«

»

Arhim. Bartolomeu Valeriu Anania: Văratecul şi literatura

Varatic

Văratecul încă nu a avut privilegiul de a străluci în paginile literaturii precum, de pildă, Neamţul în magnifica descriere a Fraţilor Jderi sau precum Cozia, în cunoscutul poem al lui Grigore Alexandrescu, deşi atât istoria cât şi frumuseţea mănăstirii ar fi îndreptăţit-o la o celebritate mai largă decât aceea pe care i-a conferit-o Garabet Ibrăileanu în romanul Adela (chiar şi în acest caz, realizatorii peliculei cu acelaşi nume au preferat să filmeze exterioarele de la… Cernica). Scriitorii de până mai deunăzi s-au mulţumit să treacă printr-însa cu pasul şi ochiul călătorului, sub stăpânirea sentimentului de noutate şi surpriză, consemnat, de cele mai multe ori, în cartea de impresii, sau, în cazuri mai norocoase, în propriile cărţi. Fireşte, nici aceasta nu e puţin dacă ne gândim la numele unora dintre ei. Consemnările lui Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Calistrat Hogaş reprezintă mărturii nu numai asupra aşezământului în sine, ci şi asupra autorilor lor, ele constituindu-se astfel în elemente de istorie literară. Importanţa lor e reală, desigur, numai în măsura în care sunt şi semnificative. Din acest punct de vedere, ne interesează mai puţin, de pildă, că Vitoria Lipan, pe timpul dramaticei sale călătorii în căutarea lui Nechifor, îşi încredinţează fiica unei mătuşi din Mănăstirea Văratic; ea putea tot atât de bine, şi fără nici o pagubă pentru economia povestirii, s-o ducă la Agapia sau Almaş. E cu totul altceva când citim că tânărul Sadoveanu, intrând pentru prima oară în Văratic, este izbit de marea tăcere a uliţii, de marea curăţenie a caselor cu cerdacuri multe, vopsite vânăt deschis. Scriitorul, de numai 26 de ani, care publicase deja vreo zece volume de povestiri, nu-şi dezminte nici aici ascuţitul simţ de observaţie şi măiestrie de a înfăţişa ceea ce vede: ,,Grădiniţi de trandafiri le împresoară; şi e o grijă aşa de migăloasă în toate, parcă ar fi o întrecere necontenită. Maici, unele bătrâne, cu feţele liniştite, altele tinere, care te privesc în treacăt, cercetător ca orice femei curioase, trec drumul. (…) Sunetul clopotului se împrăştie dulce la sfârşitul liniştit al zilei. Apoi conteneşte. Şi peste sat se întinde tăcerea mai mare, şi peste sat, şi-n muntele încărcat de brazi sumbri care se ridică drept deasupra bisericii în roşaţa asfinţitului.”În documentele Văratecului nu există nici o ştire că filosoful Vasile Conta ar fi avut vreo legătură cu mănăstirea. Iată însă că de la acelaşi Sadoveanu – şi din aceleaşi pagini asupra unor Oameni şi locuri – aflăm că aici vieţuia sora scriitorului, ,,o femeie cu trăsături energice, frumoasă odinioară, foarte pătrunzătoare şi inteligentă acum. Cu ochii ascuţiţi ne priveşte; se tânguie că e bolnavă; aşa din vorbă în vorbă, suferinţa pare a-i trece, şi începe a sfătui mult şi repede despre lucruri felurite. Pentru toate întrebările are un răspuns, la toate împrejurările găseşte o ieşire. Pare închisă într-un fel de bătrânească şi solidă filozofie practică.” (…) ,,Unde a învăţat atâtea lucruri maica? – se întreabă prozatorul şi ne lasă să înţelegem că a întrebat-o şi pe bătrâna sa interlocutoare – unde a învăţat a cunoaşte lumea? De mică copilă aici a crescut, în mănăstire, aici a învăţat puţina carte pe care o putea învăţa. Viaţa lumească s-a dus. – Ba nu, ba nu, răspunde maica Conta; şi aici se învaţă… toate le înţelegi din cunoaşterea oamenilor şi a necazurilor lor… Înţelegerea asta şi aici o poţi câştiga, căci aici, vara, lumea de pe lume, felurită lume vine şi se îngrămădeşte în jurul mănăstirii…” Din această mărturie e lesne să deducem că cel ce a scris Teoria ondulaţiei universale va fi avut destule motive să-şi cerceteze – şi nu de puţine ori – sora de la Văratic, deşi filosofia lui nu se conjuga în nici un fel cu credinţele şi reveriile acesteia; în schimb, acum, când cunoaştem în întregime opera celui ce ne-a dăruit Baltagul, nu putem trece cu vederea consonanţa dintre bătrâneasca şi solida filozofie practică a maicii Conta şi echilibrul cosmic, izvorât din adâncuri înţelepte şi întors în matca originară, a lumii sadoveniene.
