«

»

Claudia BOTA – Trepte pentru a Iubi (Poeme)

BOTA-Claudia-1-540x720

S-a aşternut tăcerea

Căderile apelor din oglinda sufletului încercat
Despart amurgul însângerat pe cerul nepătat,
Trădat în noaptea care de Mine te-a îndepărtat,
Rămas statornic peste lume, Tu nu te-ai lepădat.

Iar când s-a aşternut tăcerea sufletul mi-ai luminat,
Tăcere, câtă tăcere, totul e tăcere în bietul suflet învolburat.
Nicicând nu vreau să pierd a Ta lumină de pe pământ,
Şi suferinţe fără număr am îndurat sub al Tău acoperământ.

Pe nici un hulitor în chinuri fiind n-am anatematizat
Pironit pe cruce am strigat:” Tată, iartă-i că şi Eu i-am iertat!”

S-a pus tăcerea între noi

Noi am distrus legătura pură a iubirii
Când s-a instalat zidul crunt al tăcerii,
Eu care mai ieri eram plămădită şi zidită,
Prin fereastra inimii tale în dor neumbrită.

Ai putut uita tu oare? Dulcea noastră îmbrăţişare!
Eram cerul cald al primăverii care mi te-întrezărea,
În alura unui rege ce-mi lua visele fără de culoare,
Ce-am cătat eu oare în viaţa ta? Decât dragostea!

Ne-am privit în oglinda apelor ce-au revărsat
Iară inima străpunsă de durere nu s-a-nfricat,
În tăcerea apăsătoare atomii gândurilor au rupt
Lanţurile desprinse din cuvintele unui manuscript.

Te pierdeai în zare rază blandă cea de soare
Cum se pierde-n departe o iubire fără de hotare
Am privit lumina care ne-a pătruns cu disperare,
O iubire care nici când în lumea mare nu moare.

Lacrimile pline într-un gol imens ne-au devastat,
În puterea lumii prin tăcere suflete am purtat
Noi poveri la vremuri noi prin lumină ne-au purificat,
Cei desprinşi din umbra vremii toţi ne-am îndreptat.

Mai avem timp

Mai avem timp să fim împreună,
Să ne întoarcem către Poarta sărutului
Către lumile noastre ce ni se deschid ,
Să privim amândoi către viaţă.

Mai avem timp să ne luăm
Roadele viselor noastre
Să lucrăm zi de zi,
Pentru mântuirea noastră.

Mai avem timp să privim
Către timpul din noi
Ce ne acoperă astăzi ,
Pentru a fi şi a da.

Mai avem timp să iubim
Când desprinsă fiind de trecut
Traversăm amintirile noastre ,
Între viaţă şi moarte .

L’air du Temps al morţii

Aburi de parfum electrizat
În aşternuturile cearşafurilor unei zile infernale,
Străbaţi caldarâmul încătuşat al morţii,
Strigăte sugrumate din infern răzbat
Un afgan ţi-a înfipt toporul în pieptul făcut ţăndări de un obuz,
Un sirian rupe viaţa cu maceta înfiptă în harta găurită din perete
Iar irano-germanul îşi fixează pistolul semiautomat în haina găurită,
Un criminal a ucis un poliţist şi un homoxexual american,
Teroriştii în Germania îşi poartă rucsacul cu o bombă care oricând poate sa explodeze.
În pântecul mamei izbucneşte plânsetul fraticid al morţii prin zidurile schilodite,
Dincolo de geam răzbate parfumul L’air du Temps al morţii,
Nina Ricci nu credea că până aici se va ajunge.
Însă tu stai pasiv ascultând ştirile
Ţi-ai desprins retina înfăşurând-o în abajururi
Unde cristalele swarovski sidefate înconjoară tancurile ruseşti,
Zidurile Berlinului stau mărturie pentru cei care stau cu votka în mâinile neputinţei
Bunica cară prunele în coşurile farmacistului care prepară mereu,
mereu aceiaşi drogherie.
Te uiţi neputincios, conştiinţa ta e parfumată de putregaiul care molipseşte viaţa,
Viaţa ta într-un coşciug se-ntrezăreşte din ochiul muribund
Trezeşte-te conştiinţa plină de molimă!
Te razemi cu pieptul de ciuma atrofiată a atomului din care striga întreaga gloată.

