«

»

Irina Lucia Mihalca – versuri

Liniştea din cartea ei

Tot ce-ţi poţi imagina este real.
E o vreme să te îndrăgosteşti.
Lacrimi, dureri şi tu,
ca un copac în noiembrie,
galben-roşu şi trist.
Nici clipele nu mai cred că exişti.
Între pietrele măcinate de timp,
în curgerea
cuvintelor necântate
e liniştea din cartea ei ascunsă.

Irina Lucia Mihalca

Iubirea şi focul nu se pot ascunde,
iar tot jocul lor
iau calea stelelor.
Călătorind, visăm
şi trăim o iubire interstelară
în care inimile vibrează la unison.

Litera aceasta îţi spune despre
dragostea ta adevărată,
nedecuplabilă,
chiar şi-n timpul furtunilor solare,
căci ea iubeşte totul la tine,
de la zâmbetul tău poznaş
la firea ta încrezătoare.
Ziua de ieri o regăseşti
pe ghemul
din fir de aur al iubirii,
acolo unde sunt toate înşirate.
– E prea devreme să devin o stea,
deschide-ţi poarta, Fericire!
Şi lasă-mă în lumea ta!

Mergea desculţă prin păduri,
boabe de rouă culegea
ca setea să-şi adape.
Zâmbetul ei
îţi capturează inima,
un zâmbet fără de margini
şi răsăritul în priviri.
Ochii ei, negre diamante,
abisul plin de focul iubirii!
Cerul oglindit în ochii ei frumoşi,
n-a cunoscut stele căzătoare.

Ai decupat poarta care te înconjura
şi totul se varsă
în tine pentru ea.
– Inima mea ţi-e dăruită, copilă
cu suflet hăruit, fără de prihană,
pur precum izbucnirea
cea albă
din omăt a ghioceilor
spre lumină şi căldură soarelui!
Sunt strivit de dorul nebun de tine,
eşti o minune de suflet,
de iubire, de lumină,
tu eşti via mea, tu eşti
ceea ce izvorăşte, viaţa mea de acum!

Ultimă, speranţa suspină.
Iubirea prin
îmbrăţişarea inimilor
va fi binecuvântarea finală!

Parte din mine

Tu eşti parte din universul meu,
tu eşti muzica mistică,
ce mă conduce
spre sufletul meu.
Ale mele sunt sentimentele,
ale mele trăirile poetice,
ale mele privirile,
ale mele înţelegerile
şi tot ce ating,
fiecare emoţie
din fiecare petală de floare,
din fiecare adiere,
din fiecare cântec,
din fiecare şoaptă,
din fiecare lacrimă.
Stelele au numele tău
inscripţionat
în cartea destinului meu,
copacii au oftat
şi râurile s-au desfăcut
odată cu
ţâşnirea primăverii din noi.

Tu, tu eşti Tot ce-mi doresc!

Peregrinul

În fiecare zi te învelești cu adevărul clipei,
un adevăr ce te oprește în loc
până la suspinul ce irumpe în spirală,
din trupurile incandescente,
a veșnică primăvară,
a floare de cireș.

Doar valul uriaș înfruntă malul,
cu timpul va dispărea.
Uiți să înaintezi, uneori. Stoluri de păsări vin și pleacă.
Un cântec refuză să moară în valea perindării,
printre nori și asfințituri.
Fiecare clipă
îți pare un dar ceresc.

În prag de înserare, cu privirea deshămată,
prin lumina cernută, toate se îndepărtează în convulsii,
lumea trece pe lângă tine,
bucuria alunecă pe verticală, încetul cu încetul,
adânc și mai adânc se frânge
și se răsfrânge
din cerul infinit al inimii,
până îți înflorește
trandafirul împietrit în clipă devenirii
cu rădăcinile întinse a chemare mistuitoare
peste trupul prăbușit între ele.

Călător inevitabil prin înăuntrul propriu,
în drumul tău, clipele se prind în hore difuze,
purtate de colo-colo,
în ascunzișul lor, ca-ntr-un vis,
la marginea tăcerii,
cu privirile agățate de luciri de stele,
în cadența respirației treci de opriri, de popasuri,
în urmă lași peisaje, întâmplări, borne
– ireversibilă metamorfoză,
un rost în toate întrezărești.

Cu nostalgia trecerii, intens guști fiecare mâine,
în învelișul unui viitor ieri.
Ah, Doamne! Ce minune ai făcut!
Ce dar minunat mi-ai trimis!

