«

»

Nina Tărchilă: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”

tarchila

Nu știu şi nu vreau să învăț să câştig oricum. Chiar aleg uneori să pierd frumos decât să câştig în orice mod, pentru că liniştea din lăuntrul meu ţine de bucuria de-a mă regăsi mereu pe mine însămi, în fericire şi-n tristeţe deopotrivă. Îmi trăiesc stările emoţionale până la capăt conform legilor inimii mele şi ştiu că orice-ar fi, cu mine va trebui să trăiesc până la capăt. De asta nu-mi negociez pacea conştiinței niciodată.

Ar trebui…

ar trebui să fugim într-o zi departe, departe…

dincolo de noroaiele astea care miros a moarte,

dincolo de singurătăţile lui “eu” şi “tu”,

dincolo de îndoielile veştede dintre da şi nu.

ar trebui să schimbăm pe păsări călătoare

fiecare clipă risipită, secată de soare,

iar fiecare ţipăt de iubire flămând

ar trebui să ni-l facem etern jurământ.
apoi să inventăm o limbă în care să ne-auzim
şi-o bătaie caldă de inimă cu care să ne-nvelim.
să te ascunzi în mine, în tine să mă ascund,
să ne iubim cu toate atingerile, curat și profund,
să ne iubim cu toate cuvintele noastre de sărbătoare,
cu sufletele încremenite în destine solare.
mâna mea – jumătate, mâna ta – jumătate –
într-un întreg să le strângem și să fugim departe, departe.

Melancolii

e toamnă iar, prea draga mea iubire!
copacii-şi trag pe ochi văluri de ploi
şi-n scânteierea verii care pleacă
melancolia clipei curge-n noi.
nu vreau răspuns la nici-o întrebare –
doar gândul tău să-mi sprijine lumina,
să nu se zăvorască-n carnea-mi toamna
care-a culcat sub nori toată grădina.
respiră-mă în veghea vieţii tale,
miracolul că-mi eşti să-mi fie scut
când sfâşierea de linţoliu-a toamnei
aduce-n mine lacrimi din trecut.
în gândul tău îmbrăţişează-mă-ndelung
şi-n ochiul drept ştanţează-o amintire
iar în cel stâng aşează-mi-te tu
când bat din pleoape, să îmi fii uimire.

ţine-mă strâns – e mult de când te-aştept!
dezmiardă toamna care-mi curge-n piept…

Într-o zi…

nu ştiu bine – cred că tot am să plec într-o zi.
am să ies zâmbind ca şi azi, nu te teme!
n-am să te las să simţi că s-a făcut întuneric
pentru că vreau să-ţi rămân senină în gând peste vreme.
am să plec cu cocorii mei de nelinişti
într-o dementă uitare a clipei că-mi eşti,
pentru că n-ai oprit ceasul freamătului de fluturi,
pentru c-ai lăsat să coboare noaptea-n poveşti.
mă va cutremura câteodată gândul: de-ar veni, cum ar fi?
şi-o să cobor într-o răsuflare plângând.
lacrimi aspre-mi vor dăltui şi cuvintele
care vor contura umbra ta risipită în vânt.
duminicile-mi vor plânge şi ele-n ferestre
în zadar, în absurd, fără leac.
un timp îmi voi aduce întruna aminte
cum am învăţat să miros a nesomn şi să tac
şi cum din tăceri s-au ridicat ziduri
după care nu te-am mai putut regăsi.
mi-e frică să-mi mai împodobesc singurătatea cu tine!
nu ştiu bine – cred că tot am să plec într-o zi…

Spectral

dimineaţa se încovoia anevoios peste noi și tăceam.
lumina se chircise și ea neputincioasă în geam
şi-aştepta doar să-i deschidem cât să ne cuprindă.
un gând trist se agăţase-ntr-o grindă
şi-n dezmeticeala asta de clipă aiuritoare
priveam indiferentă la el cum striga că îl doare.
uneori străfulgerau fâșii lungi de culori între priviri
ca o scrisoare despletită-n silabe despre pierdute iubiri.
ne consumasem toate cuvintele nesfârşite –
era atât de frig şi îngrozitor de târziu, iubite!!
clipele de nisip ne strepezeau dinţii în curgerea lor
desenând sub ochii noştri conturul unui zbor
ofilit, amăgitor, îndârjit şi nătâng…
vezi tu… toate astea mă făceau atât de tare să plâng
şi făceau să urle atâta tristeţe în mine!

tu, astupându-ţi urechile, îmi spuneai că e bine…

Clipa asta…

clipa asta e-aşa de limpede
încât plutesc vele solare în apele ochilor tăi.
timpul se despleteşte tandru
pâlpâind după-ale inimii tale nestemate bătăi.
macii, lunecând anapoda pe câmp
smulg orice urmă incoloră de pe sufletul meu
şi-n secunda asta de nebunească beţie
mi se leagănă-n sânge bucuria de tine, mereu.
clipa asta e-aşa de limpede
ca un dar dumnezeiesc de-mplinire.
pălesc toate icoanele lumii
când ne-mbrăcăm cu lumina din aceeaşi iubire.
clipa asta, pastel cu moliciuni de inimă,
mângâie nesăţioasele zâmbete dintre noi
şi ne învăluie ca o mireasmă
mistuindu-ne, reinventându-ne pe-amândoi.