Clopotul timpului

Un sunet profund atinge cuvântul cel mut
Şi trupurile noastre carnivore împart şi moartea din moarte,
Un dangăt de clopote de azi, un dangăt de clopote de ieri
străbate muzica timpului stingher,
Mă dor amintirile scurse prin paginile istoriei impregnate,
în file de carte cenzurate.
Iar Tu, de ce mă poţi printre lacrimi?
Nu-mi da ca să port mai mult decât pot.
Un dangăt de ieri, un dangăt de azi într-un stup de albine,
Roind alungă duhurile rele printre sunetele grele.
Cheamă viii, plânge morţii, împrăştie viforele şi alungă trăsnetele!
Prin sunete dau timpului măsură umplundu-l de rost,
Marcând începuturi spre slava luminii din post a Cuvântului cu rost.

Mi-ai adus soarele

Mi-ai adus soarele în străpunsa inima răvăşită
Registre îngălbenite străjuiau colţurile învechite,
Din suflet ruga izvorând insistent în miez de noapte
Când teama puse stăpânire pe inima neîncălzită,
”Doamne dă-mi fericirea!”ca pe o ultimă carte.

Prin iarbă paşii tăi călcau prin roua de dimineaţă,
Puful de păpădie în zbor îmi furau clipele prin ceaţă,
Ceaţa-mi bântuia gândurile învolburate, topite-n sete,
Ducând spre zările ce străjuiau lumina-ţi fără de pereche,
Iubirea să nu se împartă, să stea de veghe netulburată.

Şi dacă inima îmi spune

Şi dacă inima îmi spune că te iubesc
Lumina clipei de altădată iar răsare,
Ca şi dulceaţa dulce-amară de cicoare,
Dispare! Speranţa prin tine face ca să cresc.

Sunt zile-n care te iubesc şi zile-n care te urăsc
Şi aş vrea să strâng în palma mea iluzii negândite,
În ierni să adorm şi sub povara grijilor fără să cerşesc,
Un dram din tolba cu săgeţi aprinde amorul plin de şoapte.

Alerg ţinând la piept o ultima scrisoare în care mă trădezi
Ce pot să cer acum zeilor? O ultimă prinsoare!
Prin care soarele în zorii dimineţii nu apare,
Aştept, aştept şi văd acum cum tu te minunezi!

O nouă zi

O nouă zi mi te-a descris:
mai bună, mai frumoasă
ca o mireasă.
O candidă lumină mă apasă,
De la fereastră.
E ziuă-n cer, e noapte-n zi
Şi acum dinspre lumini spre mine vii,
Iar Tu, Doamne când m-ai privit,
Am înflorit.

Picură stropi de lumină

Lumina Învierii revarsă asupra noastră viaţă,
Viaţa luminată din puterea Cerească.
Nădejde hrănită prin ani cu multă speranţă.
Picură viaţă ce revarsă lumina dumnezeiască.
Picură stropi de lumină peste faţa ta senină,
Cântă îngerii din ceruri din harfa cea divină
Cântă-n sus şi cântă-n jos cu glas melodios,
Triluri ce străbat văzduhul în acord duios.
Prin Lumina adevărului toţi ne-am mântuit,
Aducând iubirea întru Cel menit.
Devenind nuntă-n Cer şi pe Pământ,
Luminând pământul prin Cel Prea Sfânt.
În această zi de primăvară renăscând la o nouă viaţă.
Iar Hristos pentru toţi a înviat!
Sculând lumea din al său păcat.

Miroase mamă, iarăşi socul din pădure…

Suavul chip şi blând al mamei mă-nvăluie din norii cei fierbinţi,
Purtat în anii copilăriei lipsiţi de griji şi suferinţi.
O, mamă, chemându-te din negura tăcerii,
Cum mă purtai prin misterioasa cărare a pădurii,
Cu inima în taină hrănită din lumina siderală,
Tu mi te arăţi şi astăzi fără de sfială,
Mereu mi te dezvălui între Sfinţi.
Iar paşii inimii pe lângă inima-ţi mă ţine,
Miroase iarăşi socul din pădure,
Miroase a particole ce-mi dă viaţă,
Miroase în suflet doar a suspine,
Particolele atomului şi azi sunt pline de lumina.
Care este-n tine!

Condu-mă

Condu-mă până la limanul dintre ape
Lumina va atinge valurile învolburate,
Nemailăsând loc durerii ca să-mi sape,
Neputinţele firii fiind cuvinte nepătate.

Când vei privi în zare către asfinţit
Prin inima înflăcărată fără de sfârşit,
Aprinsul dor e un zefir ce va revărsa,
Ca un potir cu vin de ambră în mâna Sa.

