«

»

Andra TISCHER Poveştile unei ghicitoare în cafea (poeme)

MITOLOGICĂ

În fiecare zi ne spunem cuvinte
se lipesc de corpul meu ca nişte perne de satin
în inima coapselor
unde începe acel paradis sălbatic al tău
în tăcerea căruia te cufunzi bezmetic
cuvinte banale de azi
mi-au astupat gura cu silabele lor
s-au prelins între munţii
pe care i-ai străbătut căutându-mă cald
acolo e lumea ta îţi spun nu te teme
între mine şi tine

https://www.flickr.com/photos/cernegura/37693500795/in/dateposted/

 
mări şi ţări de cuvinte
trupul meu hartă mută
geografie nelumită
să nu mă uiţi când mi se sting luminile
şi mă voi pierde la poli
în seara în care orbit de dor
pământul îşi va trage cu sete
răsuflarea din urmă…

RĂMAS BUN

Nici măcar nu ne-am spus la revedere
cuvintele ni s-au oprit în gât
ca un accelerat de seară într-o gară pustie
pe un peron lipsit de umbre
străfulgerat doar de iluzia paşilor pierduţi…
eterice şoapte
şi-au lăsat gustul amar pe buzele mele
pe buzele tale
nepecetluite
într-un ultim sărut
dintr-o dimineaţă de luni –
cea mai tristă poveste
scrisă vreodată…

ATÂTA IUBIRE

Mi-ai spus: „E atâta iubire în mine că te-ai putea îneca
dacă în inima mea deschisă ai pătrunde
cu toate ale tale –
cu sânii tăi fragezi, ascunşi de ruşine în palmele mele
şi coapsa ta dreaptă în mâna mea amforă m-a zămislit
privirea de copilă în ochii mei găsindu-şi reazem în singurătate
şi buzele, ah, buzele tale, cu care scrii în carnea mea Sonata lunii
când cauţi voluptuoasă urme neatinse de păcat
cu mâinile tale dedate ispitei preludiul de veacuri ai început
pe note nestinsă, frenetică tulburare a pielii când simte apropierea…
Mi-ai spus: „Atâta iubire în mine te află întreagă
cu nebunia ta şi lacătele tale toate
pe care vreau să le desfac şi să le gem scrâşnirea
cu degete înfiorate şi albite de aşteptare…”
În mine răspunsuri se divizau ca tăcute celule
şi începeau să vibreze, ca fluturi tăcuţi la început,
iar mai apoi ca atingeri uşoare de îngeri
creşteau, creşteau necrezut, până la cer
şi până la marginea albă a lunii
născând, din adâncuri, cuvintele tale, „Atâta iubire…”

TĂCEREA TA

În tăcerea ta doar dezbrăcată pot să mă scald
am încercat altădată, în pielea de urs sângerândă, să te ating
în punctul în care cuvintele tale gătite de nuntă muţesc în straie de mire
julindu-mi fără scăpare genunchii şi coastele pe care le simt rătăcite
în geografia ta abstractă, natura e plină de stânci şi prăpăstii
de maluri abrupte, dezvirginate păduri iscodite
cu mâinile reci şi uitarea de sine
în punctul acela fix, coloana mea vertebrală te ştie
şi naşte în oasele mele albite de dor versuri albe
dezmărginite în prezenţa ta
ca nişte orizonturi de emoţie
ca nişte fericiri adânc pătrunse de-o noapte şi profund
ca un fluviu al căldurii
ca ultimul frison eliberat al cărnii
în punctul acela al mirării în care doar dezbrăcată pot să mă scald
ca să nu mă rănesc…

STARE

Iubitul meu e nefericit
La ferestrele lui poartă un fel de doliu pe care îl văd de la poli
când dispare aurora boreală
pielea mea împrumută culori străvezii ca nişte ochi de peşte
străfulgerând adâncul neclintit al mării la zenit
coapsele mele împovărate de amintirea pierdută a mâinilor
lacrimile fac solzi de argint lucitori în colţuri de pleoapă
atinsă de un veşnic crud nesomn
privirea naşte ore searbede şi înfrigurate