Rătăcire

sunt tot mai departe de tine, de mine,
despletită-n suspinul nestinsului dor,
pierdută-n tăceri care-mi leagănă noaptea,
risipită-n acelaşi nesomn călător.
îmi lunecă-n sânge duminici uitate –
un timp o să-mi ningă cu tine-n tăceri
cufundându-mă-n lumina aceea înaltă
sub care-mi troieneam eternităţile ieri.
apoi silabele se vor târî rânduindu-se-n ziduri
dincolo de care va fi târziu şi absurd.
mi-am pierdut inima printre cuvinte nespuse
şi fără ea habar n-am cine sunt.
cotrobăie tu printr-un cântec de greieri
sau poate prin dorul ăsta plăpând dintre noi,
caută-n pieptul tău, poate bate acolo –
şi dac-o găseşti, te rog, dă-mi-o-napoi!

că fără de ea n-am habar cine sunt
şi timpul mi-e târziu, inutil şi absurd.

Nesfârşirea luminii

dă-mi mie tristeţile tale răscolitoare!
tristeţile acelea pe care le-aud
săpându-ţi în suflet,
înnoptându-ţi zâmbetele, sfâşiindu-le,
lăsând în urmă doar nişte dâre amare.
lasă-mi în prag şi tăcerile tale de piatră!
acelea din care se nasc umbre
hrănite din deznădejdea luminii,
tăceri pulsând în răni anonime
de care nu te-ai vindecat niciodată.
şi-apoi am să sădesc câte-o floare
în toate locurile din tine rămase goale
şi-am să fac atâta risipă de soare!
o să-ți veghez liniștile cu neliniştile mele
iar cu zâmbete și foșnetul mângâierilor
o să-ţi tatuez adânc iubirea pe piele
încât să ne miroasă a senin și a bine.
lasă-mă să te replămădesc
din nesfârşirea luminii…
primeşte-mă-n tine!

Zâmbetul tău

zâmbetul tău e-o cărare cu flori
către nesomnul nopților mele.
am învățat să-l simt fără să-l privesc
așa cum știe cerul despre stele,
așa cum știe marea despre valuri
și pământul despre flori fără nume.
e ca ecoul sărind peste prăpăstiile lumii,
ca valurile lovindu-se de țărmuri în spume.
zâmbetul tău e-o cărare cu flori
către mine însămi… e-o hartă
către vuietul nisipului din clepsidră
ce-mi pune-o pecete de lut peste soartă.
e ca un râu lustruind veghea pietrelor,
iarbă răsărind cu ochii plini de lumină,
zbatere de aripi însetate de cer,
zborul fluturilor peste-o grădină.

și eu m-adăpostesc în el ca-ntr-un altar
alunecând în scânteierea de lumină iar și iar…

Cântec viscolit

eu îţi sunt aproape, tu îmi eşti departe,
viscolim prin ziuă mirosind a noapte,
viscolim prin geruri mirosind a crâng,
risipind uitare din uitări te strâng,
risipind tristeţe în tristeţi te-mbrac
şi fără de mine ştiu că eşti sărac
şi fără de tine ştiu cât mi-e de frig –
viscolind a viaţă încă te mai strig,
încă mai cutreier prin lumina ta,
viscolind a noapte nu te pot vedea
şi nici tu de ziuă prea orbit cum eşti
cale către mine încă nu găseşti
şi eşti doar scânteia care se vrea foc,
urmă în cenuşă implorând noroc
şi sunt noapte stinsă pe buze de cer,
dar descânt lumină şi-ncă te mai sper,
încă rod prin ziduri construind altare,
sângele meu reavăn încă mă mai doare
când te ţin aproape deşi eşti departe,
viscolind lumină, mai miros a noapte
când ne şterge timpul viscolind şi el
aripa de zboruri mirosind altfel
şi-ţi mai bat în poartă din deşertăciuni
înflorindu-ţi tainic ochii cu minuni
şi te culc sub pleoapă pe tărâm senin
în amurg de suflet, ţie să mă-nchin,
că fără de tine simt cât mi-e de frig,
că sărac de cântec eşti de nu te strig.


Nina TĂRCHILĂ

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”, Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

2 comments

  1. Adrian Păpăruz

    felicitari, Nina!

    1. Tărchilă Nina

      Multumesc, Adrian!!

Lasă un răspuns