«

»

Adina Dumitrescu – Dimineaţă crepusculară

Spre amiaza cosiţelor împletite
în lână seină, senină sau clară-ţi
apare doar jumătatea de masă
la care lucrezi. Treptat restul se
estompează fum plecat demult
de pe jar, apar umbre, dumbravă
întunecată spre seară, zaţ uscat
de cafea rămas pe ceaşcă, un alt
tip de crepuscul te priveşte
prin ferestra deschisă, o ramă
de tablou are hubloul centrat
pe o femeie ce-ţi e cunoscută, dar
nu ştii de unde, ai uitat. Are păr aspru
de capră, pielea oacheşe fără pată,
irişii-i sunt pudraţi cu pepite galbene,
numai spatele-i ca de mânză de-abia
fătată e umed, de el atârnându-i trei
rânduri de lanţuri zornăitoare la fiecare
mişcare. – Cântarea cântărilor, strigă
arena, fă pirueta ca-n coridă
străpungerea, nu sta ca la poza
cu pânza roşie! Cade, se târăşte spre
scara coborâtă-n urale de spadasini,
umbra leandrului îi pare briză,
părul i se-mblânzeşte, face pe mijloc
cărarea peste care stă vălul pictat
cu roze, înrouat el îşi picură
spinul pe corsaj, pe jupe.
– A venit baiadera, iederă să se facă
pe arac, să nu-nceapă iar pasul
balerinelor, Solor e dus cu
treburi de seară, iar de Nikya
învârtindu-şi fustele creţe
ne-am săturat! Ceva se aude,
nu zic nu, dar nu-s poante lovite,
cinci rânduri de lanţuri zornăie
neliniştite de ani, iese acum din coş
în mişcarea cobrei cu dinţii zmulşi,
aruncaţi într-o baie de lacrimi. Ochi ca
de linx îi dau onorul mut oratorului
din sfatului bătrânilor. E drept, e
însemnată pe piept, e suptă, dar nu-i
aptă cercului învârtit de hoola-hop.
eu zic să nici n-o băgăm în seamă,
nu lumea se schimbă, ci ea, cea care
avea părul aspru de capră, iar pentru
a fi siguri că nu începe să şi cânte,
s-o băgăm în lanţuri! Pe faţa femeii
din cadru, acum ştiu cine e,
se coboară un văl. Nu vrea să vadă,
nimic să nu ştie, doar într-o mână strânge
boboci nedesfăcuţi, sângerii, de roze…
30 iunie 2017

Lasă un răspuns