Condu-mă la steaua vieţii din al inimii caval
Să-mi port lumina timpului din val în val,
Călător al unor drumuri cu amintiri frânte
Destine irepetabile pe scena vieţii umbrită de atâtea lupte.

Doamne, dă-mi atâta lumină…

Doamne e noapte şi cerul parcă plânge
Păşesc prin mătasea dintre pânzele târzii ale înserării,
Cobor şi mă-nalţ în imensitatea stelelor.
Cât de mică mă văd!… purtată de unduirile apelor,
Glasurile se sting când revin la limita cerului,
Strâng gândurile şi giulgiurile în palmă umplundu-mi sufletul,
Cu lumina din lumina Ta.

Eşti aici lângă inima mea,
Puritatea absolută şi perfecţiunea nenăscută,
Tai respiraţia în două ca şi pâinea cea nouă,
Mă luminez din lumina care mă-nalţă,
Fiindu-mi mereu sete de viaţă.

Doamne, dă-mi atâta lumină!
Să nu o pot duce de la cer la pământ,
Decât pe aripi de înger şi vânt.

În depărtare

Lumina palidă a amurgului,
Însângerat de jalea cuvântului
A pătruns în armonia neatinsă,
Neştirbită a violetului neîntinat
ce-n palmă stă cuprins.
O inimă pleacă apoi se ridică,
atingând umbrele din coroana cerului,
A copacului care stă solidar
în miezul verii.
De ce s-a scuturat în această toamnă ?
S-a rupt ultimul vlăstar,
A neamului meu ce a înflorit,
În Duminăca Lăsatului de sec.
Pe retina mea stă lumina,
Fără să mă pustiască dorul tău.
Dorul care mă poartă mereu prin depărtări,
Lumina luminează întunericul din umbra cuvântului,
Iar focul sacru din genune s-a ridicat şi s-a înălţat.

O scrisoare pentru eternitate

Eram lipită de străfulgerarea trecutului,
Fiecare secundă a universului reactiva
Dimensiunea spaţiului devenea altceva,
O înalţare în harta divină a sentimentului.

Un glas te ridică, o clipă, pe culmi neatinse,
Cerul din noi mă duce spre zările libertăţii,
Te aştept în poartă cu aripile larg deschise,
Cu scrisoarea scăldată în roua neatinsă a dimineţii.

Vorbeşte-mi, ziua de mâine ce-mi prevesteşte?
Amprenta-i înfiptă pe drumul care ne regăseşte,
La capăt un miracol, ne aşteaptă cu bagajul pregătit,
O zi în care destinaţia din ziua de ieri s-a ivit.

Nectarul inimii mele e condensat în lumini
Tu exişti pentru mine chiar de ar trece anii,
Distanţa nu ne pierde, fiind aici pretutindeni,
Te iubesc şi chipu-ţi drag nicicând nu se va topi.

Tăcere muribundă

Te-ai cuibărit în închisorile inimii
În ungherele desprinse din retină,
Iar când oraşul îl străbat
rănind articulaţiile din carnea plină
Prin ore mă resimt stingheră
nimic nu face să mă mai reţină.
Îmi cercetez buzunarul
în care azi am primit ultimul bilet,
Pentru ultima călătorie
cu o destinaţie necunoscută mie.
Vagoanele sunt pline dar fără de lumină,
Tăcerea muribundă
se instalează şi-n oasele turtite
În care inima nu mai pulsează,
Câtă tăcere, unde totul mă-ngheaţă!

Fluxuri de iubire

Fluxuri de iubire se duc, prin mine, prin tine
Prin noi, prin lacrima căzută-n noroi.
Caută-mă, despică-mă şi fură-mi un strop de iubire,
Din roua ce izvorăşte din mine.
Prin umbra iubirii, prin freamătul dimineţii, în freamătul vieţii,
Acolo unde se revarsă cuvintele pline din dorul de stele,
Iar Tu mă creează!
Adu- mi nemăsurata nemurire.
Chiar de zeii sălbatici îmi devastează temeliile sentimentelor,
Nu şterge iubirea din noi,
Care a înflorit în noi doi.
Te aştept în pragul luminii cu inima plină,
Cu viaţa senină pusă-n lumină.
În ochiul tău drept sunt şoapte din umbra iubirii,
Ce stau mărturie la hotarul veşniciei.
Un timp fără de timp ne-nalţă în sfere celeste,
Şi poartă lumina pe creste.