O mărturie asemănătoare, deşi mai săracă, ne oferă N.T. Orăşanu. Cu peste cincizeci de ani mai înainte, în 1860, acesta vizitase Văratecul, mănăstire ce are una din cele mai frumoase poziţiuni din Moldova şi cunoscuse aici pe ,,maica Evghenia Negri, sora reprezentantului nostru la Constantinopol – Costache Negri – , care e o femeie foarte respectabilă şi amatoare de instrucţiune.” Orăşanu însă se înşela. Încă tânără pe atunci, Evghenia Negri era nu o simplă ,,amatoare de instrucţiune„, ci o fiinţă deja instruită care, desigur, ca orice om de cultură, dorea să ştie mai mult decât ştia, să-şi îmbogăţească agonisita cărturărească. Ea făcea parte din rândul odraslelor de viţă nobilă care, pentru un motiv sau altul, îmbrăţişau viaţa monahală, aducând în mănăstirile moldave nu numai prelungirea – nuanţată – a rafinamentelor de curte ci şi gustul pentru literatură şi artă, pentru un nivel de cultură ce pretindea mai mult decât Patericul sau Levsaiconul. Prezenţa lor a fost simţită până mai acum două-trei decenii, când au dispărut odată cu clasa socială din care proveniseră. Ele erau cunoscute mai puţin după numele călugăresc (Evhenia, Epraxia, Irina)şi mai mult după cel de familie, păstrat şi cultivat ca un blazon (maica Negri, maica Macri, maica Lecca, maica Roşca). Dintre ele se recrutau stareţe care, la rândul lor, întemeiau şcoli mănăstireşti de la cea primară până la cele profesionale, pentru instruirea tinerelor surori. De la maica Negri ne-a rămas întâiul istoric al Mănăstirii Văratic, folosit până astăzi ca unul din cele mai preţioase izvoare de informaţie.
Pe sora lui Costache Negri o aminteşte, în treacăt, şi Calistrat Hogaş, un alt mare călător al munţilor Neamţului, care găseşte, într-adevăr, că în împrejurimile Văratecului ,,văile (sunt) atât de tăinuite şi de adânci, râurile atât de limpezi, fâneţele atât de dese, de înalte şi înflorite, aerul atât de îmbălsămat, încât sufletul cel mai zglobiu se simte înmuiet de o dulce melancolie… Hogaş” însă nu-şi pune întrebările grave ale lui Sadoveanu, iar reflecţiile lui asupra vieţii monahale sunt superficiale.
Vlahuţă n-a văzut Văratecul decât de sus, de pe culmile Ciungilor, laolaltă cu Bălţăteştii, Cetatea Neamţului şi Valea Moldovei. În schimb, a cunoscut-o bine Gala Galaction. El o evocă în inegalabilul său stil metaforic, care-l făcea pe D. Caracostea să-i atribuie, pe bună dreptate, virtuţile unui mare poet: ,,Dacă mă gândesc la Văratic, îi văd turlele cum se ivesc peste livezi şi peste holde, văd alături Filiorul, dealul rotund ca un arici şi purtând pe el stejari în loc de ţepi, văd căsuţele albe ca omătul risipite larg printre sutele de nuci şi cireşi, văd biserica Sf. Ioan, mormântul Veronicăi Micle… şi prin prejur dealuri de aluni şi de mesteacăni, văi albite de romaniţă, zidurile negre ale pădurilor de brad…” Acesta este doar un portret de pastel. Mare cunoscător al sufletului omenesc – de care s-a apropiat cu o bunătate pe care G. Călinescu o găsea de-a dreptul culpabilă – Galaction a intrat în inima mănăstirii şi ne-a lăsat una din cele mai frumoase pagini din literatura lui. Cel ce-şi va lua osteneala să citească sau să recitească povestirea Maica Frăsîna îl va găsi aici pe autorul Trandafirilor, cu sensibilitatea lui caracteristică, suavă şi viguroasă în acelaşi timp. Puţini ştiu însă că maica Frăsîna a fost o fiinţă reală a Mănăstirii Văratic, ucenica schimonahiei Safta Brâncoveanu – una din ctitorele de seamă de aici, a cărei statuie de bronz, în ipostaza principesei încoronate, operă a sculptorului Ion Jalea, străjuieşte bogata grădină de flori a incintei. Maica Frăsîna a trecut la cele veşnice în anul 1910. Fotografia ei se păstrează şi astăzi la stăreţie, în galeria personalităţilor de seamă ale mănăstirii, ajunsă aici nu prin crucea pectorală sau prin cârja cu mâner de argint, ci, mai simplu, prin literatură.
