«

»

Nicolae Vălăreanu Sârbu – poeme

poza-Valareanu
Cu înserări învăluite de crini

Bucăţi decupate din frumos
în figuri geometrice amestecate,
au şi ele trăiri în unghiuri ascuţite
de parcă nervii ar vrea să recompună ceva deosebit
şi sângele priveşte cu roşeaţă-n obraji,
dragostea pentru care a curs frenetic
cu o nelegiuită bucurie de viaţă.

Nici nu ştiu cum să-mi adorm bucuria
în cuvintele nepereche lăsate vraişte

din care nu ştiu ce să fac,
poeme ale luminii sau cântece de suflet
cu înserări învăluite de crini
în arome tari şi praf galben de petale
pe aripi de fluturi albaştri.

Tu aşteaptă-mă la porţile nopţii
unde inimile pereche sunt pe aceeaşi bătaie
ca şi clopotele cu ecoul lor.

Cerul şi pământul dăinuie

Printre oameni
timpul trece neluat în seamă,
fără remuşcări nu ne spune nimic
ia cu el tot ce-i mai frumos
şi pleacă nepăsător din valea morţii
până se şterge totul din memorie.

Cerul şi pământul dăinuie ,
nu au prea multe aşteptări,
rămân sub picioarele altor muritori.

Privesc cum totul arde în foc
fără nicio părere de rău,
întâmplător drumurile se reiau,
caută vârful
unde nimeni nu agunge fără moarte
şi moartea se naşte odată cu viaţa.

Tu spune-mi când tac
de ce nu strig,
şi înţeleg ce nu-ide înţeles.

În dimineţile cu ferestre pe ochi

Din greşală am tăiat aerul care se respira din cer,
acum privesc răpus de întâmplare
şi nu mă regăsesc în centrul atenţiei,
păşesc târşindu-mi paşii spre puncul de înâlnire
cu simţurile care mă înalţă
şi mă închin ţie Doamne cu aer divin.

În dimineţile cu ferestre pe ochi
stau într-un gând şi scormonesc în adâncuri,
caut cu mâinile pacea ta dătătoare de viaţă,
visul va ieşi ca o pasăre din scorbura timpului
cu aripile desfăşurate peste inima mea
închisă într-un cuvânt.

Dar tu n-ai nevoie de cuvinte,
ai nevoie de crezul
prin care îţi mărturisesc cu sufletul
trecerea prin vămile iubirii din ziduri
unde îngerii sunt călăuze.

Asta e tot

Întotdeauna mă priveşti în ochi
şi vrei să ştii desfăşurat totul,
fiecare omisiune ori ocol e o trădare,
de uitare nici nu mai vorbesc.

Tăcerea este şi ea un răspuns
ce aprinde curiozităţi insistente,
e un fruct prea devreme copt
şi se încearcă repede cules
altfel vin păsările.

În definitiv, eu
nu-mi trădez niciodată sentimentele
nici nu ascund ce nu-i de ascuns,
nu mă las transpus în fundul ochilor
şi de aici să cad
ca un bumerang în faţa ta,
asta e tot.

N-am aşteptări

Ai rămas în memorie
o pasăre în zbor spre ţările calde,
nimeni nu te cheamă înapoi,
dar nici nu te opreşte să vii.

Mulţi aşteptă ziua când nu se mai pleacă,
eu nu mai am atâta timp,
sufăr alături de toţi copiii
dorul de părinţi,
dar ai mei nu se mai întorc.

Îmi vine să strig,
dar ecoul nu deranjază pe nimeni
sunt rupţi de popor.

Lumea m-a lăsat întotdeauna singur

Oamenii sunt altceva decât sufletele plecate în alte stele,
eu doresc să rămân cât mai mult pe pământ,
dar cineva mă grăbeşte
nu-mi lasă întregul să se bucure de părţile sale trupeşti
şi le pune la încercare de moarte.

De fiecare dată scap clipa sublimă a împlinirii
cu aerul acela hotărât dinainte
pe care sunt mulţumit că-l respir astăzi
şi-l preamăresc cu religiozitate.

Lumea m-a lăsat întotdeauna singur,
să-mi urc pe munte crucea-n spinare
şi fiecare aşteaptă să vadă
cum îmi înmormântez voinţa-n rugăciune,
dar puterea vine când nu mă aştept
şi din genunchi mă ridic odată cu lumina.

Viaţa este un templu care se zideşte mai departe
din trupuri ascunse şi suflete sfâşiate
pe care numai o mamă le rabdă şi păşeşte
în acelaşi sens cu drumul oricum nesfârşit.

flori rupte dintr-un vechi poem

era o miză şi singuri
doi invalizi
ne validam reciproc ideile

la masă sub viţa de vie
visez cum plouă
şi desenez o umbrelă

timpul alunecă pe(ste) pietre
vocea ta sparge tăcerea
asfinţitul este un pretext
să ne iubim mai devreme

ca o femeie cu şapte copii
obosită
grădina cu flori

oricum
e importantă lupta între oameni
şi propriile lor deprinderi

noi doar scriem
doi invalizi ne taie mâinile
ale tale sunt fierbinţi şi alungă tăcerea

chemări apar în inima strânsă
la atâtea invalidări de destin
preconceput

Ochiul orb nu minte

M-am trezit c-un ochi orb în frunte
ce analizează pe ascuns,
nu știu până unde pătrunde,
dar deschide ferestre din interior
și se vede mult mai departe.

Desfac întunericul prin fante de lumină
îl fac să se destrame singur,
viața și moartea cam odată se nasc
nimeni nu mă vindecă de himere,
deaceea cred că-i mai ușor să urc munții
decât să se coboare ei la mine
pe schiuri.

Ochiul orb nu minte
el creează starea prin care cerul
îmi curge prin trup și mă înalță.

în cercuri înalte

n-am fumat niciodată lipsa de hotărâre
nici n-am şters-o englezeşte

acum privesc de la înăltime orgoliile oamenilor
nu simpatizez cu nimeni
mă învârt în cercuri înalte şi mă prefac mulţumit
de inrări
în biblioteca cu cărţile date pe faţă

lăsaţi-mă să meditez benefic
cum se deschid uşile
şi o să vă scriu
Dlor redactori, v-am trimis 9 poeme pentru publicare în revista de cultură
”Melidonium” din Roman.
Cu multă consideraţie,
Nicolae Vălăreanu Sârbu

Sibiu, 29.07.2017

Vă rog confirmaţi primirea…

1 comment

  1. somesanu

    Mulţumesc pentru apropierea de poemele mele şi publicare!

Lasă un răspuns