Iubitul meu e nefericit
oglinzile mele îl poartă spre nordice zodii tăcerea să-ngheţe
au obosit căutările toate şi anii toţi zac într-un colţ, prăfuiţi
ca nişte elefanţi în vitrina cu porţelanuri
stau toate senzaţiile pe care să le vând la amanet aş vrea
pentru un secol, o zi şi o stea din acelea în care visam fericiri iluzorii
pe aceeaşi banchiză mută şi albă ca o lebădă

Iubitul meu e nefericit
în loc de inimă şi-a construit un fel de cazemată
pe care sufletul lui o păzeşte cu mâinile goale,
semn că pe aici nu se trece şi am înţeles
absenţa lui naşte în mine pui vii pe care îi hrănesc cu liniştea mea
şi-i ţin să-mi adoarmă în poală.

NEBUNI DE DOR

Nebuni de dor,
în jurul nostru lumea roieşte curioasă
văzându-ne cum căutăm înfometaţi seva din urmă
a rădăcinilor din care am crescut ca un altoi ciudat;
mâinile noastre au căpătat forma tăioasă a daltei cu care sap
în cremenea tăcută a amintirilor,
în timp ce tu mă priveşti peste umărul lor
ca un copil mirat văzându-şi prima oară chipul…

Nebuni de dor,
atât să ne mai zbatem în nefericirea noastră
secunde până când sărutul va îngheţa pe buze,
pierdut printre acele umbre fine ale cuvintelor fatale
„rămâi cu bine” sau „adio”
pe care le ştiam atât de bine deşi cu totul le-am uitat
în noaptea începutului sfârşit mult prea devreme…

DIFERENŢA DINTRE MINE ŞI TINE

Diferenţa dintre mine şi tine
stă în numărul de la poartă, niciodată şapte, mai rar doi, unu de cele mai multe ori
sau chiar zero, atunci când ajungem în punctul în care dreptele se întâlnesc
la întretăierea dintre spaţiu şi timp –
în paşii pe care îi faci înaintea mea atunci când fug de tine
acolo unde nefastele zodii mâna îşi strâng în tratatul de pace,
roşind încurcate de graba tăcerii –
în felul în care numele tău se aude prin venele mele stârnind represalii
cu arme de foc şi gigantice flinte
„să mă săruţi dulce, dulce, până la sânge”
Căci diferenţa dintre mine şi tine n-o poate nimeni vedea cu ochii deschişi
fără să-mi pipăie coloana vertebrală
să guste din cupa de aramă coclită a vinului negru
în care Pillat din Pont şi-a spălat fără de grijă mâinile
uitând că roşul pătează…
Ea stă mereu acolo în faţa luminii, să nu vedem înserarea
ca un câine fugit de-acasă de frică
nimic n-o opreşte
Această diferenţă dintre mine şi tine, perpetuu vocală, mereu abătută
nu ştie niciodată nici ceasul, nici locul
pentru că ne cunoaşte prea bine
aşa cum nici noi măcar nu ne mai ştim de-o vreme
mai rar doi, unu de cele mai multe ori
sau chiar zero când eu fără de tine, tu fără de mine
ajungem în acelaşi punct.

TRECUT

Era o dimineaţă frumoasă ca iluzia unei revederi.
Agonizând, le-am spus:
„Daţi-mi, vă rog, o bucată de gheaţă să-mi pun pe suflet”,
gândindu-mă la locul acela în care întâlnirea mea cu tine
a rămas dureroasă ca o contuzie uriaşă, ca o fractură deschisă
prin care se văd monstruos, ca într-o ciudată clepsidră
scurgându-se din pielea şi din rana cărnii mele, fatale,
orele în care ne-am iubit.
Mi-au spus distraţi, cam pe la ora prânzului, cu glas domol:
„Orice întâmplare a destinului are gustul ei de sânge,
uneori mai dulce, alteori amestecat cu fiere
ca la orice naştere, trebuie să sângerezi
până când vei scoate tu din tine răul
fără să ceri ajutor”.
Privindu-mă cuminţi cu ochii albi, şi-au amintit uitată-n soarele amiezii
iubirea mea lehuză,
profund preocupată de acel cordon ombilical atât de încăpăţânat
şi imposibil de tăiat cu dinţii sau cu orice alt instrument de tortură
din muzeul războinicilor medievali încorsetaţi în fier
cu care îmi sfârteca liniştită aorta rămasă deschisă
prin care sufletul meu creştea atât de ameninţător,
ca o contuzie uriaşă…
„Daţi-mi, vă rog, o bucată de gheaţă să-mi pun pe suflet”, le-am spus cu ultima suflare.
„La ce-ţi mai foloseşte? Am lăsat vorbă chiar acum să stingă jarul,
rezervele de gheaţă s-au cam epuizat …”