Înainte de a scrie această pagină am dorit să mă mai uit odată la chipul maicii Frăsîna, alungit şi uscăţiv, alb desprinzându-se din scufie şi camilavcă, iluminat de un zâmbet al bunătăţii şi împăcării. Arătându-l unui oaspete aflat în trecere prin mănăstire, am întors tabloul şi am citit împreună inscripţia de pe spate: ,,Doresc ca fotografia neuitatei noastre Maica Frăsîna, tipicăriţa de la Sf. Ioan, să fie încadrată şi aşezată la loc de cinste, în arhondaricul Mănăstirii Văratecul. 25 VIII, 1937, Gala Galaction„. Emoţionat, oaspetele nu s-a putut stăpâni să nu pipăie cu delicateţe semnătura marelui scriitor.
Gestul acesta mi-a amintit de vorba unui poet (dacă nu mă înşel, Iovan Ducici) că o mare iubire devine fetişistă. Cred că lucrul e adevărat şi pentru o credinţă tare, ca şi pentru o înaltă admiraţie. Credinţa simte nevoia să pipăie sfintele moaşte, să le sărute, să poarte o fărâmă din crucea Domnului, să meargă pe urmele paşilor lui Iisus. Din admiraţia noastră pentru marii eroi şi artişti se naşte nevoia muzeului, a casei memoriale, a colecţiei de manuscrise, a pietrei de mormânt, a obiectului care păstrează ceva din sufletul trecutului. Mormântul lui Eminescu e un altar naţional, teiul de pe Copou e un arbore sacru, a cărui umbră adăposteşte eternitatea neamului. Urmele diafane ale paşilor lui Eminescu se simt şi la Văratic, fie din vremea domnului student ce se plimba prin poieni şi se încerca, uneori, la haltere cu colegii, aşa cum a rămas în amintirea maicilor bătrâne, fie din vremea, evocată cu discreţie monahală, a presupuselor sale întâlniri cu îngerul blond, în căsuţa din vecinătate, pe locul căreia se află acum Ocolul Silvic. În ce mă priveşte, nu sunt deloc încredinţat că pâlcul de mesteceni, tabuizat de străşnicia unui gard şi de emblema rezervaţiei naturale, i-ar fi inspirat poetului sintagma pădurea de argint, aşa cum se numeşte oficial astăzi. E de crezut că, cu mult mai înainte de a fi cunoscut Văratecul, el a întâlnit expresia în basmele noastre populare, pe care le cunoştea atât de bine. Mai mult, pentru a construi sau reactualiza o asemenea metaforă nu e nevoie, neapărat, de mesteceni. Într-un sfârşit de octombrie coboram de la Arnota la Bistriţa, pe drumul şerpuit în desimea codrului de fag. Începuse, încă de dimineaţă, să ningă. Pe la jumătatea muntelui m-am oprit. De la mine în sus încă ningea, de la mine în jos încă ploua. La hotarul, foarte precis, al diferenţei de temperatură, eu treceam din codrul de argint în cel de aramă, asemenea eroului din basm şi – de ce nu? – asemenea autorului său anonim, care va fi trăit aceeaşi experienţă. Dar călătorul căruia i se va spune, la Văratic, că aceasta e pădurea de argint, nu se poate gândi decât la versurile din Călin. Dacă metafora eminesciană nu s-a născut din crângul de mesteceni de la Văratic, e sigur – şi semnificativ – că acesta trăieşte prin Eminescu, într-atât de mare e puterea marii literaturi de a transfigura şi recrea realitatea (se ştie că Necifor Lipan e un personaj absolut fictiv, dar localnicii de pe Valea Sabasei îţi vor spune, cu încredinţare, că acesta e podul lui Lipan şi că aceasta e râpa lui Lipan). Purtătorul unei amintiri devine el însuşi un fetiş. În Nopţile unui provincial, George Bălăiţă mărturiseşte cu emoţie că la Văratic a întâlnit o călugăriţă care-l cunoscuse pe Eminescu. De aici până la Pădurea de argint se arcuieşte o punte a inefabilului.
