«

»

Victoria Petrea: Câte ceva despre ,,creăm ceea ce credem” într-o lume în ,,mişcare browniană ” în creştere exponenţială

Petrea

De mii de ani se ştie că schimbarea este singura constantă a existenţei noastre şi atunci, dacă ,,totul curge” în timpul nostru linear, ce-i de făcut pentru a simula cât mai bine normalul uman şi a nu mări (peste măsură) numărul de nevrotici şi psihotici din cadrul speciei noastre, homo sapiens sapiens?! Religia şi ştiinţa (le evoc în ordine alfabetică) îşi dau mâna, nolens-volens, ajutându-l pe omul actual să-şi folosească liberul arbitru din dotare (încă de la apariţia sa pe Terra) spre a-şi crea zona de confort necesară unei existenţe fără suferinţă şi cu momente de fericire cât mai frecvente. Toţi şi fiecare în parte suntem răspunzători de propria realitate pe care alegem (prin liber arbitru, evident) să o creăm. Ştim din Cartea Cărţilor cum protagoniştii propriilor vindecări miraculoase, au crezut că, apropierea de Învăţătorul, vor ieşi învingători asupra suferinţelor, iar credinţa lor i-a ajutat să-şi creeze realitatea în care erau vindecaţi, dovedindu-ne astfel că totdeauna lucrurile se petrec exact aşa cum trebuie să se petreacă atunci când fiinţa (sau lucrul) se află la locul potrivit, în felul potrivit (crezând în reuşită fără rest). Schimbarea realităţii prin credinţă vine din interior, ea nu poate fi impusă din afară, deoarece credinţa vine din Dumnezeul din noi şi nu dintr-un anume ritual sau precauţie superstiţioasă. Ştiinţa, prin cele mai noi rezultate ale cercetătorilor ei, a dovedit că: în momentul în care modifică mesajele pe care trimitem celulelor noastre, ADN-ul se ajustează şi el şi astfel ne chemăm vindecări sau suferinţe (conform principiului psihosomatizării). La fel se petrec lucrurile şi în acţiunile mentale asupra mediului anorganic. Exemplul clasic este cel al manifestării fotonului sub formă de particulă sau de undă în funcţie de mesajul (creat şi) transmis de mintea noastră acestuia (fotonului) în câmpul cuantic ce ne învăluie. Când oamenii de ştiinţă vorbesc despre câmpul cuantic îl descriu ca fiind Dumnezeu, Unicul, Totul; de aceea îngemănarea dintre Religie şi Ştiinţă are toate şansele (singurele, de fapt) de a induce în fiecare personalitate (fiinţă umană considerată în limitele ei normale anatomo-fiziologice, norme stabilite tot de oameni!) dorinţa de a substitui convingerile limitative cu o singură convingere şi anume, aceea, de a ne face viaţa mai suportabilă în mediul socio-familial în care ne manifestăm.
Convingerile noastre nu sunt altceva decât nişte presupuneri pe care le acceptăm ca adevăruri; de aici putem deduce că schimbându-ne presupunerile devin schimbătoare şi propriile adevăruri. Fiecare dintre noi ştie cât de important este să avem o atitudine pozitivă în faţa fiecărui moment din viaţă chiar dacă, în acea clipă, nu vedem nici un motiv pentru care ar trebui să facem asta.
Fiindu-ne foarte greu să vedem unitatea în diversitate, avem convingerea (limitativă, evident) că toată lumea trebuie să fie ca noi, numai şi numai ca noi. De aceea nu acceptăm şi nu ne abţinem, zilnic (nici chiar noaptea, în vis) de a judeca (în interacţiunile noastre cotidiene) pe toată lumea, familie, colegi de activitate, cunoscuţi şi necunoscuţi (de oriunde ar fi ei): cum se îmbracă, cum îşi poartă părul, ce spun, cum îşi câştigă şi îşi cheltuiesc banii, cum au ajuns ce-au ajuns, ş.a.m.d., considerând că totul trebuie făcut conform cu ceea ce NOI credem că este corect. Asta ar însemna ca toţi cei pe care-i judecăm să devină clone ale noastre, adică la fel ca noi. Ar mai merita, atunci, să interacţionăm cu această lume anostă?
