«

»

Grigore Ilisei – Clubul monahiei Aglăida

În iarna anului 1973, în prejma Crăciunului, m-am îndreptat, împreună cu soaţa mea Ecaterina, spre Mănăstirea Văratic în căutarea unei oaze de tihnă şi reculegere după un răstimp agitat, cu un pasaj bucureştean de câteva luni, cel al lansării noului post de radio al Radiodifuziunii Române, Programul III, şi un epuizant demers de primenire a emisiunilor Radioului Iaşi, de ale cărui destine primisem misiunea să mă ocup ca redactor şef adjunct. Alesesem chinovia Văratecului pentru că acolo simţisem, în trecerile de până atunci, că pacea omenească se întâlneşte, logodindu-se cu aceea cerească, solaritatea se îngână mereu şăgalnic cu umbra odihnitoare şi căldura molatecă nu lasă loc decât unei răcori binefăcătoare. Am vroit să merg la Văratic ca să mă odihnesc trupeşte şi mai ales sufleteşte, să mă cuminec din duhul de sacralitate al toposului. Ce moment putea fi mai potrivit decât acel timp al renaşterii ce-l întrupează atât de tulburător sărbătoarea izvorului vieţii, Crăciunul! Mă gândeam, de bună seamă, la o odihnă activă. Îmi luasem cu mine topul de hârtie, câteva condeie şi eram hotărât să-mi consacru o parte din timp scrisului dacă Dumnezeu mă va binecuvânta cu acel de nepreţuit dram de inspiraţie.
Toate s-au rânduit cu bună tocmire. Am adăugat în zile petrecute la Văratic multe pagini manuscrisului cărţii de nuvele Reîntoarcerea verii, ce avea să apară în 1974 la Editura Eminescu. A fost o şedere cu adevărat renăscătoare. Maica stareţă, regina stupului mănăstiresc, neuitata Nazaria Niţă, cea atât de primitoare, a avut fericita ideea să ne încredinţeze spre găzduire unei monahii vestite în întreaga obşte pentru râvna sa gospodărească. Aglăida Poinaru, a cărei casă falnică de lângă Biserica Sfântul Ioan a devenit pentru mulţi ani şi toate anotimpurile cuibul nostru edenic. Dacă am fi tras la arhondaric, ori în casa de oaspeţi a Vlădicii Partenie, n-am fi avut norocul să gustăm din merindea monahicească unică a satului românesc. Gustul acesteia e de neşters din memoria afectivă şi acesta ne-a chemat mereu cu mireasma sa unică. Aşa că am mas aici vreme de peste un sfert de veac. I-am poftit de multe ori alături de noi pe unii dintre prieteni, Nicolae Turtureanu cu Rodica, Titus Văjeu cu Virginia. Şi ei au încercat acelaşi simţământ. Păşeam la maica Aglăida ca acasă. Ea avea o gravitate şi o sobrietate ce-i dădea indiscutabil prestanţă, dar această purtare aparent mai distantă se însoţea cu o artă subtilă de amfitrion cald, care alunga repede şi firesc senzaţia înstrăinării. Aparţineai parcă locului, nu erai defel stingher, te mişcai în voie ca şi cum ai fi fost dintotdeauna de acolo.
Acea iarnă de la cumpăna anilor 1973-1974 a fost pentru noi una de poveste. În casa maicii Aglăida, în odaia înmiresmată de căldura blândă a sobei plină cu lemne bine uscate şi sănătoase, trosnind apetisant, călătoream pe covorul cel fermecat, în magia copilăriei. La denii, la slujbele marelui praznic, ne reîntrupam duhovniceşte. Maica stareţă Nazaria ne poftea cu drag la agape, unde luam parte la festinuri spirituale alături de alţi meseni aleşi, precum doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, părintele arhimandrit Bartolomeu Anania, profesorul Vasile Arvinte. Colindele toarse din caier de aur de vocea maicii Onufria, stareţa de mai târziu, ţeseau, la rându-le, o atmosferă de mit şi vrajă. După acea memorabilă vacanţă de Crăciun am revenit an de an la Văratic, la maica Aglăida. Eram mai de fiecare dată alături de soţia mea Ecaterina. Mai târziu l-am adus şi pe fiul nostru Ionuţ şi pe bunicii materni Aneta şi Constantin, m-am întrebat nu o dată, ce a făcut să dăinuie această legătură sufletească? Răspunsul nu-i simplu de dat. Am fost cuceriţi în primul rând de ambianţa de curăţie calmă a Văratecului, de ospitalitatea proverbială a obştii şi a maicii stareţe, cărora le conferea inegalabilă expresie monahia Aglăida. Munteanca de la Grinţieş, de sub Ceahlău, împrumutase parcă ceva din statornicia şi lumina nepereche a legendarului şi sfântului munte. Săvârşea găzduirea noastră cu naturaleţea faptelor diurne. Discret, temeinic şi mai cu seamă cuviincios. Pe deasupra cu bărbăţia omului de la munte, cinstit şi însufleţit tot timpul de credinţa în Dumnezeu. Astfel a reuşit să treacă peste multele obstacole ce s-au ivit înaintea sa de-a lungul vieţii. A avut puterea să le învingă şi a rămas mereu în picioare. I-a înfrânt pe cei care au vrut să o rupă de chemarea monahală, alungând-o în 1956 din mănăstire, adică în anul călugăririi din vremea stareţei Pelaghia Amilcar. S-a întors şi împreună cu o altă de ispravă călugăriţă, Glicheria, mai târziu iscusita econoamă a sihăstriei, a zidit casa de pe ridicătura unde se află Biserica Sfântul Ioan. La fel a biruit şi multele suferinţe ce-au încercat-o, împlinindu-şi cu osârdie datoria până în ceasul din urmă, cel al chemării în veşnicie din octombrie 2012, la peste 81 de ani de la venirea sa pe lume din 27 martie 1931.
Monahia Aglăida Poinaru a încarnat cu nobleţe spiritul definitoriu al Văratecului, cel în care sacrul se împleteşte armonios cu virtuţile pământene. Sămânţa acestui duh atât de caracteristic unor aşezări monahale de tipul acesteia va rodi pe mai departe, desigur. Dar pentru noi, cei care ne-am bucurat de grija maicii Aglăida, pierderea ei este ireparabilă. S-a dus odată cu trecerea sa la ceruri acel cuib ce era aidoma cuibarului nostru părintesc.

Grigore ILISEI

Lasă un răspuns