Dacă maica Epraxia Diaconescu, care în 1967 se stingea la vârsta de 107 ani, îşi aminteşte bine de Eminescu, prezenţa Veronicăi Micle e concretă prin monumentul funerar de lângă biserica Sfântului Ioan, în aria fostului cimitir al mănăstirii. Nu încape nici o îndoială că, în afară de biserica cea mare, cercetată de pelerini pentru nevoile lor sufleteşti, şi alături de frumosul muzeu, bogat în obiecte de artă religioasă, crucea de calcar, străjuită de un înger înlăcrimat, e punctul cel mai căutat de curiozitatea şi admiraţia miilor de călători ce se perindă zilnic prin vatra mănăstirii. Se ştie că Veronica Miclea avut legături strânse cu Văratecul, mai ales prin casa ei de la Tg. Neamţ, primită de zestre, în care se retrăgea adesea. Nu e lămurit însă, (şi nici chiar harnicul eminescolog Augustin Z.N. Pop, care a colecţionat atâtea preţioase mărturii, nu e prea clar), în ce anume împrejurări şi modalitate a ajuns văduva profesorului Ştefan Micle să cedeze mănăstirii această casă, cu destinaţia unui metoc, de vreme ce ea avea două fiice cu drept de moştenire. E greu de ştiut ce rol va fi avut aici călugăriţa Fevronia Frosînei, dar e sigur că în casa acesteia, din vecinătatea bisericii Sfântului Ioan, obişnuia doamna Veronica, să-şi afle ceasuri de linişte, şi tot aici s-a retras după numai două săptămâni de la moartea lui Eminescu, adică spre sfârşitul lui iunie 1889. Dacă altădată călugăriţele din Văratic o puteau auzi pe poetă cântând cu vocea ei limpede şi frumoasă, de data aceasta nu-i puteau urmări decât zilnicele plimbări, lungi şi tăcute, pe uliţele mănăstirii, prin crângurile şi poienile dimprejur, de-a lungul pârâului, pe Filiorul şi, după toate probabilităţile, prin pâlcul de mesteceni, alături de umbra marelui dispărut. După numai o lună, la 4 august, din casa maicii Fevronia avea să fulgere vestea unei morţi tragice.
Avem motive să credem că vieţuitoarele Văratecului – sau cel puţin imensa lor majoritate – ignorau drama sentimentală a Veronicăi Micle în legătură cu Eminescu. Bătrânele şi-i aminteau separat; pe ea, singură sau cu una din fiicele ei, în casa maicii Fevronia, care era cântăreaţă a mănăstirii şi care va fi învăţat-o pe prietena ei o seamă de pricesne, ceea ce explică faptul că frumoasa voce a poetei putea fi auzită şi admirată; de el, mult mai îndepărtat, singur sau împreună cu câţiva colegi, în gazdă la maica Asinefta Ermoghin şi mâncând la călugăriţa Ştefanida Lungulescu, la capătul celălalt al mănăstirii, în aria bisericii Schimbarea la Faţă. Biografii sunt de acord că şederile Veronicăi la Văratic erau caste şi există destule mărturii că poeta era stimată şi iubită într-o societate monahală în care ea se retrăgea tocmai pentru a scăpa de bârfa lumii. Se pare însă că vieţuitoarele de aici nu şi-au ascuns consternarea faţă de chipul în care frumoasa blondă înţelesese să părăsească lumea aceasta, ca şi faţă de versurile de pe placa de marmură, care nu au nimic comun cu credinţa, convingerile şi practica monahală. Aşa se face că, vreme de câteva decenii, ele au privit cu destule rezerve monumentul ridicat, se pare, de cele două fiice ale defunctei, completat de abia după 1909, an în care Emil Gîrleanu îl găsea fără nici un nume, (fără) nici o altă însemnare. Potrivit lui Augustin Z.N. Pop, în 1939 se făcea chetă pentru vopsirea grilajului şi repararea crucii.
