«

»

Tudor Ghideanu: De la Marele Orb la Marele Anonim

C_4

Filmul folcloric al mitului poetic, a fost urmărit, în detaliu, de cei mai prestigioși interpreți ai genialei Opere a lui Lucian Blaga – cel mai important meteoric, după Eminescu, al unei indubitabile Cosmogeneze a Geniului. Cu certitudine, pentru Blaga demiurgul din Lancrăm, este potrivit să cităm, în finalul poeticii sale, Amurg de Toamnă, în care poetul se înspăimântă la gândul de a-și „pierde sufletul în tăcerea contopirii lui cu ființa naturii –

O rază
ce vine goană din apus
și-adună aripile și le lasă tremurând
pe-o frunză:
Dar e grea povara – / și frunza cade

O sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
și mai adânc,
Să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
S-ar prăbuși!

Meditația blagiană asupra caducizării Timpului, în În Marea Trecere, în care, fericit, unii interpreți au văzut – ținând seama de coerența maximă a Operei geniale – „o cheie simbolică a întregii viziuni…”.

Pentru mine (T.G.), este definitiv semnificativă poezia Tămâie și fulgi:

Prin sat trec sănii grele de tăceri.
Cu genele ghicesc poteca sărutărilor de ieri.

Fulgi moi și grași îmi troienesc
în pace lumea ca de scrum,

și fulgi de-aramă asvârliți din cer
par clopoțeii atârnați
de gâtul pașilor de cai pe drum.

Lucian Blaga afirmă, caracteristic-esențial, în poema În marea trecere, în sens profund metafizic:

Nimic nu vrem sa fie altfel decât este,
Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.

Poate a pierit sub stânci.
Poate s-a cufundat în pământ,
În zadar i-aștept veștile,
Numai peșteri răsună
Pâraie se cer în adânc.

Destrămarea temporală, „în marea trecere”, implică schimbarea, „cu moarte și cu iubire”, ce iese din „optima” pe care Dumnezeu o deține, în rugămințile omului, ca eternitate în afară de timp, în „ființa fără timp” care este Dumnezeu însuși, în care „contemplativul” își găsește, în tăcere, liniștea deplină. Poetul leagă organic: liniște, șovăire, tăcere a izvoarelor:

Sânge fără răspuns,
O, de-ar fi liniște, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte

Tot mai departe, șovăi pe drum, –
și ea un ucigaș ce-astupă cu năframa
o gură învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.

Aici, în poezie, „tăcerea izvoarelor, ca și tăcerea zeului naturii, este o contemplare fără anularea confruntării dintre subiect și obiect, nu este o tăcere absentă ca în starea mistică ci o despicare între subiect și obiect, ca problematizare a « transcendentului ». Pentru mistic, în sentimentul contopirii dintre subiect și obiect, esența cunoașterii, identificată cu revederea divinului, nu stă într-o privire în obiect, ci în cufundarea în subiect, într-o stare ce poate fi descrisă ca o liniște deplină, o pierdere a sufletului omului în ființa fără timp, etern prezentă, a lui Dumnezeu.”
Procesul este continuu, fără fisuri, fără discontinuități, „omul acceptă un ideal care îi apare absolut, și vrea, printr-un salt, să trăiască conform acestuia, pe căile diferite ale conceperii Absolutului: fie prin atingerea lui, ca o « cale » prin alții, prin absolut, cum este cazul sfântului, fie admiterea unui « a fi » metafizic, prin sine, cum este cazul filosofului”.
Cu alte cuvinte, „transcendența” înlocuiește „cerul” cu „pământul”, pentru că, din transcendență pornind, o „criză” se ivește în sufletul ce așteaptă înălțarea, prin grația lui Dumnezeu (Fum căzut):

Cu mișcări oprite ades
văd bolți prăbușite în apă.
Din frunzele satului ies
ca dintr-o biblică șatră.
Aleluia, astăzi ca niciodată
sunt fratele obosit
al cerului de jos
și-al fumului căzut din vatră.