Ai fost şi eşti doar un străin

Ape clocotind învolburate,
Adună trăirile necenzurate,
Atingând neliniştea furtunilor pe cerul cel senin.
N-ai pus iubire?
Doar jar şi spin.
N-ajunge acea tresărire,
Ai fost si eşti doar un străin!
Uitând cea fost mult prea divin.
În carne adormită de clipe lincezite,
Acum a tale gânduri sunt bântuite,
La umbra focului stelar,
Cuvintele în minte îţi par un mare dar.
Se aruncă amintirile din inima neîmblânzită,
Ale unor şoapte cu doruri obosită.
Mă-ntorc şi văd a ta privire,
Fără o urmă de iubire,
Nu te cunosc, eşti prea străin,
În viaţa asta plină de chin.
În urmbră, paşii ţi-s prea lini,
Nu mă priveşti, nu te privesc,
Iar din ocheanul meu de chihlimbar, abia de te zăresc.
Străpunse îţi sunt gândurile în ceasornicul hoinar,
Fiind clipe vechi rupte din capsula timpului cu cod binar.
Te-ndepărtezi cu barca pe retina-ţi prea străină,
În lumea asta mare cu ape în oglindă încercuite-s fără de vină.
În piept ard sentimente învălurate în fraze sidefate,
Plăpându-mi chip se stinge în umbre catifelate.
Mâna-ţi cere o floare albastră de Lotus când viaţa ne desparte,
Te-ai îndepărtat străine de la hotarul nemuririi,
Şi ai împins şuvoiul pătimirii,
Prin drumuri şerpuite, însă o strângere de mână,
Rămâne în goana cea eternă.
O remuşcare mi te-adună în geana-ţi adormită
Mai ţii tu minte, oare, acum sau niciodată?
A mea lumină care nu dispare!

Să nu se ofilească ochii tăi

În primăvară, în april mă tem ca n-am să mai revin
Şi vreau să-ţi văd privirea şi gândul bun îngemănat,
La un popas frânt din tâmpla inimii ce nu s-a tulburat.
Iar susurul izvoarelor să-ţi cânte-n glasul neadormit,
Un suflu viu care revarsă raza prin lumina din lumină ce s-a ivit.

Iar taina dulce de mister să nu alunge visul care a fost mai ieri.
Te văd aievea prin depărtările ce rup din umbra care n-a trecut,
Păstrând lumina în chipul tău chiar de tăcerea ne-a cotropit,
Să nu se ofilească ochii tăi de dor,
Şi să îmbraci mantia albă cu un fior,

Iar lumea toată să-ţi pară un spectacol multicolor.

Să ştii mereu atunci când sunt plecată, căci nu te-am uitat!

Să nu se ofilească ochii tăi te dor,
Căci n-am să ştiu apoi iubirea să-o ridic din umbra timpului pierdut,
Apoi să-ţi dăruiesc din umbra vremii nemurirea.

Încă un cuvânt pe buzele Tale

Privind în oglinda timpului hrănit de a Ta veşnicie
Sufletul prin auzul unui vals cu paşi repezi dansează,
Neliniştea ritmului luminii e destin unic ce luminează
Eu călătorul purtat pe braţele Tale în divina comedie.

Ceru-i senin la limita visului frânt un cuvânt pulsează
Pe buze cu miere articulaţia Logosului mă înseninează,
Prelungirea glasului Tău e o întrupare din bogăţia inimii,
Vocalele deschise a rugăciunii prelungesc semnul divinătăţii.

Semnul cărţii pus pe pagina aşteptării milenare
Întortocheat labirint luminat de lumina stelară,
Străbat începutul mirific al vieţii perpendiculare
În tâmpla gândului rugăciunea e emblema inelară.

Cobori, te ridici şi te-ntorci apoi viaţa tainic ţi-o petreci
Potecile devin reci şi ştii să te apropii de locul de veci,
Amintirile se scutură precum florile de tei argintii pe alei,
Sufletul tău se desprinde cu greu şi nu vrei ca să-l duci la zei.

Dacă azi e Ziua Iubirii desprinsă de pe treapta luminii,
Tu mă-ndemni să mai întorc încă o dată privirea din rugul aprins
Fără lacrima stinsă din şiragul de zile topind din ale vieţii sclipiri,
Cu doruri în unduiri mângâietoare veşnicia-i de necuprins.