O partitură misterioasă

Aruncate-n întinsul zării, în albastrul cel mai dens,
chihlimbarul asfințitului mistuie
cioburile serii parfumate
ce se resfiră delicat
și tâmpla de neliniști grave
ți-o culci pe lama tăioasă a gândurilor.

Secundele ceasului universal trec peste toate
și peste anii tăi. Nu e, oare, târziu?
Ceea ce ai adus a fost, doar, liniștea.
Visul estompează cromatica în limpezimi de ape.
Poate că doar îl respiri, întrebându-te
ce ai făcut, ce faci și ce vei face.
Nu te-ai descifrat îndeajuns.

Un cutremur ți s-a declanșat în adâncuri.
Doamne, ce derulare fantastică!
Nemărginirea după care tânjeai,
nemărginire ce stătea în tine.
Da, sunt emoții, uimiri, întrebări
ce pătrund adânc – e însăși fericirea înflorită!

Din bezna ta, prin ploi de lacrimi,
prin doruri desculțe, prin caldele ispite,
în rugăciune,
un curcubeu se arcuiește.

La marginea uitării, o fată în verde îți aprinde steaua.
La marginea gândului, o fată cu ochii migdalați
și buzele de rodii coapte îți arată
parcul unei nostalgii,
pentru că mugurii zilelor
și, chiar, ale nopților
ți s-au transformat în poeme.
Tumultul renaște, iubirea îți palpită
și visul, printre suspine, abia acum se-ntoarce.
În spatele lor rămâne asfințitul.

Cu poza ei, luminată de soarele zilei
și o temperatură a cuvintelor,
te-ai ascuns în liniștea albă dintre cuvinte,
revii acum în anii candizi,
în literele anotimpurilor,
în surâsul copilului surprins,
uneori discret,
uneori plin de neliniști,
în praful aurit de pe aripile de fluturi,
în sevele călătoare, precum fluviile,
ale unui cer de gânduri,
în urmele pașilor din iarba verde și deasă,
în frunzele multicolore ale unei toamne
și-n florile unei primăveri de neuitat.

Acolo ești într-un templu.
Vrei să te purifici și vrei să afli ce e cu sufletul tău.
Auzi șoapte care te înalță,
nu știi de unde vin, nu știi unde se duc.
Aștepți să vezi o zână, o zeiță,
dar o auzi pe ea, fata cu ochii migdalați,
citindu-ți, în urechi, un poem
și amintindu-ți
că, în lume,
există iubire, mai ales iubire.

Lumina clipei

În mâini ţii o carte îngălbenită de timp,
prizonier devii în clepsidră,
pe marginea prăpastiei
asculţi tăcerea,
cuvintele incantate
cu sonorităţile
unei limbi vechi, antice,
te poartă într-o altă lume,
îţi ating, în acelaşi timp, fiinţa,
purificând-o.
Totul e interconectat.
O altă forţă, fluidă, subtilă.
Câtă lumină doarme în clipă!

La tine revii. Inocenţă. Joc.
Un copil eşti!
Copiii văd esenţa.

Pământul nu tace,
în culori îţi vorbeşte.
Mişcare pendulară de umbre.
Un punct albastru. Corabia din ceruri.
Un continent s-a scufundat sub apa mării.
Lumina dintre maluri. De neatins,
trecutul e la distanţă, nu-l mai poţi ajunge.
Mai importantă decât cunoaşterea,
imaginaţia te duce, simultan,
peste tot, în splendoarea ei,
prin visul purtat în prezent.
Prin ochii tăi e timpul
să citim povestea.
Un har ai!

Schimbi direcţia.
O nouă destinaţie alegi,
explorezi fascinat întinderile,
în inima ta un val de bucurie,
puţină nebunie, evadezi din timp, cauţi sursa,
îmblânzeşti uraganele, ştergi greşelile,
ridici greutăţile, nu încetezi să lupţi,
atent eşti la toate diferenţele.
Pentru a atinge imposibilul,
de tine depinde.
Ai puterea,
creatorul eşti tu!

O poartă grea se deschide…

Priveşte cu uşa deschisă

Sincronic este totul! Între zâmbet şi suspin,
o picătură în abisul infinitului,
un cântec fără sfârşit
într-o limbă străveche.
O melodie amplă, curgătoare,
cu semne cursive ce, încă, se scriu,
mă cheamă, mă prinde, mă-mpresoară.
– Fiecare atingere a ta o simt.
Trăiesc prin tine, respir, iubesc
pentru că tu mi-ai dat viaţă! – îmi spui.