MODĂ

Bărbaţilor le iese de minune nodul la cravată,
căci mâna lor netemătoare mătăsii curmă netezimea
precum o mângâiere îngenuncheată de căldura palmelor
la marginea de sus a sânului până la glezne
„degeaba încerci, totul e să ştii o lege fizică prin care două corpuri se atrag ireversibil
ameninţând cu gravitate nefasta rupere de ritm cu anularea”.
Precis au un secret al lor venit din vremi imemoriale
odată cu pescuitul şi cu vânătoarea, ochitul cerbilor şi pânda
care încinge-n valuri umede şi calde trupul neatins
fecioarelor ofrandă să aducă…
Iubitului i-am spus: „Întinde mâinile să cauţi nodul tainic
nedesfăcut de nimeni înaintea ta
în locurile ascunse, viermi harnici de mătase ţesut-au rodul cărnii în fâşii –
dezleagă drumurile toate şi lasă în culoarea lor pe pielea ta să nască
aprins fior gemând al căutării…”,
încolăcindu-mi braţele şi respiraţia strivită între coaste
în dreptul inimii, în jurul gâtului
nod de cravată cel mai dezordonat şi mai nebun
nepăsător la cele trecătoare,
nod de cravată al tuturor şi al nimănui
iscat de nicăieri, uitat de fericire,
din ţesătură simplă cu margini netivite
crescută şui din steaua lui descântec
eu, acest nod îndărătnic de cravată cel mai frumos din lume.
La gâtul lui.

APOCALIPSĂ

Să aşteptăm sfârşitul de lume ca doi creştini fericiţi
veacuri numărând în linişte unul după altul ca într-o litanie
cu toate rănile la vedere
pe marginea lor hai să mai aruncăm din când în când câte un pumn de sare
am auzit că am putea avea o şansă la o mie
ca să nu mai doară.
Bisericile mele s-au transformat de ieri în staul fără de prooroci
ca nişte abatoare triste cu geamuri năclăite
„care e drumul, unde-i minunea” – întreb aiurând, cu palmele goale
ziua de azi, de zi cu zi, cedând ispita clipei neîntrecută de nicio durere.
Să aşteptăm acest sfârşit de lume cu credinţa că în pântecele ei
creştem încă de pe-acum ca nişte seminţe –
prunci sănătoşi, maturizaţi înainte de vreme în aceeaşi rodnică piele cu unic contur
un ochi tu, unul eu, să împărţim şi moartea pe din două
un singur cuvânt la polul tăcerii mai naşte fiorul de gheaţă pe buze topite
mâna ta dreaptă în pieptul meu a rămas ca o aripă ruptă
iar tălpile mele încins-au nisipul, vederea prăpastia,
ca doi creştini fericiţi creştem cuminte în vintrele mele
ştiind de pe-acum adunarea de la minus la plus infinit
silabele lui zero n-o să facă niciodată doi
ora aceasta din mine se zbate frenetic din lanţuri scăpată.
Finalul de lume se scrie cu greu.

