«

»

Constantin Enianu – Smerenie şi manipulare

În anul 1981, un colecţionar de tablouri, obţinute în vremea nazismului, a venit în Kőln să vândă din ele, printr-o tranzacţie discretă, deoarece, fiind de notorietate, a dorit să rămână anonim. El a obţinut la licitaţie un milion de mărci germane, bani peșin. Aceasta a fost o nouă lovitură dată de supravieţuitorul nazist, athitectul, ministrul înarmării şi potenţialul succesor al lui Adolf Hitler, Albert Speer.
Albert Speer a fost întreţinătorul maşinii de război naziste, folosind munca forţată şi sistemul lagărelor de concentrare. Fire smerită, în decursul vieţii, s-a prefăcut a fi un simplu spectator candid, „nazistul cel bun“, scăpând de condamnarea capitală în Procesul de la Nűrnberg. El şi-a jucat cu succes rolul spăşitului, care regretă şi trece ca inocent.
„Speer a ţinut pe picioare cel de-al Treilea Reich. Asta îl face vinovat de toate crimele înfăptuite în acea perioadă.“ (David Cesarani, History Pofessor and Author)(Hitler’s architect)(*) El şi-a măsluit şi promovat memoriile, făcând avere de pe urma lor. Fiind confidentul lui Hitler, era dotat cu informaţii importante. „Hitler a fost cea mai apropiată întruchipare umană a diavolului, iar Speer a făcut un pact cu el. Nu se poate să nu fi observat că programul lui Hitler nu era perfect, dar era o uriaşă ocazie dacă erai pregătit să te înfrupţi din plin.“ (Dan van der Vat, Speer’s Biographer)(*)
Speer avea să fie arhitectul oraşului de vis al lui Hitler, numit Germania, prin reconstrucţia Berlinului existent, devenind capitala mondială a unui Reich nazist măreţ. Un monument închinat nazismului, capitala Germania avea să domine Londra şi Parisul, în care nu era loc pentru evrei sau alte rase potrivnice Reichului. Au fost distruse 20.000 de apartamente evreieşti în proiectul de reconstrucţie al lui Speer. Circa 100.000 de oameni au fost strămutaţi.
Istoricul Heinrich Schwendemann nu se îndoieşte de vina lui Speer în legătură cu aşa-zisa „desiudaizare“ a Berlinului: „M-a convins relaţia lui cu SS-ul. Prin ordinul lui Speer erau alese apartamentele şi evreii, care erau apoi deportaţi. Asta e cooperare. Nu pot să cred că Speer nu ştia nimic. E absolut imposibil.“(*) Speer a condamnat mii de oameni la lagărele de concentrare şi exterminare, folosindu-i şi ca sursă de muncă forţată. El a asistat la multe. După cucerirea Franţei de către hitlerişti, Speer a pozat alături de fűhrer în faţa Turnului Eiffel.
Favoriţii fűhrerului primeau prăzi bogate din teritoriile ocupate. Speer a început să colecţioneze opere de artă. Mărturiile arată că mulţi evrei şi alte victime ale naziştilor au fost siliţi să vândă tot înainte să plece, iar alţii au fost deposedaţi, inclusiv de tablouri valoroase. Astfel a devenit un cumpărător major de artă „procurată“. Războiul continua, Speer strălucea alături de Hitler, în timp ce oamenii mureau în lagăre, la construirea miraculoaselor apartamente, la fabricarea de armament sau în delirantul război.
Speer a rămas alături de Hitler până la sfârşitul războiului. După ce a părăsit Berlinul în ruine, a făcut un popas vital, la proprietatea din zona rurală Brandenburg. În noaptea de 23 aprilie 1945, a recuperat 30 de tablouri în grabă, înainte de a cădea în mâna ruşilor. Aceste tablouri, ca şi altele, considerate pierdute sau distruse în timpul războiului, au fost depozitate la Commerzbank din Hamburg, sub numele Robert Frank, prieten de familie al lui Speer. Cu două săptămâni înainte de capitulare, Speer şi-a pus la loc sigur colecţia, sub alt nume. A fost prima dată când geniul manipulării a scăpat la limită. Îşi salvase preţioasa colecţie, însă, în 1946, venise momentul să se salveze pe sine.
Albert Speer a fost judecat la Nűrnberg alături de alţi nazişti de frunte. Cu mâinile împreunate la piept şi cu mina sa smerită a convins acuzarea că era un artist, că nu cunoştea faptele şi că îşi dispreţuia fostul stăpân, care avea şi el veleităţi de artist. După peliculele de film realizate la proces, se pot distinge cum ceilalţi acuzaţi urmăreu cu indignare cum preferatul fűhrerului, pe care îl invidiaseră atât, reuşea să scape de spânzurătoare. Speer a fost singurul nazist marcant care a admis o responsabilitate generală pentru crime, fără să recunoască vreo vină personală. Completul de judecată s-a lăsat păcălit de un acuzat ce părea să manifeste pocăinţă, în timp ce ceilalţi se remarcau tocmai prin contrariul. Speer a fost condamnat la 20 de ani cu executare în închisoarea Spandau.
La 1 octombrie 1966, Albert Speer este eliberat din detenţie. Pe lângă lucrările de artă ascunse, mai avea o sursă preţioasă de făcut bani, memoriile sale. Eliberarea lui a făcut senzaţie în mass-media, iar arhitectul lui Hitler a ştiut cum să profite de situaţie, mai ales că era şi un orator talentat, dându-se un german patrician rafinat şi distins. Imaginea nazistului bun a fost foarte rentabilă. La şase săptămâni după eliberarea din Spandau, a primit 50.000 de mărci germane pentru un interviu în exclusivitate. Cărţile scrise de el, în care a ţesut adevărate mituri despre viaţa şi comportamentul lui sub Reich, au devenit bestselleruri.