Apele luminii dezvăluindu-şi plinătatea tainică a iubirii,
Pe Muntele sacru, ochiul Tău mă-nalţă în şoaptele tăcerii.
Cuvinte scrise într-o simfonie cu o rezonanţă plină de vibraţie,
Amprentă ce-mi atinge rărunchii inimii prin dimensiunea creaţiei.

Psalm de rugă

Doamne, vindecă-mă şi cercetează întunericul ce prin păcat ne desparte,
Păcatele au grămădit cărbunii aprinşi asupra inimii mele greu încercate.
Tămăduieşte-mă din neputinţa inimii deznadăjduite ce stă mereu împietrită,
Alungă durerea suspinului prin nelucrarea binelui căutând să mă abată.
În trufia ignoranţei mele molestată de indiferenţă m-am îndepărtat,
Făcutu-m-am de ocară vrăjmaşilor care în fiece zi sufletul mi-au înviforat.
Frăgezimea mâinilor rănite de ascuţişul lipsei înţelepciunii m-a tulburat,
Nemaiputând de a ma ridica la înţelesul cuvintelor Tale pline de lumină.
Când aş fi putut să dau din plinătatea iubirii neumbrite de ruşine,
M-am aruncat în vâltoarea apelor tulbure pline de întinăciune,
Care m-au întemniţat fără să mai văd şi să deosebesc lumina de întuneric.
Până când? Doamne ajută-mă şi ridică-mă la Tine!
Ca să pot să cercetez ceea ce îmi este dat pentru a lucra bine.
Când am băut din potirul luminii nectarul fără venin,
Am devenit trup din omida unui fluture în bătaia razelor de soare senin.
Căutând a te lăuda în veci doar pe Tine.

Labirintul iubirii

În centrul vieţii se află sinele Tău neîntinat
Aratându-mi calea dreaptă pe care să o străbat,
Albul iubirii pătrunde-n zilele vieţii netulburat
Lumina parcurge eternitatea veacului îndepătat.

Misterele vieţii ne duc spre limita transfigurării
Rugăciunea poartă pe om în viaţă la ora chemării,
Biruinţa drumului bun e călăuză spre a fi urmat,
Iisus te veghează din centrul labirintului neîncetat.

Tezeu a coborât în lume învingând Minotaurul,
Însă Dumnezeu s-a făcut Om şi a biruit diavolul.
Spălându-ne rănile a vindecat trupul neputincios,
Parfumul nardului revărsă harul Său atât de luminos.

În centrul labirintului Iisus Pantocrator binecuvintează,
Iar mâna Sa dreaptă spre tine cu putere Îşi îndreaptă
Aşteaptând să scoată din labirint pe cel ce vrea să iasă
Din a iubirii cale în inimi cu sete prin vene Ţi-o pulsează!

Doamne, dă-mi atâta lumină…

Doamne e noapte şi cerul parcă plânge
Păşesc prin mătasea dintre pânzele târzii ale înserării,
Cobor şi mă-nalţ în imensitatea stelelor.
Cât de mică mă văd!… purtată de unduirile apelor,
Glasurile se sting când revin la limita cerului,
Strâng gândurile şi giulgiurile în palmă umplundu-mi sufletul,
Cu lumina din lumina Ta.

Eşti aici lângă inima mea,
Puritatea absolută şi perfecţiunea nenăscută,
Tai respiraţia în două ca şi pâinea cea nouă,
Mă luminez din lumina care mă-nalţă,
Fiindu-mi mereu sete de viaţă.

Doamne, dă-mi atâta lumină!
Să nu o pot duce de la cer la pământ,
Decât pe aripi de înger şi vânt.

Trepte pentru a iubi

Iubirea nu e un joc
E puterea prin care îţi cauţi un loc,
Până să ajungi acolo, urci multe trepte,
Trepte după trepte, luminate de sete,
De cântec, de jale, de bucurii, ce-ţi apar în cale,
Glas înaripat poartă-mă pe calea iubirii
Ducând speranţa mântuirii.
Inimă exaltată, contopită cu mintea-n extaz
Ridică vălul, al mării talaz.
Cuvântul din tine să stea impregnat
În candela vie a timpului ceas,
Ce nu lasă loc de mânie, în al vieţii popas.
Priveşte lumina cum vine, atât de clară şi senină!
Topind unduirile încrustate în inimi de fier,
Acum tu revarsă şiraguri şi fluxuri, care emană,
Vibraţii prin legea atracţiei.

O treaptă o urci, o cobori, dar viaţa nu e un scor.

Claudia BOTA
Bucureşti
6 august 2017

Lasă un răspuns