«

»

Grigore Ilisei – Istorii despre un Palat

Pe unul din dealurile Văratecului, sumeţită ca un comandament de bătălie, străjuie o clădire masivă, blindată parcă, povară mult prea mare şi grea pentru coasta slăbănoagă, ce tinde să o ia la vale. Este Palatul episcopal al Preasfinţitului Partenie Ciopron, ierarhul Romanului şi Huşilor, trecut de o vreme în lumea drepţilor. O alcătuire contrastantă cu tot ceea ce s-a construit în mănăstire, de la case de maici la biserici, de la arhondaric la stăreţie. Urieşenia reşedinţei episcopale este una dintre caracteristicile despărţitoare. Nu singura. Austeritatea respiră prin fiecare por al greoaiei zidiri. Soliditatea, un alt atribut, e minată de instabilitatea pământului. Poate şi o anume trufie pe dinafară. Înlăuntru nu-i lux de palat arhieresc, ci mai degrabă o cuvioşie de călugăr cu oarecare stare. Odăile, multe largi, nu comunică direct cu exteriorul, pentru că un cerdac mare, cu geamlâc, încinge jur împrejur palatul. Aşezat pe una din cele mai ridicate cote, acesta domină strânsura de clădiri ca un potcap de înaltă faţă bisericească.
Palatul spune poate ceva despre proprietarul lui. Acesta nu l-a cumpărat, ci l-a zidit din temelii după pofta inimii. Pentru că nu am avut plăcerea să-l cunosc, nu fac decât să presupun, fantazând oarecum, plecând însă de la palipmsestul lăsat, adică de la edificiu. Tălmăceşte dubla ipostază a stăpânului, de om al bisericii şi de militar. Ierarhul a fost Episcopul Armatei române în timpul războiului al doilea şi s-a găsit în acest rang până când comuniştii au pus mâna pe putere şi au suprimat postul, izgonind religia din militărie. Între demiterea de facto şi de jure au trecut nişte ani, interval în care Episcopul ar fi trebuit să-şi primească simbria. Este perioada de timp când statul, ce se comuniza, s-a făcut a uita să-şi onoreze obligaţiile şi să-i plătească solda. Probabil s-a întâmplat în intervalul de la instalarea guvernului Groza la abdicarea forţată a Regelui Mihai. Întors la rosturile de altădată, Partenie Ciopron a devenit Episcop al Romanului şi Huşilor. Preasfinţia sa l-a avut într-o zi la masă pe unul dintre liderii marcanţi ai noii puteri, pe Emil Bodnăraş. S-a plâns acestuia de nedreptatea suferită. A fost sfătuit să dea statul în judecată. A procedat întocmai şi a avut câştig de cauză. Era poate prima şi ultima acţiune judiciară pierdută de atotputernicul regim comunist. Desigur, acest deznodământ n-ar fi fost posibil de nu era cuvântul lui Bodnăraş. Cu banii primiţi Preasfinţia sa a construit Palatul Episcopal de la Văratic, lăsat după moarte mănăstirii. L-a conceput auster şi cu un aer cazon, pesemne omagiind spiritul militar, căruia îi datora resursele pentru construcţie.
Unul dintre cele patru confortabile apartamente ale palatului l-a rânduit spre folosinţa vieţii arhimandritului Bartolomeu Anania, ierarhul transilvan. Gestul trebuie înţeles ca o expresie a preţuirii ce o acorda culturii în viaţa bisericii. Vedea în părintele Bartolomeu un alt Gala Galaction al nostru şi încerca să-l sprijine să se exprime. Arhimandritul, alias scriitorul Valeriu Anania, nu l-a dezamăgit. În odăile primitoare ale palatului a realizat cea mai mare parte a traducerii Noului Testament şi a trudit şi la alte scrieri ale sale. În 1992, când am filmat în acest apartament o ediţie a Convorbirilor de duminică, de pe programul 1 al TVR, am avut senzaţia că mă aflu într-o biserică. Odaia de lucru era plină de strane ca de cântăreţ. Se răsfăţau pe clinurile lor ediţii ale Bibliei în diferite limbi. Traducătorul, mânuitor desăvârşit al limbii române şi cunoscător al multor graiuri ale lumii, îşi purta ochii peste cartea cărţilor ca un pianist lunecând cu degetele pe clape să se săvârşească minunea muzicii.
La ceasul acela şi la altele de voroavă cu părintele Bartolomeu şi cu scriitorul Valeriu Anania dispărea miraculos izul cazon înzidit în palat şi acesta se înstela cu lumina sublimă a spiritului. Între priveliştea smerită a aşezării mănăstireşti şi Palatul, cu înfăţişarea de comandament militar, ori de lazaret, nu se mai despica o prăpastie, ci se boltea o punte. Puteai păşi către grădinile cele fermecate ale raiului.

P.S.: Am scris aceste rânduri în 2006 şi le-am trimis Înaltului Bartolomeu, care mi-a răspuns cu un plic în care se găsea ediţia a cincea din Rotonda plopilor aprinşi (memorii literare), apărută în 2005, la Editura Limes, Cluj-Napoca, a treia fascilolă a Operei literare a lui Valeriu Anania, pe care o tipărea casa de editură transilvană. Pe una din pagini, cu literă măruntă, o măgulitoare dedicaţie: Admirabilului prieten, Grigore Ilisei, din văzduhul amintirilor despre Palat, îmbrăţişare. Valeriu Anania. Mărţişor 2006. Încredinţez revistei spre tipărire însemnarea şi autograful, slăvindu-l pe ierarh şi pe meşterul cuvântului în luna când ar fi împlinit 90 de ani şi cinstind smerit memoria celui care a urcat în văzduhul Palatului ceresc.

Grigore ILISEI

Lasă un răspuns