«

»

Mihai Merticaru

mihai-merticaru

Poem de dragoste

„Mă iubești ?”, întreabă Semiramida alintându-se.
„Nespus de mult…”, „Mult… cât de mult ?”
Nabucodonosor stă câteva clipe pe gânduri,
câteva ceasuri, câteva săptămâni, după care
poruncește să se înalțe grădinele suspendate
și începe să prindă trup astral, în inima
deșertului,
una dintre cele șapte minuni ale lumii,
oază de eternitate, de apă lustrală, de vegetație
luxuriantă, de aer răcoros și înmiresmat,
un paradis cu splendori greu de închipuit.
de la înălțimea celor 77 de metri a ultimei
terase,
se desfășoară un fascinant și tulburător poem
de dragoste care întregește măreția și gloria
Babilonului,
cel mai vestit oraș al antichității.
un nespus care s-a spus într-un mod atât de
original
și dăinuie peste milenii, uimind veacurile…

RĂSCRUCE OEDIPIANĂ

Printre un gând nisipos și o răscruce oedipiană
plină de ecourile ploilor de meteoriţi,
în jurul nordului meu apare un rai de visuri
albastre,

lumină invizibilă a îndepărtatelor începuturi
în care se deslușesc povești mirobolante
de dincolo de pragul unui altundeva,

înmugurind prin zâmbetul tău împovărat de
vini,
și disting amiezi topite de-a valma printre
kama-sutre sublimate, curgând vijelios
prin fluviile arterelor tale,

insinuându-se și învârtejându-se prin vocea ta
tandră, mirosind a zori de zi și a
luminiș de mesteceni.

te văd de dincolo de oglindă
în acea sublimă primăvară a clipei,
printre insule de nefiresc,

cum mă privești puțin absentă,
schimbând rotaţia galaxiilor și
mersul apelor spre izvoare.

deodată zărești caisul înflorit într-un suspin și
absintul mirării te ameţește
încâlcindu-te în siropoasă exaltaţie
în sintonie cu dulceaţa secundei multicolore.

o nouă eră se vestea,
stea pre stea se prevestea…

VALEA PLÂNGERII

Coloane fără sfârșit, sanctuar misterios,
orgă de copleșitoare imensitate,
linie dreaptă între începuturi, ameţitoare
depărtări și ecouri ale lumilor apuse
în genunea haosului,

pădurea, cu creștetul dezmierdat de stele,
ademenită de lună și luceferi,
se trezește în aburii zorilor, cu trunchiurile
maiestuoșilor arbori muiaţi în azur,
adăpostind cuiburi pentru toate minunile
pământului

în altarele de frunze-n lumini viscolite,
grele de murmur și răcoare,
de ninsori de verde până-n largurile zării
peste potecile viorii ale apelor,
peste brazii-catedrale ale căror
tulpini numără veacurile și mângâie norii.

deodată, un vaier metalic înfioară împărăţia,
stejarii cad din istorie, se prăvălesc în
fum de fierăstraie,

o Vale a Plângerii și un univers teratologic
încing Carpaţii,
pregătindu-se o primăvară fără muguri,

un ocean de umbre în pustietate,

un frig polar în suflete,
o melodie dintr-o uitată simfonie,
un joc de volburi fumurii și albastre
melancolii…

Lasă un răspuns