În viaţa personală sunt întotdeauna evenimente care ne testează limitele şi ne împing la critici comparative caustice cu restul lumii. Tot ceea ce ni se întâmplă nu este deloc…întâmplător, noi atragem aceste situaţii pentru că avem de învăţat ceva valoros din ele, întrucât ele oglindesc probleme pe care le purtăm în interior fără a le fi rezolvat! Toate aceste situaţii sunt oportunităţi de a ne cunoaşte mai bine pe noi înşine.
Nu putem spune (decât ipotetic): ,,Ei, şi ce dacă nu mă cunosc?”, pentru că situaţiile-problemă nerezolvate vor fi re-create (de noi), indiferent cât de des încercăm să adaptăm lucrurile la convingerile noastre limitative. Numai lucrând asupra convingerilor noastre (un specialist în domeniu ar fi de mare folos!) şi găsind soluţii la propriile limitări ne putem autovindeca. Abia apoi decidem ce anume este recomandabil a face pe viitor. De fiecare dată când ne găsim în situaţii care nu ne convin, suntem tentaţi să aflăm răspunsul în a-i schimba pe toţi ceilalţi (ca în autismul clasic) şi nu în a recunoaşte că ceea ce se întâmplă reflectă ceva din interiorul nostru şi că ACOLO trebuie să intrăm pentru a echilibra balanţa existenţială. (Adică să nu fim mereu dispuşi la a vedea că infernul este…ceilalţi!) Prin ceea ce spun (scuzată fie-mi deformarea profesională!) nu vreau, la rândul meu, să-i schimb pe ceilalţi, ci vreau ca eu să mă schimb pentru a nu mă alinia acestora în plutonul (de execuţie în masă) pe care-l constituie deliberat sau nu. Şi, uite-aşa, ne creăm (întâi în noi, apoi extrapolăm pe toată Planeta) ceea ce credem că este iad (sau rai) pentru noi şi purtăm acest complex până la finele existenţei.
Toate problemele pe care le primim (prin atracţie) spre rezolvare vin la pachet cu soluţiile. Soluţia pentru corectarea oricărui complex este conştientizarea lui, ţinând cont de faptul că, în dizolvarea unui complex, înţelegerea raţională nu este suficientă, pentru că doar trăirea emoţională ELIBREAZĂ. Complexul, oricare ar fi el, se bazează nu numai pe SENS, ci şi pe VALOARE emoţională!
E bine să ştim că, pentru a scăpa de teroarea proprie (generată de complexul/complexele sale) individul îşi terorizează anturajul. Toţi cei care cred că se află în posesia adevărului absolut procedează în acest mod cu cei din jur! Şi apoi, oricum, chiar dacă cei care nu corespund standardelor noastre ar fi pedepsiţi, s-ar putea să se corecteze într-un oarecare procent, dar nu ar deveni mai buni. Extrapolarea gravei nepăsări faţă de sine asupra mersului lumii NU ar rezolva problema echilibrului bioenergetic universal!
Fiecare dintre noi avem experienţe de netăgăduit în această privinţă. În prezenţa unei persoane calde, binevoitoare, ne simţim confortabil şi ne dorim ca această prezenţă să fie de durată, iar în prezenţa unei persoane critice, cinice şi negativiste ne simţim dornici să fugim cât mai repede şi cât mai departe de vibraţia ei densă.
După cum simţim şi trăim, viaţa ne oferă multe posibilităţi de a greşi. Însuşi faptul că ne raportăm la ceilalţi mai mult pe baza deosebirilor decât a asemănărilor dintre noi, constituie o exemplificare elocventă a eşecurilor noastre din domeniul relaţional. Acum, mişcarea browniană a întregii societăţi (globalizarea îşi spune cuvântul ei decisiv) dovedeşte din plin că viaţa se bazează pe structuri relaţionale adecvate, mai mult decât pe resurse cum se întâmpla în secolele anterioare. Pentru a transforma eşecurile în succese, trebuie să apelăm la înţelepciunea din noi care să ne ajute să modificăm hotarele ce ne separă, din ziduri de nepătruns în membrane relaţionale permeabile. Cu siguranţă lumina din sufletul nostru (atunci când ne dorim) chiar îndepărtează întunericul penetrându-l şi dându-i strălucire. Întotdeauna, persoanele cu o stare mai fericită îi percep pe ceilalţi cu mai puţină prejudecată, iar aceştia (adică ceilalţi), la rândul lor devin mai plini de solicitudine simţindu-se trataţi cu deferenţă şi, de ce nu, chiar flataţi. Atunci, haideţi să urmăm cu toţii îndemnul psihologic cu valoare de panaceu: „dacă vrem să fim fericiţi, să… fim fericiţi!”