GHICITOARE ÎN CAFEA

În cafeaua aceasta, drumurile – ce paradox!
Ne-am înnodat în valuri de umbre uscate amintirile toate
până la buza prăpastiei, în creierul lumii iscodit-am sfârşitul
născut între punctele cardinale, crescut până mai dincolo de ele.
La drumul de seară cineva mă aşteaptă
să-mi cutreiere arcanele vremii fără odihnă, fără suflet, fără grai:
cine sunt, pentru mine ai venit, cine să ştie răspunsul?
ţigancă de inimă neagră, ghiceşte în care palmă s-a oprit respiraţia
ultima bătaie, fiorul din urmă,
îngenunchez lângă tine cu fruntea fierbinte –
în ochii mei zaţul aceasta crescut din întuneric precum florile răului
dimineţile au gustul abia râşnit al cojii de copac
nu veni, nu veni, nu mai veni
m-am dat pe mâini străine şi-aştept să dau în foc
ghiocul ţigăncii fierbe în smoala din mâna ei largă
jar înteţeşte cuminte sub poarta din lună cu iască din visele mele
spune-înainte, ci văd de departe că moartea-poveste mă duce şi mă întoarce,
respiraţia mea zace undeva pe fundul cănii, sleită de vlagă,
toarta încinsă pe pielea mea azi desenează cu umbre numele tău
silaba ultimă se pierde în auz, nemaivăzută de nimeni
în aiurare strig că mă frige, mă frige, să treacă de la mine şi cafeaua aceasta
urmele ei rămân în mine ca drumuri înnodate de gânduri – ce paradox!
buzele tale îmi alină arsura, răceala umileşte suferinţa
n-aţi văzut cumva un drum de seară, am nevoie de el ca de bătaia inimii,
respiraţia, vederea, auzul, pipăitul, unde-mi sunt, rătăcite prin venele tale
curg negru, încurcate de celulele tale necunoscute
care scriu în cartea firelor albe nopţile mele bolnave de febră
ne-am amestecat în alb negru, de-o parte tu, dincolo eu
ca nişte muguri de zaţ aruncaţi în zăpada-fecioară a Sfântului Graal
să aşteptăm, îţi spun, în curând vor veni cavalerii rătăcitori
să ne soarbă cu totul, uite mâna mea, ţine-te de ea fără frică
în povestea lor ne va fi mult mai bine
când vor descoperi această cană sorbi-vor din ea vinul
în beţia lor cu toţii fi-vom fericiţi, cânta-ne-vor aprins domniţelor virgine
cu glas pătruns de dor sublim şi acorduri de chitară
ne-or îngropa definitiv în carnea lor să ne iubim frenetic
haide să fim copiii tuturor, născuţi din legiuită dragoste
din fericirea lor să creştem până la extaz, orgasmul suprem fie-ne tată
vino, îţi spun iată, ţi-am pregătit o cupă în care păcatul să-neci cu gustul amar
acelaşi zaţ cu smalţ tărcat va spune şi istoria noastră
pe drumuri de seară în crucea durerii
se vor mira de perfecţiunea noastră ţigăncile cu ochii negri
şi ne-or zvârli în apa râului cu trupul gol în raza lunii
rostind descântece de vrajă.

AUTUMNALĂ

Ştii, toamna asta pare o repetiţie inutilă a unui dor mai vechi
uscat într-un butoi de fag, preocupat să dea savoare acelui vin incendiat
de aşteptare, pe buzele tale fără cuvinte.
Lumea se pregăteşte să intre în iarnă,
crezând că polul nord a rămas exact acolo l-au descoperit…
În naivitatea lor, confundă banchiza desprinsă din noi
odată cu retragerea apelor vii ale iubirii noastre
cu un peisaj hibernal autentic.
În curând, vor da drumul instalaţiilor de zăpadă artificială
îngropând cu ele sufletele noastre rătăcind confuze în căutarea soarelui-răsare.
Numele tău a stârnit avalanşe în plexul meu solar
şi i-am zărit grăbiţi să-şi ducă la urechi mâinile îngheţate de frica
urşilor polari aflaţi, din neştiinţă, în bătaia puştii.
Voiam să vezi o auroră boreală din carnea mea crescută
ca o fiinţă în mii de culori răsfirate de-a valma
pe locul din care te-ai rupt
şi te-am strigat.
În inima de piatră albă a visului meu, de-o parte şi de alta a timpului,
rămăsese doar umbra ta, şi-am înţeles să tac, să nu stârnesc catastrofe.

ÎNDOIALA

Şi dacă vreodată de dragostea mea să te îndoieşti ai putea
Aş pune să bată la fix orele-ntruna, cu toate secundele şi veciile lor.
Aş coborî pe pământ Everestul şi mare cu mare ţi-aş aduna, să le străbaţi tu cu picioarele goale.
Aş ridica până la cer paharul meu, în el să-ţi cuprind frumuseţea.
Aş da foc lumii într-o zi de luni, să nu-ţi întunece privirea,
Iar corpul tău l-aş încarna în piatra din care Pygmalion sculptase pe-a lui Galatee, şoptindu-i divina iubirii cântare.
Cu lyra pe care Orfeu şi-a strunit amarnicul dor pe zei să-i vrăjească pe tine te-aş smulge din tainicul tău adăpost
Cu tine iubirea s-o-nvăţ pe de rost.

