«

»

Lavinia Bud: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”

Lavinia Bud

Cu toții scriem o poveste… reală, după puterea sufletului și a minții. Vibrația așezată acolo, în ființa noastră, de o înțelepciune pe care nu o putem descifra îndeajuns, descrie un cerc care ne definește pe fiecare în parte, într-un anume fel.

Mai rămâne ca noi să ridicăm conștientizarea într-un mod, care construiește ceva folositor, durabil și curat, ca o răsfrângere în afară, asemenea luminii în curcubeu…

Vis cu flori

Cunună împletită din florile de câmp

Te port în suflet ca pe o icoană

Am apărut din ierburi ancorate-n timp

Și alergăm cu vântul, fără de prihană.

Mă logodeam cu cerul și pământul

Ca zână a pădurii ivită-n luminiş

Când soarele-şi cernea arzând sărutul

Prin albe porţi de vise, deschise pe furiş.

Eu am primit lumina în potir

Când floarea se-nchina să mă alinte

Și ploaia de mătase mă învelea cu mir

Sfinţită să rămân, să îmi aduc aminte

Să nu mă vadă niciodată zburătorii

Când vin să fure suflete de fată

Eram a florii, a păcii şi-a pădurii

Cu fâlfâit de aripi, cu inima curată.

Ca să te chem, eu am venit din vis

Cunună de lumină să îţi aduc în dar

Te-am plăsmuit ca dorul din abis…

Azi, clopotul iubirii sună în zadar.

Tot zburător erai, purtând o altă mască!

Te-am dezlegat de taina fiorului din zori

În luminiş fac roua să zâmbească

Şi mă întorc la visul meu cu flori…

Acorduri de vioară

Acorduri de vioară mi se înalţă-n suflet

Ce vin din armonia unui vis cu flori

În timp, ca să formeze marele duet

L-am repetat de prea puţine ori.

Cât am dorit pe coardă să vibreze

Balada începută cu şoaptele de dor!

Pe portativul vieţii prin noi să se aşeze

Cu note de iubire, cuvinte ce nu mor.

La două mâini arcuşul a început un vals

Şi paşi de iarbă crudă în inimă zburdau

De ce ai pus diezuri care sună fals

Pe liniștea din maluri ce-n zâmbet se scăldau?!…

Cu mâna vindecată de tristul menuet

Azi, cânt o notă din liniştea ce vine

Şi-am învățat că-n viaţă ce sună desuet

Înalţi pe altă gamă şi cheia e la tine.

Să nu vorbim despre tristeţi

Să nu vorbim despre tristeţi

Petale de lumină jertfite în amurg

Am pregătit altarul altei dimineţi

Chiar dacă lacrimi înroşite curg.

Eu am venit la poartă cu un zâmbet

Când ai trezit în mine mugure de dor

Chiar am crezut că-l vezi şi-n colţ de suflet

Va înflori… căci florile nu mor.

Pe ramura iubirii o frunză am lăsat

Podoabă să îmi fie, statornic adăpost

Credinţă și miresme și roade eu i-am dat

Sub cerul nemuririi să ne găsim un rost.

În vântul ce aduce ecoul altui cântec

Tu, te-ai desprins și ai ales să cazi

La poala amăgitoare din descântec

Ce-a ofilit petala obrajilor mei calzi.

Şi a venit un timp cu întrebări de soartă

Să cauţi câte-un dor, lumină pe alei

De mână cu mirarea tu te opreşti la poartă

Din amintiri și frunze un zâmbet ca să iei…

Poeme nescrise

Cuvintele s-au rătăcit…

N-au mai ajuns să hrănească

Ţipătul mut din privire

Prin care lacrima ar fi învăţat

Să scrie primele versuri

Despre tânguirea umerilor căzuţi…

Ceasul trădării bătea a întuneric

Fără să auzi literele cum se sting

Nearticulate prin inima mea.

Am lăsat vulturii să scrie poeme

Până când fiecare pană

Smulsă din aripi

Se înnoieşte

Prin pecetea sângerie

Lăsată pe stânci

Datori să se înalţe-n lumină

Cu încă un zbor…

Nu voi închide poarta

Aşază-mi-te-n palmă, rândunică,

Nu-ţi voi închide nici o poartă

Vreau doar să-ţi mângâi neodihna

Şi lacrima din aripile-ţi laolaltă.