Rudolf Wolters, confident şi prieten de familie, care s-a îngrijit de afacerile lui, a rămas uimit de felul în care se înfăţişa Speer. I-a spus lui Speer exact ce credea despre amintirile lui selective: „Dragă Albert, stau aici şi mă frământ, sfâşiat între prietenia noastră şi dezgustul instinctiv. O poveste poliţistă n-ar fi putut să fie mai captivantă.“(*) Speer şi-a urmat instinctul de nazist spăşit mai departe, pe care l-a perfecţionat cu ajutorul scriitorului Joachim Fest. Acesta scria în acelaşi timp biografia lui Adolf Hitler, iar Albert Speer a adus contribuţii esenţiale şi la cartea lui. Speer: „Hitler ţinea în secret planurile sale. Ar fi trebuit să-mi dau seama, dacă n-aş fi trăit cu capul în nori şi nu m-aş fi refugiat în proiectele mele. Şi azi mă simt parţial responsabil pentru Auschwitz.“(*)
În 1971, „nazistul cel bun“ a început să-şi altereze imaginea. Istoricii au sugerat că era de faţă când şeful SS, Heinrich Himmler, a ţinut un discurs memorabil la Poznan, azi parte din Polonia. În discurs, Himmler a făcut o afirmaţie sinceră despre destinul evreilor din Reichul nazist. S-a luat decizia de a-i extermina pe aceşti oameni de pe faţa pământului. Albert Speer avea un alibi: a plecat înainte de discursul lui Himmler, ratând esenţa fenomenului… Dar ceva poate i-a trezit conştiinţa.
Albert Speer a căutat consolare şi mântuire la mănăstirea benedictină pe care o vizita frecvent. Părintele Athanasius Wolff a devenit confidentul criminalului de război: „Mi-a spus: «Părinte, înţeleg dacă oamenii nu vor să-mi vorbească, fiindcă am spus prea puţine sau ceva greşit. Înţeleg dacă nu vor să dea mâna cu mine, fiindcă am minţit. Dar sper ca Dumnezeu să mă ierte.» Deodată, apăruse numele Domnului în discuţie. Dar nici la mănăstire nu putea mărturisi deschis crimele sale. Voia să spună că n-a ştiut, dar, totodată, a afirmat: «Dacă aş fi ştiut, n-aş fi putut acţiona, aşa că am trecut totul cu vederea.» Asta denotă ambivalenţă. A mărturisit, dar totodată şi-a retras mărturisirea.“(*)
Faima internaţională de nazist reformat a lui Speer, le-a oferit vest-germanilor un reprezentant simbolic al felului în care poporul german fusese exploatat de Hitler, care folosise în mod greşit geniul şi talentul lor. Astfel, Albert Speer, a devenit cel mai bun povestitor al acestui trecut: „Soluţia finală a fost un secret şi pentru mine. Nu eram la curent cu ce se întâmpla în lagăre, dar aveam bănuiala că se petrece ceva, o anumită îndoială. Trauma pe care mi-a provocat-o exterminarea evreilor nu se va vindeca niciodată.“(*) El nu a recunoscut implicarea în lagărele de concentrare. „Era un maestru al adaptării, un adevărat cameleon. Era mai mult decât un oportunist. Era o persoană capabilă să se reinventeze la nevoie.“ (Jonathan Petropoulos, Historian & Expert in stolen Art)(*)
Speer era un om singur. După mărturiile biografului său Dan van der Vat, a avut o căsnicie lipsită de afectivitate. Casa familiei din Heidelberg nu părea să-l aline pe fostul lider nazist. El şi-a căutat intimitatea în afara familiei. La sfârşitul anilor 1970, Speer i-a mărturisit soţiei Margarete că avea o relaţie extraconjugală. „E ceva tipic pentru Speer. E îndrăgostit şi, din nou, e în centrul atenţiei. Nu-i pasă deloc de cei care i-au fost mereu alături.“ (Elke Frőhlich, Historian)(*) În public, Speer se arăta traumatizat şi copleşit de trecutul său nazist, iar în particular, avea o relaţie cu o femeie căsătorită care avea jumătate din vârsta lui. Colecţia sa de artă, era un alt secret.
La 1981, originea dubioasă a tablourilor sui Speer putea fi ignorată. În catalog, proprietarul era trecut ca „particular“. Această anomie a fost speculată de Speer în a face avere de pe urma trecutului său. Tablourile au fost vândute pe rând la Kőln. După fiecare vânzare, proprietarul primea banii în mână, fără chitanţă, fără semnătură, fără urmă. Suma totală era circa un milion de mărci germane. Dar, banii cheltuiţi pentru fericirea extraconjugală şi showrile mediatice s-au sfârşit odată cu el.
Albert Speer avea 76 de ani pe când se afla la Londra, unde venise pentru un interviu, invitat de BBC. În mod ironic, ultimul interviu a fost despre operele subtilizate şi capitala imaginară a lui Hitler, Germania, proiectată de el. Omul care a întreţinut maşina de război hitleristă s-a stins în urma unei hemoragii cerebrale. Amanta i-a fost alături. Un final fericit, din perspectivă cosmică…
(Consemnări după Nazi underworld, Hitler’s architect, NATIONAL GEOGRAPHIC)

Lasă un răspuns