Şi dacă vreodată de dragostea mea să te îndoieşti ai putea
Ia inima aceasta în palma ta caldă
Ascultă-i bătaia de dor clocotind, ascultă-i suflarea de jar întrupată
Ascultă-i chemarea şi glasul de muzică sacră
A minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt…
Apleacă-te grav peste umbra mea albă de dor la picioarele tale răpusă
Şi-alungă îndoiala în suflet ascunsă…
În mine ca-ntr-o biserică veche altar ai crescut – la tine vin să mă-nchin…
……………………………
Acum, m-ai crezut?

AMNEZIE

Nu mai ştiu numele tău.
Din el au rămas câteva sonuri
care îmi aduc aminte de timpul în care am vieţuit în afara ta.
Le-am întors pe toate părţile, încercând să mi le reaşez în minte
ca un călugăr miniaturist, Psaltirea.
Nu mai ştiu din veacul tău decât un tunet
cu care dimineaţa aceasta ai răzvrătit-o împotriva mea,
a celor ce sunt în mine dinaintea ta
aşa de frumos aranjate ca în grădina Raiului
numai bune de străbătut cu picioarele
cărări întortocheate ducând mereu în locul
din care izvorăşte un organ vital.
Şi nu mai ştiu dacă e vorba ta
care îmi face rău sau doar iluzia că ai fi putut să fii
fragmente din durerea mea căzuseră pe jos însângerate
privirea lor urzea în mine catedrale
când te-am strigat cu glasul de litanie
„Aici n-a mai rămas nimic, doar puţin praf de pe altare –
e numai bun să reîncepi să dori
cu fiecare trup pe care l-ai jertfit
de dragul cui?”
Ca dincolo de pânza prea subţire a plăcerilor
să prinzi cu ochii pielea străvezie a secundei
aşteaptă
otrava secolelor se încheagă greu în cordul stalactitei
bătaia ei naşte în mine acorduri
în cântecul acesta matinal, numele tău
se iscă din sudoarea mea neîmpietrită şi vie ca o linişte de sonuri
care îmi aduc aminte de timpul în care am vieţuit în afara ta.

POEM FINAL

ne-ar trebui o despărţire
în care cuvintele tale crescute în lumina de ceară a înserării
să bată ca un clopot cu vocea de sticlă
în inima pieptului meu
o despărţire în care pietrele colorate ale destinului
să se vândă la poarta Raiului
precum bucăţile din Zidul Berlinului, o marcă 20 bucata
să facem schimb de iubire ultima oară ca doi pierduţi cavaleri
ca doi atlanţi pierzând ultima treaptă
de sub picioarele noastre scăpată e lumea
să ne încapă în geamătul ei, am pierdut,
„să nu te temi, dragostea mea”, ţi-am spus,
în ultima respiraţie au încăput şi ochii tăi şi inima mea
laolaltă definitiv ca ultima iertare, ca o împărtăşanie,
ne-am pierdut la ultimul sărut
în ultima gară fără trezire
– de aceea îţi spun –
Ne-ar trebui o despărţire ca ultima îmbrăţişare
atacul de cord
„ia trupul meu, urzeşte-l din nou în celulele tale”
du-mă în palmele tale căuş la gura încinsă de dor
soarbe din mine tăcerea ultimei vieţi de nesomn
ascunde-mă bine
nu vreau ca despărţirea aceasta să ne găsească nepregătiţi
ne-ar trebui fiorul adânc, uimirea şi furia cărnii, scrâşnitul din dinţi,
câteva secole să ne ştim pe de rost geometria
paharul de vin neînchinat rămas la capul patului rece
ne-ar trebui iubirea
ne-ar trebui chinul
perplexitatea
atât de multe lucruri nefolositoare de care ceilalţi au uitat
nu facem rău nimănui cu pretenţia noastră la despărţirea decentă
ne-ar trebui o secundă cât o vecie
neavând nimic, mai putem visa la o despărţire cât o iubire
cât nu facem rău nimănui

cu iluziile noastre.

Andra TISCHER
Sibiu, noiembrie 2017

Lasă un răspuns