Fumul este „căzut”, jertfa credinciosului nu este primită în „biblica șatră”, în „cortul” care este cerul, Dumnezeu fiind o „realitate”, cu timpul „uitării”, pierdută undeva în „chemări de veci”, pentru că, prin prăbușirea bolților în apă, transcendența se realizează „în jos”, așadar ca o trans-descendență, în opoziție cu trans-ascendența, după distincția istoricului filosofiei existențialiste J. Wahl, între cele două înțelesuri ale transcendenței.
În modul acesta apare, dintr-o „criză” a transcendenței, cea de-a doua cale a conceperii absolutului, în ceea ce Blaga – ca filosof – va numi „criza luciferă”, adică o criză „în absolutul cunoașterii”, ca transcendență. „Semnele negației absolute apar, ca urmare a «ascunderii » lui Dumnezeu în transcendența absolută”.
Sensul metafizic latent al poeziei lui Blaga, prin ideea „slăbirii” sau „uitării” lui Dumnezeu, în opoziție contradictorie cu tema sacrală a lui Dumnezeu absolut, unic în „realul” transcendenței lui. Un sens care, filosofic vorbind, „menține contradicțiile metafizicii, implicată în funcția ontologică a metaforei mitice”.
În poezia Psalm, „Dumnezeu, ca revelație a transcendenței ce nu iese din sine însăși, poate fi reprezentat de gândire, ca timp în eternitate, numai dacă mișcarea sufletului, prin care participăm succesiv la momentele în timp, este raportată la o « ființă » indivizibilă, prin trăirea momentului cu conștiința eternității, a părții ca tot, conținând deodată toate părțile, în așa fel că, lipsind una din el, sufletul simte o durere « cum ciungul simte mâna ce n-o mai are ». Ceea ce înseamnă, în opoziție cu teza metafizică a « ființei », că Dumnezeu, pentru sufletul care trăiește timpul ca eternitate, nu poate fi doar « neclintita identitate » (rotunjit în sine a este a), ci trebuie să iasă din sine însuși, în ceea ce el nu este, într-o « ființă » care, – contradictorie pentru gândire -, lasă în locul ei un « gol » căzând. Or, în paradoxul transcendenței, acesta este posibil numai dacă a fi este totodată a nu fi (ca la Heraclit și, apoi, la Hegel) într-o viziune dinamică (dialectică n.n.) a structurii ultime a existenței.”
Este un adevăr incontestabil faptul că: „în primele cicluri de poezii, Blaga concepea transcendentul, gnoseologic, imaginile fiind raportabile, prin sensul lor filosofic, nu o dată, la o anumită teorie a cunoașterii, care este cuprinsă în germene, în imaginea poetică. Dar gnoseologicul, ca idee-viziune, în imaginea poeticii, este inclus în nostalgia onticului.”
Parcurgând toate etapele creației poetice, transcendența este – la Blaga – „misterul” cosmic, într-o arătare ce rămâne în ea însăși, înțelesul ascuns al lumii, pus sub semnul censurii transcendente, asupra căreia, gânditorul va medita în Trilogia cunoașterii (Censura transcendentă; Cunoașterea luciferică; Eonul dogmatic), anticipată simbolic, din primul volum, de imaginea « vălului » ce preface în mister tot largul lumii (Din părul tău), menținut pe drumurile transcendenței „în marea trecere”, până la întrebările din La cumpăna apelor, în simbolul « runelor » (Rune)… Cu ciclul La curțile dorului se schimbă perspectiva în structura mitului transcendenței. Transcendentul, conceput, în primele cicluri, ca obiect al « cunoașterii », devine treptat un suport al « misterului », ca mod de « a fi » al existenței umane.”

L-am cântat și l-am aflat
La mijlocul codrului,
La curțile dorului,
Unde stau porțile-nchise
Mândrele pe table scrise.

În profunda și frumoasa sa carte, Eugen Todoran scrie molipsit fără leac de însuși stilul lui Blaga: „În mitul poetic al lui Blaga « Curțile dorului » este simbolul nostalgiei transcendentului, « metafizica vie » în conștiința mitică, pentru poet, imaginea « deschiderii » transcendentului ca « mister ».”

Lasă un răspuns