Anii s-au scurs, în mănăstire s-au ridicat generaţii noi, cultura monahiilor a căpătat şi alte orizonturi. Dramatica iubire dintre Veronica Micle şi Mihai Eminescu nu mai era o taină pentru nimeni, şi dacă nu constituia o îndreptăţire, ea oferea cel puţin o explicaţie asupra gestului disperat al nefericitei solitare. Potrivit moralei creştine, dragostea dintre un bărbat şi o femeie e perfect legitimă atunci când ea se proiectează spre o posibilă căsătorie, or, intenţia celor doi de a-şi realiza un cămin e mai presus de orice îndoială. Şi dacă oamenii şi împrejurările nu le-au îngăduit împlinirea acestui vis, posteritatea i-a unit atât de strâns încât numele unuia nu mai poate fi despărţit de al celuilalt, întru logodna cea pururea fiitoare. Atât pelerinii cât şi maicile ştiu acum că piatra de lângă biserica Sfântului Ioan, împrejmuită de florile fragede ale admiraţiei şi recunoştinţei, e mai mult decât un monument: e un simbol.
Cu tot romantismul ei, nu trebuie exclusă presupunerea că tocmai duhul eminescian, stăruitor în conştiinţe ca o lumină difuză, a făcut ca Văratecul să devină locul preferat al multor scriitori, care nu s-au mai mulţumit să treacă pe aici ca simpli vizitatori sau vilegiaturişti, ci şi-au adus cu ei instrumentele de lucru şi s-au aşternut pe muncă. Ne gândim, desigur, la ieşeni, şi în primul rând la cei de la Viaţa românească, în frunte cu Ibrăileanu, pe care bătrânele şi-l amintesc ca pe un cărturar ce scria mai mult noaptea, până spre ziuă, şi puţin supărat pe clopotele dimineţii, care-i stânjeneau ceasurile de odihnă. Tot de aria biserici Sfântului Ioan e legat numele Otiliei Cazimir şi, fără îndoială, acela al lui Topîrceanu, cărora li se adaugă umbra elegantă şi senină a lui George Lesnea. Una din fiinţele cele mai legate de vatra Văratecului este Ştefania Velisar Teodoreanu. Aici şi-a scris o parte din proza memorialistică şi tot aici, într-o chilie din casa maicii Glicheria Mănăstireanu, şi-a alcătuit ultimul volum de versuri. Absenţa sa – mai ales în sezonul cald – e o raritate şi stârneşte îngrijorare. Până mai anul trecut putea fi văzută zilnic, urcând cu sprinteneală scara celor o sută şi patru trepte, de dincolo de pârâu, pe tăpşanul de sub pădure, s-o vadă pe prietena sa Valeria Sadoveanu, acum plecată, de curând, din această lume. La o ceaşcă de cafea, Profira Sadoveanu era bucuroasă să citească sonete proaspete, încă mirosind a cerneală, după care Lilly Teodoreanu, demult octogenară, pururi uimind cu memoria, vivacitatea şi darul său de povestitoare, evoca viaţa de altădată a Iaşului literar, fără să uite a-l pomeni, cu respect şi admiraţie, pe domnul Ibrăileanu. Dacă o adăugăm pe Cornelia Pillat, ca şi pe semnatarul acestor rânduri, cititorul îşi poate lesne imagina cum se improvizează o adevărată şezătoare literară,cel mai adesea patronată de spiritul academic al Zoei Dumitrescu-Buşulenga, sustrasă pentru două ceasuri laboratorului său ştiinţific. Cât despre sobrul, discretul Constantin Ciopraga, un alt mare ieşean, de abia se putea bănui că-şi petrece vremea printre cărţi, fişe, notiţe şi ciorne de istorie literară, în continuarea unei opere dense. Tot aici se osteneşte, periodic, scriitorul Grigore Ilisei.
