Urmează două pagini alăturate conţinând de o parte masa muncitorească la o demontraţie cu pancarde politice încastrate între blocuri ca de necesitate, cutii de chibrituri lipite, suprapuse, prin care pătrunde doar comanda politică de lumină. Pe pagina alăturată găsesc permanenţa, veşicia trupurilor înhumate de mult, podiumuri fără vârstă ale cimitirului aromat de creşterea şi înflorirea frumuseţilor lumilor. Urmează autorul matur transformat din primitor de iubire părintească în donator, fericirea ce se priveşte pe faţa bătrânului adulat, plimbat, înconjurat de dragostea de care avea atâta nevoie. Apoi partea dreaptă îmi aduce marele gol, reprezentat prin hârtia albă ce se cere umplută, pictată cu cine-veriteul vieţii.
Mă întreb, e un simplu artist vizual, aşa cum autorul se consideră sau este simţitorul, cercetătorul de suflete, artistul „care contribuie la zidirea unei civilizaţii spirituale pe lângă cea materială”? Este artistul ce simte interiorul şi prin el adevărul?
„Qu’ est ce que la Vérité”?
„Qui suis-je”? „Moise traduit le réponse de Dieu au peuple hébreu a la question s’il existe: – je suis celui qui est”.
„Mais quand suis-je MOI? Nouveau ne, adolescent, vieux, mort? Kierkegaard a t-il raison? J’ai existé, je vais encore exisste et pour combien de temps?……..Suis je fou? Et vous?……Non, car ils sont la VIE. …….Nous sommes tous, ensemble, anonymes, nous avons tout, ensemble, un destin unique. ……Lequel? ……Nous ne pouvrons la garder long temps pour nous. …..Elle n’est qu’un instant. …..CETTE PUTAIN DE VIE n’est qu’ ILLUSION…Et pourtant NOUS L’AIMONS”.
Aflată în faţa celei de a doua lucrări ale autorului Alexandru Trifu, aceasta şi cea scrisă acum mulţi ani, aflată în faţa DVD-urilor şi cărţilor proprii trimise cu o exactitate de renumit ceasornic elveţian, nu pot, decât salutând cu mâna lipită de inimă, să vă invit a-i citi, descifra picturile şi tâlcurile unui om de mare valoare, un cetăţean cu dublă cetăţenie ce are capacitatea umplerii minţilor şi visurilor noastre în orice moment. Mă întreb dacă mai este cazul să apară de acolo, de aici şi de pretutindeni, din el, Opera Omnia. Căci legate, grafiile lui, o cuprind!

Adina Dumitrescu
06 05 2017

Lasă un răspuns