Mă amăgesc că învelindu-te cu ochii

Voi vindeca durerea din aripa ta frântă

Cu vântul neprielnic și cu norii

În ochi privindu-i, tu te-ai luat la trântă.

Gingaşă şi curată şi plină de iubire

Ai străbătut ştiutul din văzduh

Ca să ajungi acasă! În tainica zidire

Eu ţi-am păstrat căsuţa, în palmele căuş.

Mai ai de străbătut atâtea ceruri

Și vei privi vreun munte de pe creastă

Când te întorci din zborul plin de doruri

Eu sunt aici… nu voi închide nicio poartă!

Apropie-te

Apropie-te de toamna mea

Cu paşi de iarbă crudă

Care respiră sub frunzele veştede

Ieşirea din moarte…

Să mă înalţi în lumină!

În altarul iubirii

Fiecare culoare a curcubeului

Se răsfrânge peste dorurile

Din sufletele noastre ciuntite

De câte o lacrimă a deznădejdii

Şi luminează deasupra noastră

Ca să putem respira încă un anotimp

Al durerii, al uitării

Sau al iubirii…

Dacă

Dacă mă acoperi, mare,

Învaţă-mă să respir prin alge

Şi să fiu o unduire

Care însoţeşte

Cântecul de sirenă…

Sau poate lumina

Care țâşneşte

Deasupra pământului

După un ropot de ploaie.

Dacă mă acoperi

Cu dragostea ta,

Iubitul meu,

Cinsteşte soarele

Că te-a umbrit

Lângă un curcubeu…

În faţa mării

Sunt în faţa ta și valul se revarsă

Ca o chemare mută din luciul argintiu

Îţi ceri ofrandele de inimă albastră

Pe care ochii… doar ochii mei le ştiu.

Tăcută, te privesc și cald surâsul

Prin tălpi se-nalţă, se deschide larg

Şi mă feresc să nu mă-nece plânsul

Când te aşezi în suflet, cu doruri la catarg.

Tu mare, cu oglinda străvezie

Nu mă învingi! Şi-acum, ca altădat’

Am pregătit Corabia Speranţei, nu-i târzie

Să o pornesc pe valul ce vine înspumat.

În liniştea-nserării rotită prin turelă

Şi trece-n zbor un tainic pescăruş

Mai zămisleşte-adâncu-ţi câte-o perlă

Îţi las ofrandele şi-ncep un alt urcuş.

Toamnele nu mor niciodată

Toamnele nu mor niciodată!

Ele trăiesc în căuşul frunzelor

Cu formă de inimă

Purtate de vânt în mici popasuri

Prin amintirile de vară

Atunci când cad pe pământ.

E atât de caldă lumina

Ce vine să mângâie

Zâmbetul împăcat

Cu fiecare culoare

Din roadele coapte.

Toamnele nu mor niciodată!

Sămânţa cade pentru a se înălţa

În celălalt anotimp cu ploi

Mai calde decât lacrima mea

Dacă pământul se îndură

Şi lasă să crească rădăcina

Însoţind câte o fâlfâire de aripi…

Toamnele nu mor niciodată!

Şi toamna mamei trăieşte

Acoperită cu inima mea…

Câmp înflorit

Inima mea

Câmp înflorit

Ţi-am dăruit

Taina cea mare

Curată și caldă

Peste pământ

Într-un cuvânt.

Culege-mă-n suflet

Ca să-ţi sărut

Ca un izvor

Mâna albastră a mărilor.

Culege-mă-n zi

Să te cinstesc

Cu guler alb, neîntinat.

Culege-mă-n noapte

Cu mii de şoapte

Și n-am să-ţi cer

Decât căuşul cu dezmierdări.

Culege-mă-n soare

Când vezi în zare

Inima mea

Câmp înflorit

Culege-mă-n zori

Rouă curată a florilor

Din inima mea

Câmp înflorit

Inima ta…

Inima mea…

————-

Lavinia BUD

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”, Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

Lasă un răspuns