«

»

Gabriel Stănciulescu – versuri

Magnolia, floarea inimii

Șarm profund, privire lină,
E oxigenul ce-l inspiri,
Încântă ochiul, e Divină
Și nu te saturi s-o admiri…

Hai,vino vară din îngheț!
Mi-am congelat adrenalina,
Aș pune pe poftire preț
Și aș declara a cui e vina.

Magnolia-i floare mea,de vară,
Dar iarna pare că- nflorește,
M-a fascinat de prima oară
Azi mă întreb,…și ea iubește?

Imagini parcă revărsate,
Dintr-o creație, artă pură,
Sunt regizate ori studiate
Dar,ce păcat că avem cenzură…

Ți-aș dedica mii de poeme,
Tu, floarea florilor măeastră,
Și aș adera la “firi boeme”
Să te am,…la mine-n glastră!

Autor: Gabriel Stănciulescu

A meritat să te aștept

Se întâmpla demult, iubire,
Eram copii, fără dorință ,
Nu candidam la fericire
Ne aveam pe noi și o credință.

Apoi, am îndrăznit să sper,
În serile cu iz de vară,
Când nopțile nășteau mister
Și-o simfonie pură, rară.

Deși se infiripa idila,
Viața și-a schimbat parcursul,
Am luat cu noi tristețea, mila,
Le-am lăsat altora visul.

Prindeam mereu în rugăciuni,
Dorința de a te reîntâlni,
Speram la ziua cu minuni
La cuibul meu de nebunii.

Acum, când visul s-a împlinit.
Idila-i parte din concept,
Familia-i pofta ce-am dorit
și-a meritat să te aștept !

Autor: Gabriel Stănciulescu

Mi-ai înșelat cu zel iubirea

Din rozul trandafirilor regali,
Inspir arome cu iz de primăvară,
Refuz amintirea anilor banali
Ce deseori mă împresoară.

Nimic nu pare azi la fel,
Îi dau iubirii intâietate,
Amorului îi sunt fidel
Da, inimă, tu ai dreptate!

Mai des decât m-am așteptat,
Sunt ros de apăsătoare gânduri,
Mă paște o porție de oftat
și lacrimi printre rânduri.

Tu ai plecat fără să spui,
Fără să-mi dai o îmbrațișare,
Mi-e greu, mă simt al nimănui,
Mă simt un oarecare.

Pierd nopțile gândind la noi,
Zilele-s reci și infinite,
Tânjesc la tine, la noi doi,
Trezești dorințe nebănuite.

Azi am citit scrisoarea așteptată,
Un fulger mi-a însoțit privirea,
Mă rog la cer să fii iertată,
Mi-ai înșelat cu zel iubirea.

Autor: Gabriel Stănciulescu

Scrisoare de la Golia (ospiciu)

Ce rost să fii avut iubirea
Dacă nu te-aș fi întâlnit ?
Deseori îmi pierdeam firea
Dar nu dorința de iubit.

Când ți-am dăruit magnolia,
Razele fierbinți zâmbeau,
Mă petreceai duios la Golia
Printre pacienții ce zâmbeau.

Cred că te-am iubit prea mult,
A fost destul ce am pierdut,
La noi dragostea-i un cult
Iar sexul, integrare-n absolut.

Pe zi ce trece sunt străin,
Nu regăsesc portretul tău,
Sunt zile veștede, puțin,
câte puțin, mă afund în hău.

Sunt zile limpezi, ca și azi,
Când pun ușor ordine-n gânduri,
Dar, cât de ușor poți să și cazi
Când ai în minte valuri tulburi.

Tu, totuși, mă însoțești mereu,
Mă ajuți să cred că sunt voinic,
Dar simt ușor că-i pasul greu
Și sunt din ce în ce mai mic.

Autor: Gabriel Stănciulescu

Lasă un răspuns