«

»

Constantin Enianu – versuri

reflexii anteice

nimeni nu e-n drept să-mi vândă
inimă nici gând sincѐr
că n-are cum să mă desprindă
de pământ şi nici de cer
sunt aici cum sunt oriunde
şi oricând fiind şi treaz
iar părerea mea n-ascunde
raţiunea unui azi
unii cred că-s mort sau poate
nu-nţeleg că pot trăi
într-un ev în care toate

Enianu
visurile pier în zi
nepătat de ignoranţa
celor ameţiţi de vorbe
nu aştept să fiu sub ştanţa
vremurilor seci şi morbe
timpul meu porneşte-n fugă
cu determinare clară
gândul gliei-i pune rugă
ca din ea bun rod s-apară
astfel nerv din forme vechi
îşi croieşte noi istorii
iar nou vis deşi străvechi
lasă-n urmă vii memorii
căci privesc în veşnicie
cum îmi e poporul tată
iară limba mărturie
că şi ţara-i mamă toată

sub alteţea sa, materia

reluăm fiinţa din alta fostă ieri
cu ură şi iubire cu rău şi bine
dar n-am avut ca ea finalele dureri
din aspra clipă ce a chemat alt sine

ne zbatem pentru bine înlăturând un rău
şi ura de asemeni când găsim iubire
dar de le-avem în faţă le punem pe ilău
să le dăm iar forma ce poartă înrăire

se spune azi că este ceea ce există
iar mintea coincide cu existenţa dată
răul deci se naşte din lucrul ce insistă
să-şi nege primenirea că-i veche totodată

renaştere e ziua ce s-a desprins de piatră
şi o virtute clară efortul de-a clădi
cu mâna şi cu mintea o luminoasă vatră
în care omenirea se defineşte-a fi

cuvântul e-n reformă din raza de luceafăr
ce nu-i a sa nativă ci a soarelui august
din care gândul iese întotdeauna teafăr
cu un martir pe braţe dintr-un rug nejust

chemată-i fericirea pe bază materială
cu tehnica în frunte şi energia-n mână
ce mai aşteaptă trupul şi sufletul de gală
decât o viaţă lungă să aibă ca stăpână

apoi poetul cântă profund pe o strună
la lira sa de aur cu ritmul monocord
un Paganini vesel prin lumea cea comună
şi triumfal cu arta-i fără dezacord

simţ carpatic

sunt vii vremurile în care
pasiunile înspumau valul
nurii tăi sunt forme fidele
din trupul gliei
ce-mi ţin virtutea soliei

dispare gândul pentru acei
laudatores temporis acti
să nu mă închin nevroticei anarhii
de patima sânului

dar ochii tăi asemenea albastrului
din elanul pscăruşilor
mă atrag
iar umerii tăi din simţ carpatic
ţi se trag

ajuns la gestul cuminecat
din râu
şi grâu
pe prispa sau trupul muşatinilor
te urmez cunoscând rostul
din pâinea rumenă
de ieri prin azi purtând
spre mâine izul de busuioc
al voievozilor

sancta simplicitas

doar adevăr frumos şi bine
urmăresc atunci când scriu
iar tu iubire-mi ceri să fiu
doar robul ei robind în tine

îţi dau iubirea alături cu triada
aceste patru fie muschetarii tăi
păzind oricând lăstarii răi
plăcerile ce-ţi rodesc livada

nimic tu n-ai când toate sunt
un larg prisos de le-ai uitat
deci ia-mi şi suflet şi descânt

şi fericirea ce-am visat
prin conţinutu-acestui cânt
de simplitate prea bogat

Constantin Enianu

Lasă un răspuns