Fireşte, nu orice pagină de literatură îşi capătă fiinţa concretă într-un anumit loc sau într-un anumit moment, chiar când le încorporează pe amândouă. Dacă Ioan Alexandru, de pildă, prin 1982, se lăsa cuprins de inspiraţie şi scria o poezie de-a dreptul în cartea de aur a mănăstirii, în schimb Ana Blandiana şi Romulus Rusan plecau de aici copleşiţi de frumuseţea şi prospeţimea datinilor de iarnă, din Văratic şi împrejurimi, pe care aveau să le evoce în scris de abia după un an. Scriitorul, printre alte însuşiri, o are şi pe aceea de a fi real în virtualitate.
Autorul acestor rânduri e emoţionat de faptul că poate să depună o mărturie foarte personală li, deci, foarte directă. Prin 1949, fiind inspector patriarhal pentru învăţământ şi venind în Văratic să se îngrijească de bunul mers al primului seminar monahal de după război, era oaspetele zilnic al maicii Irina Lecca, cea din urmă stareţă de neam nobiliar, din galeria celor pe care le-am pomenit mai sus. După o lungă conversaţie, la cină, cu această femeie cultivată şi fină, oaspetele, încă fără somn la ceasul miezului de noapte, se retrăgea în cerdacul stăreţiei, pe un fotoliu de nuiele, până târziu, când se ridica luceafărul dinspre ziuă. Liniştea acelor nopţi era însă însufleţită de un bucium care venea de undeva dinspre Ciungi, al unui păstor de veghe la curgerea neîntreruptă, prin veacuri, a sufletului românesc. Era ceva din sara pe deal şi ceva din acel dor de moarte, sentimentul prin care îţi apropii neantul şi ţi-l înstăpâneşti, transfigurându-l, în întrupare nupţială. A-ţi fi dor de moarte înseamnă a face din ea iubita ta, logodnica ta, soţia ta… Visătorul de pe cerdacul de la Văratic avea să-şi dea seama că acolo şi atunci se născuse sâmburele poemului dramatic Mioriţa, care peste patru ani devenea manuscris şi peste alţi treisprezece, o carte. Această carte avea să stea în fruntea unei pentalogii a mitului românesc, ale cărei prime patru piese fuseseră scrise şi rotunjite în osebite locuri ale ţării şi chiar undeva, departe, la celălalt capăt al pământului. Pentru cea de-a cincea însă autorul revenea la Văratic. După treizeci de ani de la naşterea Mioriţei, la 17 iulie 1980, Fănuş Băileşteanu însemna în cartea de aur că aici, sub patronajul maicii stareţe Nazaria şi în prezenţa mai multor ascultători, printre care Lilly Teodoreanu (Ştefana Velisar), Valeria Sadoveanu, Stela Nicolau, Ani şi dr. Mihai Mihăilescu, avusese loc o seară de neuitat: premiera absolută a piesei Greul pământului, ceea ce însemna, de fapt, lectura autorului la numai o zi de la încheierea manuscrisului. Unei asemenea încrengături de fapte, aparent fără nici o legătură între ele, maică-mea nu-i spunea niciodată ,,soartă” sau ,,destin” sau ,,ursită” – şi cu atât mai puţin întâmplare – ci, mai simplu şi mult mai cuprinzător, rânduială, cuvânt în spatele căruia se prezumă, neapărat, ordinea divină, planul sau îngăduinţa lui Dumnezeu asupra rostului omenesc.
Şi pentru că veni vorba de maica stareţă Nazaria Niţă, în nici un caz nu poate fi trecut cu vederea rolul său de catalizator al prezenţelor literare în Văratec. Ea însăşi om de cultură, şi conştientă de rolul complementar al culturii în formarea şi desăvârşirea fiinţei duhovniceşti, maica Nazaria este nu numai o excelentă amfitrioană, ci şi iniţiatoarea unor şezători literare în cadrul obştii mănăstireşti. Vocile scriitorilor s-au îngemănat cu acelea ale admirabilului cor de călugăriţe, din al cărui repertoriu nu lipsesc cântece pe versuri de Eminescu, adunând astfel, sub aceeaşi cupolă, valorile permanente ale culturii şi spiritualităţii româneşti.

1 comment

  1. Radu

    Splendid articol, ce sintetizează esența neamului românesc într -un spațiu spiritual unic, respectiv mirifica mânăstire Văratec. Cinste autorului, ctitorilor de cultură și ortodoxie, celor care au iubit acest minunat topos sacru, cum bine definea la prima întâlnire cu Văratecul, distinsa doamnă prof. univ. dr.academician Zoe Dumitrescu Buşulenga.

Lasă un răspuns