Dar ce e dragostea şi ce e realitatea?
Vrei s-o priveşti acum,
totul, în tine, vorbeşte despre Ea.
Cu fiecare moment
trăieşti revelaţia paradisului.
Cuvântul se-opreşte în faţa frumuseţii.
Tăcerea se dezvăluie. O pace universală se-aşterne.
– Te privesc o clipă şi-un ropot de-ncântare,
de splendoare divină,
îmi copleşeşte întreaga fiinţă.
Nu mă tem, nu-nţelegeam
şi căutăm răspunsuri.
Răspunsul? Zâmbesc. E-n tine,
îl ai, fiecare clipă
prezent trăită. Un dar!

În tropotul hergheliei de cai
ce-aleargă liberi sub razele lunii pline,
iubirea înfloreşte-n inimă.
Mozaic de trăiri, de lumini, de culori.
Viaţa se naşte, manifestându-se ireversibil.
Suntem atât cât înţelegem!
– M-ai crescut lângă râul vieţii tale.
Ferice de cel ce-nţelege,
care se-adapă din acest râu,
un chiparos cu rădăcini adânc înfipte
ce-şi dă rodul la vremea lui
şi-ale cărui frunze nu se veştejesc.
Mă străbaţi cu fiori în tot trupul,
îmi umpli inima, mă faci să trăiesc,
să simt fiecare respiraţie.

Apele adâncurilor se ridică la suprafaţă.
Timpul a-ncremenit într-o lacrimă.
Ce-i trupul şi-mbrăţişarea lui?
Prea frumoasă ca să o poţi atinge,
păstrezi în tine
dorul nestins, fiori de nepătruns.
– Te ţin strâns. Cum aş putea să te pierd şi unde?!
Iubire înflăcărată
ce mă porţi pe aripi eterne,
inima mea e sfâşiată de puterea din tine!
Lasă-mă să te privesc în oglinda iubirii
ce nu se va stinge niciodată!

În mii de forme,
de simţuri ameţitoare, o săruţi.
O voluptate străbate trestia în frison.
Ah, mâinile noastre! Ah, mâinile noastre!

Pasăre călătoare. Pasăre călătoare.
Cauţi, cauţi pierdut în singurătăţi pustii,
în trecutul care se scurge la nesfârşit,
o iubire în care crezi,
un gând, o rebeliune
ce te separă de tine, de lume,
ceva ce nici tu nu-nţelegi.
– Te caut să mă regăsesc!
Cât timp exişti, efortul nu e zadarnic.
În fiecare zi te-aşezi la poalele
straturilor mele lăuntrice
şi urci până pe culmile cele mai înalte.
În tot ce mă-nconjoară te găsesc.
Sufletul tău e-o minune divină!
Aş putea spune că eşti
dincolo de frumos şi nu aş greşi.
– îmi şopteşti, zâmbindu-mi.

Paşi risipiţi în vânt

Uneori, fără să vrei, te întorci în timp,
cu greu deschizi o uşă,
intri prin perdeaua de praf, lipicioasă, persistentă peste tot,
treci de pânzele de păianjen atârnate,
faci câţiva paşi,
în aerul apăsător simţi
trecerea, ecoul
şi o tăcere nefirească, dură,
frânturi din noi
ne însoţesc la fiecare pas,
împrăştiate sunt toate acele clipe,
măcinată, îngălbenită, fiecare imagine,
fiecare obiect capătă
un alt contur, o altă dimensiune.

Înţelegi, nu are rost, acum,
să mai rămâi acolo.
Tot ce-am trăit cu noi luăm,
tot ce-am iubit în tot s-a transmis.

1 comment

  1. Popa Genoveva

    Ziua de ieri o regăseşti
    pe ghemul
    din fir de aur al iubirii,
    acolo unde sunt toate înşirate.
    …..
    Tot ce-am trăit cu noi luăm,
    tot ce-am iubit în tot s-a transmis.

    Pentru a atinge imposibilul,
    de tine depinde.
    Ai puterea,
    creatorul eşti tu!

    Felicitări! Superbe toate! Greu sa decizi ce citat sa redai…

Lasă un răspuns