«

»

Constantin Enianu – In nuce despre Ideologie

În anul 1796, filosoful francez Antoine Louis Claude Destutt de Tracy (1754-1836), a creat termenul de „ideologie“, care desemna în sec. al XVIII-lea în Franţa Ştiinţa fenomenelor mentale. „Ideologia“ era la acea vreme forma pe care a îmbrăcat-o senzualismul şi avea ca precursori direcţi pe John Locke şi Étienne Bonnot de Condillac. Acesta din urmă atribuia denumirea de „idei“ tuturor datelor cunoaşterii, inclusiv senzaţiilor înseşi.
Asimilând „idei“ din opera principală a lui Destutt de Tracy („Elemente de ideologie“, 4 volume, scrise între anii 1801-1815), se poate desprinde în esenţă cum că „elemnetele de ideologie“ sau „filosofia primă“ trebuie să ofere o explicaţie completă a originii cunoştinţelor noastre. Facultatea de a gândi este reductibilă la recepţionarea unei mase de impresii şi modificări, a unor moduri de a exista de care suntem conştienţi şi care pot fi cuprinse toate sub denumirea de „idei“ sau „percepţii“, iar întrucât ideile sunt simţite, mai pot fi denumite „senzaţii“ sau „percepţii“. „Ideologia“ propriu-zisă, ca o explicaţie dată ideilor, cercetează procesul de constituire a ideilor, „gramatica“ se ocupă de exprimarea lor, iar „logica“ are în vedere combinarea inteligibilă a acestora. Raportat la orientarea filosofică teologico-spiritualistă ce a urmat Revoluţiei Franceze de la 1789, curentul „ideologic“ reprezintă tendinţa spre materialismul senzualist din secolul al XVIII-lea.
Totuşi, termenul de ideologie a fost folosit în cu totul alt sens decât cel preconizat de Tracy, suferind astfel modificări în decursul timpului pe două linii. Transformările au început odată cu Napoleon Bonaparte, care, neputând accepta criticile venite din partea ideologilor liberali ai epocii, numește Ideologia o “metafizică nebuloasă” ce încearcă să conducă lumea după alte principii decât cele statuate de tradiție. Prima linie ar fi raționalistă în descendența lui Tracy, la care se adaugă o notă de pesimism impusă în lumea academică anglo-saxonă de empirismul omnipotent. De la începuturi și până la ultimele contribuții ale structuraliștilor și empiriștilor, accentul se pune pe natura consensuală a societății și pe o abordare contemplativă a adevărului, conform cu o realitate a cărei rațiune poate să abiliteze toți oamenii de bună credință să se descurce cu metode din științe sociale, care, la rândul lor, sunt puțin diferite de cele ale științelor exacte. A doua linie, cu rădăcini germane, pornește de la Hegel și Marx, ajungând la Mannheim și Habermas. Ceea ce îi interesează pe acești gânditori este mai degrabă realizarea adevărului decât contemplarea lui. Societatea nu mai este văzută ca un loc al consensului stabil, ci ca unul măcinat de conflicte, fiind considerată o entitate într-o perpetuă transformare și mișcare. Ea, fiind sfâșiată de conflicte de interese, își poate păstra integritatea și funcționalitatea doar dacă toate contradicțiile sunt învelite într-un summum de idei care încearcă să o redea în manieră conciliantă și nu conflictuală. Dar, dacă îl abordăm pe Marx, vedem că ceea ce transformă o idee în ideologie este conexiunea cu natura conflictuală a relațiilor economice și sociale ce caracterizează procesul muncii. Doi factori stau la baza acestor conflicte: diviziunea muncii și existența proprietății private. Existența acestor factori duce la lupta de clasă, care, împreună cu baza ei economică, este factorul care conferă ideilor baza lor ideologică.
Pentru sociologul politic Marx, conceptul de ideologie desemnează sistemul de idei şi reprezentări care servesc clasa socială dominantă. Acest sistem nu are niciun fundament ştiinţific, scopul său fiind de a ascunde contradicţiile societăţii. În zilele noastre, s-a stabilit utilizarea termenului de ideologie pentru a desemna orice sistem intelectual care pretinde să furnizeze explicaţii globale, dar care ascunde interese mai mult sau mai puţin ascunse.
Hannah Arendt, una din figurile de vârf ale filosofiei politice şi morale din secolul XX, care considera că „banalitatea Răului“ nu e mai prejos decât „Răul radical“, a arătat că ideologia se caracterizează în primul rând pe extrema sa coerenţă şi prin modul în care din acest adevăr strict formal ea îşi extrage esenţa puterii sale. Acest tip de ideologie, nefalsificabilă, evită întotdeauna proba faptelor concrete.
Paradoxal, ideologia este un concept care excelează prin ambiguitate. Este un concept foarte derutant, pentru că, printre altele, ridică întrebări referitoare chiar la baza și validitatea celor mai profunde întrebări ale noastre. Un mod de gândire ideologic este respins aproape instinctual, și aceasta din cauză că ne temem ca nu cumva fundamentele celor mai îndrăgite concepții ale noastre să se afle într-un derizoriu rizibil. În fapt, istoria conceptului de ideologie este, în cea mai mare parte, istoria tentativelor de îndepărtare de conceptul în cauză, de găsire a acelui punct din afara sferei discursului ideologic, din care acest discurs să poată fi urmărit și analizat. Un loc important în această direcție îl are tradiția marxistă ce căuta la modul manifest acel grup de indivizi cu o vocație înnăscută pentru modul de gândire non-ideologic.
Cariera conceptului de ideologie este de fapt povestea disputei intelectuale între cei care, într-o tradiție veche de mii de ani, cred că putem construi o știință obiectivă a societății, pe de o parte, iar pe de altă parte cei care, împărtășind o tradiție la fel de veche, neagă posibilitatea adevărului obiectiv, redat prin coincidenţa cunoştinţelor noastre cu starea de fapt a realităţii obiective. Cu alte cuvinte, orice analiză a ideologiei și a discursului ideologic trebuie să ajungă să vorbească, în fapt, despre cunoaștere, adevăr și știință.
Pentru a nu deveni redundanţi în această abordare concentrată despre Ideologie, vom încheia prin evidenţierea teoriei lui Sir Karl Raimund Popper, care în 1934 a iniţiat conceptul de falsificabilitate. După Popper, este falsificabilă o teorie care poate fi supusă unui control empiric negativ, adică pe care experienţa poate să o respingă. Deci, o teorie ştiinţifică este întotdeauna falsificabilă, fapt pentru care poate fi deosebită, de exemplu, de o ipoteză metafizică pe care nicio experienţă nu poate, în mod firesc, să o infirme, nici să o confirme. Originalitatea tezei lui Popper are semnificaţie dublă: pe de o parte, el defineşte în mod paradoxal ştiinţificitatea unui enunţ prin falsificabilitatea sa, iar pe de altă parte, această definiţie îi permite să traseze o linie clară de disociere între teoriile ştiinţifice şi cele non-ştiinţifice. Dacă se analizează, spre exemplu, teoria marxistă şi cea a psihanalizei, ele pot fi considerate ca vrednice de necombatere, în măsura în care puterea lor de interpretare este fără de sfârşit. Totuşi, dacă o teorie ştiinţifică se defineşte ca o teorie care, în fapt, poate fi infirmată, atunci adevărul ştiinţific nu poate fi niciodată decât un adevăr probabil, fiindcă numai răspunsurile negative ale experienţei sunt definitive.
Constantin Enianu

Lasă un răspuns