În apropierea fericirea, un loc deosebit de important îl joacă și mantra științifico-religioasă: „Am încredere în Dumnezeu. Am încredere în mine. Am încredere în viața mea.” Chiar dacă ne încearcă îndoieli în privința faptului că mantra va face ceva, să fim siguri și să credem că nimic nu rămâne nefăcut de către ea.
Ținând cont de toate acestea nu ne vom mai comporta ca niște nevrotici sau psihotici care sunt totdeauna convinși că răul nu este în ei, ci zace în ceilalți care trebuie urmăriți și condamnați. E bine să plecăm de la premisa că niciodată nu este prea târziu să ierți (atât pe tine, cât și pe ceilalți) NU pentru că ceilalți merită să fie iertați, ci pentru că NOI merităm să fim în pace; să ne iubim pe noi înșine mai mult decât iubim nevoia de a avea dreptate. Deși ne stă în cale propria noastră îngrijorare, ne putem modifica gândurile (revine același dacă ne dorim) astfel încât să substituim îndemnul „Trebuie să învăț să fac asta!”cu „Știu deja cum s-o fac!”.
Procedând în acest mod, ne vom găsi liniștea, încrederea în noi, toleranța față de ceilalți și, de ce nu, chiar convingerea că, din când în când, suntem mai fericiți. Oricum, dacă fericirea (atâta câtă este) n-ar fi cu intermitențe și ar deveni perpetuă ar fi nu numai de nesuportat pentru organismul și mintea noastră, ci ar putea avea chiar consecințe letale, ceea ce ar constitui o rezolvare cu totul nedorită a oricărei situații de viață. Știm că sănătatea reprezintă, pentru majoritatea oamenilor, o adevărată fericire și premisa soluționării tuturor situațiilor problematice care pot apărea pe parcursul întregii existențe individuale. Sănătatea înseamnă, nu neapărat, absența bolii (sau a bolilor), ci o STARE DE BINE (completă) din punct de vedere mental și social, și, ceea ce este foarte important, nu devenim povară nici pentru dușmani…și nici pentru prieteni!
Ar trebui să ne amintim mereu că nu ne-am născut ca să-i mulțumim, obligatoriu, pe alții (și nici alții pe noi!), ci să ne mulțumim, în primul rând, pe noi înșine.
În relațiile cu restul lumii dezinteresul (trist ca esență) față de soarta celorlalți poate fi transformat (cu eforturi mari, ce-i drept, dar nu imposibile) dintr-o dominantă psihică pervazivă, care alterează profund și multiplu personalitățile în comportamentul lor cotidian (ca să nu spun circadian!) într-o bucurie solidă a păcii sufletești ca substitut sine qua non al fluidei fericiri că doar noi avem totdeauna dreptate. O cât de puțină lumină este mereu superioară tuturor tenebrelor și merită să ne dorim a fi raza aducătoare de pace în suflete și nu paloșul răzbunător al dreptății. Există riscul ca, făcând totală dreptate (fiat justitia…) chiar să pierim ca oameni și alte specii să preia comanda lumilor Universului.
Dacă vrem, dorim și acționăm sub vectorul Luminii dumnezeiești din noi, putem transforma (începând cu noi înșine) lumea în care trăim în ceva suportabil, confortabil și chiar dezirabil. Cred că fiecare poate afirma (anulându-și orgoliile cu toate nuanțele și aspectele lor): „Știu cum să fac!” pentru că „Am încredere în Dumnezeu! Am încredere în mine! Am încredere în viața mea!”

decembrie, 2017 psiholog, V. PETREA

Lasă un răspuns